Statutory limitation defense forfeited by late invocation of alternative start date; appellate reformation barred by prohibition against aggravating appellant's position in retrial

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare manoperă şi materiale, la care se adaugă penalităţi de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere, de la data scadenţei până la plata efectivă a debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi 1350 din C. civ. şi art. 194 din C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă generală a instanţei de judecată în soluţionarea cererii, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă, conform art. 130 alin. (1) din C. proc. civ., şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 1015 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 2539 alin. (1) şi (2) din C. civ.

La primul termen de judecată din data de 22.07.2020, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză şi a numitului C., în calitate de pârât, şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata pretenţiilor.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 533 din 30 septembrie 2020, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale generale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi D., pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2020.

2. Prin hotărârea nr. 1 din 17 martie 2021, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ Industrie şi D. a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare lucrări, şi de 253.273 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere; a respins capătul de cerere privind obligarea administratorului C. la plata pretenţiilor reclamantei, reţinând lipsa de calitate procesuală; a obligat pârâta la plata sumei de 14.682,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, a formulat acţiune în anulare societatea B. S.A., fundamentată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) din C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 3 din 14 iulie 2021, a respins acţiunea în anulare.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 1559 din data de 22 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, motivat în esenţă de împrejurarea că sentinţei recurate îi lipseşte o analiză reală a situaţiei expuse de parte, de vreme ce curtea de apel s-a rezumat la a aprecia succint că instanţa arbitrală s-a pronunţat în limitele învestirii date de către părţi, respectiv cu privire la instituţia prescripţiei şi întreruperea cursului, şi că reţinerea unui alt caz de întrerupere nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţi, respectiv că afirmaţiile vizând nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei sunt aspecte de netemeinicie.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă la data de 1 septembrie 2023, sub nr. x/2023.

5. Prin sentinţa civilă nr. 80 pronunţată la data de 19 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 1 din 17 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ Industrie şi D., formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., şi a anulat hotărârea arbitrală atacată, fiind fixat termen pentru judecata fondului.

La termenul din data de 07.12.2023, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

6. Prin încheierea din 14 decembrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, şi a stabilit termen pentru continuarea judecăţii la 11.01.2024.

7. Prin sentinţa civilă nr. 18 din data de 06 decembrie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu societatea pârâtă B. S.A., a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 203.923 RON cu titlu de debit, precum şi penalităţile de întârziere aferente acesteia, în sumă de 253.473 RON, calculate potrivit dispoziţiilor art. 12 din contractul nr. x/2015, până la data de 20.12.2019, precum şi în continuare, până la data plăţii efective. De asemenea, a constatat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune prin formularea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Buzău. Totodată, a obligat pârâta să-i plătească A. S.R.L. cheltuielile de judecată efectuate în cauză, în sumă totală de 19.179,84 RON.

III. Recursul declarat:

Împotriva încheierii din data de 14 decembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 18 din data de 06 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2025, a declarat recurs pârâta B. S.A., prin administrator judiciar E.., solicitând casarea hotărârilor recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în principal ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată; de asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a prezentat situaţia de fapt preexistentă iniţierii litigiului şi evoluţia parcursului procesual al cauzei, după care, în motivare, a susţinut că încheierea din data de 14 decembrie 2023 şi sentinţa pronunţată în rejudecare se impun a fi casate pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal curtea de apel a reţinut că momentul de început al prescripţiei ar fi 12.07.2016. În opinia sa, pretinsul drept la acţiune al A. s-a născut cel mai târziu la data de 25.01.2016, când a fost emisă factura proformă.

Potrivit recurentei-pârâte, simpla emitere unilaterală a unei facturi nu poate conduce la concluzia că momentul emiterii facturii corespunde cu momentul naşterii dreptului material la acţiune al A.. Teza contrară ar duce la concluzia că intimata-reclamantă ar putea emite oricând o nouă factură, cu acelaşi conţinut, pentru a eluda dispoziţiile legale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, echivalând, astfel, cu o modalitate indirectă de a încerca prelungirea repetată şi la infinit a termenului de prescripţie, de natură a transforma o acţiune prescriptibilă, într-una imprescriptibilă. În opinia sa, o astfel de interpretare contravine prevederilor art. 2515 alin. (2), art. 2517 şi art. 2523 din C. civ.

În al doilea rând, consideră că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că ar fi invocat pentru prima dată în rejudecare momentul de început al curgerii termenului de prescripţie prin raportare la factura proformă din 25.01.2016.

Cu privire la acest aspect, a evidenţiat recurenta-pârâtă că a invocat excepţia prescripţiei prin întâmpinările formulate în etapa fondului în primul ciclu procesual din prezentul dosar, fără a limita la o singură dată momentul de început al termenului de prescripţie, indicând atât data scadenţei pretinse (12.07.2016), cât şi faptul că litigiul dintre părţi s-a născut încă din ianuarie 2016, când a fost emisă factura proformă nr. x/25.01.2016.

În aceste condiţii, consideră că refuzul Curţii de Apel Ploieşti de a analiza prescripţia dreptului material la acţiune al A. şi prin raportare la data de 25.01.2016 este complet nelegal.

În plus, consideră că momentul menţionat nu poate fi calificat în niciun caz drept un motiv nou/excepţie nouă invocată direct în etapa rejudecării, ci, cel mult, o clarificare a apărărilor/excepţiilor deja invocate în primul ciclu procesual.

În continuare, recurenta-pârâtă critică şi susţinerile primei instanţe cu privire la pretinsa existenţă a unui acord al ambelor părţi, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2.515 alin. (3) din C. civ.. În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâta arată că în cadrul întâmpinărilor formulate în fond în primul ciclu procesual a menţionat expres că litigiul dintre părţi s-a născut încă din ianuarie 2016 şi, pe cale de consecinţă, consideră că acesta este momentul de început al termenului de prescripţie.

Totodată, consideră că această interpretare a instanţei de fond reprezintă o încălcare a prevederilor art. 13 şi art. 10 din C. civ.

Printr-o altă critică, arată că stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie ca fiind 12.07.2016, în loc de 25.01.2016, are consecinţe directe şi asupra pretinsului caz de întrerupere a prescripţiei, reţinut în mod nelegal de către instanţa de fond.

În acest sens, susţine că, la data introducerii cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarul nr. x/2019, respectiv la 31.05.2019, termenul de prescripţie de trei ani era deja împlinit (termenul de trei ani s-a împlinit la data de 25.01.2019). Or, întreruperea prescripţiei nu poate opera cu privire la o prescripţie împlinită, fiind de esenţa cauzei de întrerupere că aceasta intervine în interiorul termenului de prescripţie.

Prin urmare, raportat la momentul corect de început al termenului de prescripţie, 25.01.2016, iniţierea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 nu este de plano aptă să conducă la vreo întrerupere a prescripţiei şi la aplicarea cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Printr-o altă critică, subsumată aceloraşi motive de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 613 din C. proc. civ., limitele casării, precum şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, sens în care a evocat şi dispoziţiile art. 501 şi art. 502 din C. proc. civ.

În esenţă, consideră că, în condiţiile în care, ca urmare a deciziilor pronunţate de Înalta Curte şi Curtea de Apel Ploieşti, a fost desfiinţat singurul motiv de întrerupere a prescripţiei analizat şi reţinut de către Tribunalul arbitral, iar cu privire la nepronunţarea asupra motivului de întrerupere a prescripţiei prevăzut la art. 2.537 alin. (12) raportat la 2.539 alin. (2) din C. civ., cu referire la existenţa litigiului anterior nr. 1046/114/2019, intimata-reclamantă nu a formulat nicio cale de atac, este evident că niciunul din cele două pretinse motive de întrerupere a prescripţiei nu mai putea fi analizat în rejudecarea acţiunii arbitrale.

Apreciază că această soluţie este susţinută şi de prevederile art. 613 din C. proc. civ., arătând că, în rejudecare, nu pot fi invocate alte aspecte (argumente şi apărări) care nu au făcut obiectul acţiunii în anulare.

În plus, consideră că motivarea primei instanţe din încheierea recurată este şi contradictorie, instanţa aplicând două raţionamente potrivnice cu privire la două situaţii similare.

Printr-o altă critică, consideră că în mod nelegal s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor legale pentru a opera întreruperea prescripţiei.

Reluând susţinerile privind data de început a termenului de prescripţie ca fiind data de 25.01.2016, apreciază că trebuie înlăturate de plano susţinerile primei instanţe referitoare la întreruperea prescripţiei, dat fiind faptul că întreruperea prescripţiei nu poate opera cu privire la o prescripţie împlinită.

În continuare, consideră recurenta-pârâtă că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 2539 alin. (2) din C. civ. pentru a opera întreruperea prescripţiei, din moment ce, în dosarul nr. x/2019, la care face referire intimata-reclamantă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în mod definitiv din culpa exclusivă a acesteia. Pe de altă parte, consideră că nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de teza finală a art. 2.539 alin. (2) C. civ., referitoare la împrejurarea ca "noua cerere să fie admisă", urmând să demonstreze în cadrul acestui recurs netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică, circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că sentinţa recurată este insuficient motivată precum şi că prima instanţă nu a analizat şi nu a răspuns tuturor apărărilor invocate.

Din perspectiva incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a redat conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a făcut trimitere la doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi, pentru a sublinia importanţa motivării.

În argumentarea criticii sale, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanţă nu a analizat şi nu a răspuns apărării referitoare la faptul că pretinsele lucrări solicitate de intimata-reclamantă nu fac parte din obiectul contractului, ci reprezintă lucrări suplimentare pentru care nu s-a încheiat vreun act adiţional, apărare aptă, în opinia sa, să conducă la respingerea în integralitate a pretenţiilor.

De asemenea, arată că instanţa nu a analizat şi nu a răspuns apărării cu privire la faptul că creanţa pretinsă nu a fost solicitată în cadrul procedurii concordatului preventiv, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, aspect dovedit cu înscrisuri încă de la termenul din data de 19.02.2021 din dosarul arbitral.

Din analiza ofertelor de concordat rezultă că intimata-reclamantă a invocat o creanţă în cuantum de 446.210,8 RON, ce nu cuprindea şi creanţa solicitată în prezenta cauză, deşi aceasta era născută la acel moment. În aceste condiţii, raportat la prevederile art. 33 şi art. 36 din Legea nr. 85/2014, consideră că, ulterior închiderii procedurii concordatului, respectiv ulterior datei de 01.02.2017, intimata-reclamantă nu mai putea pretinde creanţa în cuantum de 203.923,6 RON.

În al treilea rând, arată că instanţa de fond nu a motivat de ce au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert tehnic F., raport care, în opinia sa, dovedeşte netemeinicia pretenţiilor intimatei-reclamante. Potrivit recurentei-pârâte, susţinerile generice ale curţii de apel nu pot fi considerate drept o motivare a înlăturării expertizei realizate, în condiţiile în care nu s-a arătat care ar fi celelalte probe din care ar rezulta că, în cauză, concluziile acestui raport nu sunt pertinente.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a reclamat obligarea sa la plata unei sume pentru care nu a fost respectată procedura contractuală de plată agreată, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Detaliind, arată că una dintre principalele apărări a fost reprezentată de faptul că factura nr. x/01.06.2016 nu a fost emisă în baza unei situaţii de lucrări valabile/confirmate nici de către beneficiar, nici de către investitor şi că din dispoziţiile art. 4, art. 7, art. 8 şi art. 14 din contractul încheiat între părţi rezultă că obligaţia de plată a recurentei-pârâte faţă de intimata-reclamantă se naşte în mod valabil numai pe baza unor situaţii de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului şi al investitorului.

Consideră că motivarea instanţei de la paginile 9-11, referitoare la respectarea/nerespectarea procedurii contractuale agreate de părţi cu privire la plata contravalorii lucrărilor, este contradictorie, în condiţiile în care deşi curtea de apel a recunoscut expres că dispoziţiile contractuale prevăd că obligaţia de plată se năştea în mod valabil numai pe baza unor situaţii de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului şi al investitorului şi că o astfel de situaţie nu există la baza facturii nr. x/01.06.2016, totuşi, dispune obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii acesteia.

Potrivit recurentei-pârâte, contradicţia în motivarea instanţei de fond devine şi mai evidentă atunci când s-a reţinut, în finalul paginii 11, că "lucrările deduse judecăţii sunt fundamentate pe nota de constatare din 12.05.2021", deşi anterior reţinuse expres că nota menţionată nu reprezintă o situaţie de lucrări.

În al doilea rând, consideră că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii, întrucât instanţa de fond îşi întemeiază soluţia de admitere a solicitării reclamantei pe aspecte care nu au fost invocate de părţi şi nici puse în discuţia contradictorie a părţilor.

În acest sens, subliniază că apărările sale au fost respinse prin raportare la analiza îndeplinirii condiţiilor excepţiei de neexecutare a contractului. Or, din moment ce nu a invocat excepţia de neexecutare, ci doar că nu a fost respectată procedura legală şi contractuală agreată de părţi, consideră că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii.

În treilea rând, consideră că soluţia a fost pronunţată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1350, art. 1516 şi art. 1270 din C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă consideră că din dispoziţiile art. 4 din contractul nr. x/07.09.2015, art. 7, art. 8, art. 14, art. 13 alin. (2) din contract, art. 10.5.13 şi art. 11.3 din contractul nr. x/14.10.2014 rezultă, pe de-o parte, că prevederile contractului nr. x/14.10.2014 încheiat cu Municipiul Braşov fac parte integrantă din contract şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile acestuia, iar, pe de altă parte, că obligaţia de plată a recurentei-pârâte faţă de intimata-reclamantă se naşte în mod valabil numai pe baza situaţiilor de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului şi investitorului.

Astfel, în opinia sa, contrar susţinerilor instanţei de fond, neîntocmirea situaţiei de lucrări nu reprezintă o chestiune de mică însemnătate pentru pârâtă, ci este premisa naşterii obligaţiei sale de plată. De altfel, consideră că susţinerile instanţei de fond cu privire la neîntocmirea situaţiei de lucrări, independent de împrejurarea că încalcă prevederile contractuale şi, implicit, condiţiile atragerii răspunderii contractuale, sunt lipsite de orice fundament juridic, în condiţiile în care întocmirea unui situaţii de lucrări care să ateste lucrările solicitate la plată de către executant este de esenţa oricărui contract de lucrări.

În plus, consideră că obligarea sa la plata contravalorii unei facturi care nu are la bază o situaţie de lucrări validă reprezintă şi o eludare a art. 281 pct. 7 Codul fiscal, care prevede expres că faptul generator în cazul lucrărilor de construcţii-montaj este reprezentat de emiterea situaţiei de lucrări. Astfel, în lipsa emiterii unei astfel de situaţii, nu se naşte în sarcina beneficiarului obligaţia de plată a pretinselor lucrări efectuate de prestator.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă consideră că soluţia instanţei de fond încalcă atât prevederile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, reprezentând o modificare substanţială a contractului de achiziţii publice, cât şi normele referitoare la condiţiile atragerii răspunderii contractuale, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Evidenţiază că părţile au agreat expres procedura realizării unor lucrări suplimentare la art. 2 alin. (4) lit. b) din contract.

Ţinând cont de relaţia de dependenţă dintre contractul nr. x/07.09.2015 şi contractul nr. x/14.10.2014, relaţie care rezultă din prevederile art. 1, art. 4, art. 13 alin. (2) şi art. 14 din contract, şi de caracterul de contract de achiziţie publică al contractului nr. x/14.10.2014, apreciază că obligarea sa la plata unor lucrări suplimentare reprezintă o încălcare, pe de o parte, a prevederilor art. 2 alin. (4) lit. b) din contract, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 122 din O.U.G nr. 34/2006.

Printr-o critică subsecventă, arată recurenta-pârâtă că, prin obligarea sa la plata unui cuantum mai ridicat al dobânzii legale şi al cheltuielilor de judecată decât cel din hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Apel Ploieşti a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Arată că, prin hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Buzău a admis în parte acţiunea A. şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 203.923,6 RON reprezentând contravaloare lucrări şi a sumei de 253.273 cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform art. 12 alineat ultim din contractul nr. x din 07.09.2015.

În rejudecare, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Ploieşti a obligat-o la plata aceloraşi sume menţionate în hotărâre, însă a adăugat şi dobânda legală aferentă debitului principal, calculată în continuare, până la data plăţii efective.

Or, în condiţiile în care calea de atac a acţiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale a fost promovată doar de către pârâtă, apreciază că nu putea fi obligată, în rejudecare, la plata unor sume mai mari decât cele menţionate.

Potrivit recurentei-pârâte, dispunând obligarea sa şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată în continuare, până la data plăţii efective, prima instanţă a eludat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, apreciind că reţinerile instanţei de fond, potrivit cărora reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere până la data plăţii, sunt irelevante.

Precizează că situaţia este similară şi în privinţa cheltuielilor de judecată. Astfel, arată că, prin hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Buzău a obligat-o la plata sumei de 14.682,54 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale (reprezentând taxa de timbru aferentă acţiunii arbitrale), iar, prin sentinţa recurată, instanţa a obligat-o la plata sumei în cuantum 19.179,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu privire la care se menţionează expres că sunt reprezentate de taxa arbitrală.

În final, subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reclamat nelegalitatea susţinerilor instanţei de fond cu privire la pretinsa recunoaştere a lucrărilor realizate de către intimata-reclamantă şi cu privire la prezumţiile reţinute de instanţă.

Arată că instanţa şi-a întemeiat raţionamentul nelegal pe mai multe prezumţii complet eronate. În opinia sa, curtea de apel a reţinut complet nelegal faptul că: "pârâta a înregistrat în contabilitate factura, emiţând extrasul de cont numărul 561/15.03.2017, prin care recunoaşte că îi datorează reclamantei suma dedusă judecăţii, (...) împrejurare care conduce Curtea la prezumţia simplă că pârâta a ştiut care sunt lucrările/materialele facturate şi deduse judecăţii", precum şi faptul că "reţinând că lucrările deduse judecăţii, a căror valoare a fost recunoscută de pârâtă ca fiind datorată reclamantei, au fost achitate de investitor pârâtei, astfel că se prezumă implicit faptul că investitorul a apreciat conformitatea lor calitativă şi cantitativă".

În opinia sa, prin prezumţiile aplicate, instanţa de fond nu făcut altceva decât să prezume existenţa unor înscrisuri care să confirme lucrările pretins realizate de către intimata-reclamantă, în cuantum de 203.923,6 RON, prezumţii care încalcă atât prevederile art. 329 şi art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 2.538 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, consideră că extrasul de cont nr. 561/15.03.2017 nu reprezintă o recunoaştere a vreunei datorii, ci doar atestă primirea facturii. De altfel, precizează că lipsa recunoaşterii se observă atât din extrasul de cont din data de 07.11.2017, cât şi din modalitatea în care erau recepţionate, respectiv acceptate la plată şi plătite facturile anterioare emise de reclamantă în temeiul contractului nr. x/07.09.2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale menţionate în prezentul recurs.

IV. Apărările formulate:

Intimata-reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 18 februarie 2025, iar, prin rezoluţie, s-a stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, instanţa supremă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând încheierea şi decizia atacate prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată următoarele.

Prin intermediul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a înţeles să conteste, deopotrivă, atât încheierea de şedinţă din data de 14.12.2023, prin care Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi sentinţa civilă nr. 18/06.12.2024, pronunţată de aceeaşi instanţă asupra fondului cererii de arbitrare, ca urmare a soluţiei anterioare de anulare a hotărârii arbitrale nr. 1/17.03.2021 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ Industrie şi D..

Astfel cum reiese din actele dosarului, litigiul pendinte poartă asupra pretenţiilor formulate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/07.09.2015 încheiat între părţi, fiind aduse în discuţie, pe de o parte, aspecte referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, iar, pe de altă parte, chestiuni referitoare la temeinicia pretenţiilor acesteia.

Curtea de apel a socotit întemeiată cererea reclamantei, recurenta-pârâtă formulând calea de atac a recursului, prin intermediul căreia a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă contestă soluţia pronunţată de curtea de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cuprinsă în încheierea de şedinţă din 14.12.2023. Criticile sunt nefondate.

Cu privire la momentul de debut al termenului de prescripţie, recurenta-pârâtă a învederat că în mod nelegal curtea de apel nu a valorificat data de 25.01.2016, când a fost emisă factura proformă, considerând că, astfel, au fost nesocotite de către instanţă prevederile art. 2515, art. 2517 şi art. 2523 C. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin hotărârea atacată, s-a reţinut că pârâta a făcut referire la această dată, ca moment de debut al termenului de prescripţie, abia în faţa curţii de apel, în vreme ce, pe parcursul procedurii arbitrale, a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data scadenţei facturii fiscale nr. x/2016, respectiv la 12.07.2016.

Conform art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Deopotrivă, astfel cum reiese din prevederile art. 2512 C. civ., prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, neputând fi invocată din oficiu de către organul de jurisdicţie competent.

Raportat la aceste dispoziţii legale, în mod judicios a reţinut curtea de apel că, în concepţia noului C. civ., prescripţia este reglementată, preponderent, de norme de ordine privată, legiuitorul înţelegând să confere această prerogativă exclusiv celui în favoarea căruia curge prescripţia şi să limiteze momentul procesual până la care prescripţia poate fi invocată.

Înalta Curte mai reţine că regimul juridic de ordine privată al prescripţiei, prin raportare la modalitatea de invocare în plan procesual, impune concluzia potrivit căreia pârâtul este ţinut să invoce excepţia prescripţiei în termenul prevăzut de lege sub toate aspectele de care înţelege să se prevaleze, orice alte chestiuni suplimentare, legate de problematica prescripţiei, neinvocate în termenul legal, fiind afectate de sancţiunea decăderii.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte observă că, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Buzău, pârâta a invocat excepţia prescripţiei, procedând la argumentarea acesteia în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, întreaga argumentaţie bazându-se pe acest moment de debut al termenului de prescripţie.

Deopotrivă, prin întâmpinarea depusă în dosarul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi D., constituit ca urmare a soluţiei de declinare pronunţate de Tribunalul Buzău, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat să se constate prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la aceeaşi dată de scadenţă a facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, această argumentaţie fiind reiterată şi în cuprinsul concluziilor scrise depuse de parte la data de 08.03.2021.

De altfel, din cuprinsul sentinţei arbitrale nr. 1/17.03.2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi D. în dosarul nr. x/2020, reiese că excepţia prescripţiei a fost analizată prin raportare la acest moment de debut al termenului de prescripţie (12.07.2016), invocat de ambele părţi, în aceste limite fiind stabilit cadrul procesual, de care instanţa arbitrală era ţinută, în temeiul principiului disponibilităţii.

În atare condiţii, ţinând seama că prima judecată realizată în prezenta cauză este cea desfăşurată în faţa instanţei arbitrale, acţiunea în anulare având doar scopul de a supune curţii de apel verificarea legalităţii hotărârii arbitrale în limitele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., în mod legal curtea de apel a reţinut că invocarea unui alt moment de debut al termenului de prescripţie, în cadrul instituit de promovarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, nesocoteşte prevederile art. 2513 C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, invocarea unui alt moment de început al prescripţiei nu reprezintă o simplă precizare a excepţiei, ci constituie însuşi temeiul acesteia, stabilind cadrul procesual în care se formulează apărările de către partea adversă şi se desfăşoară analiza organului judiciar. Prin urmare, în virtutea dispoziţiilor art. 2512 şi art. 2513 C. civ., partea care se prevalează de efectul prescripţiei extinctive trebuie să indice, în termenul prevăzut de lege, toate temeiurile pentru care consideră că această sancţiune de drept material a intervenit, orice modificare a acestei argumentaţii constituind un nou temei al excepţiei, care nu mai poate fi valorificat cu depăşirea termenului legal.

Pe cale de consecinţă, în mod legal a reţinut curtea de apel că data emiterii facturii proforme, respectiv data de 25.01.2016, nu mai poate fi valorificată în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind invocată ulterior momentului procesual prevăzut de lege. Consecutiv, din această perspectivă şi pentru considerentele anterior expuse, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 2515, ale art. 2517 şi ale art. 2523 C. civ., care reglementează regulile aplicabile prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie extinctivă şi momentul de la care curge acesta.

În contextul argumentelor anterior expuse, rămâne lipsită de relevanţă critica recurentei-pârâte referitoare la reţinerea de către curtea de apel a unui acord al părţilor privitor la momentul de debut al termenului de prescripţie. Atât timp cât pârâta nu a invocat, în termenul legal, argumentul potrivit căruia prescripţia a început să curgă la data emiterii facturii proforme, ci, dimpotrivă, şi-a întemeiat excepţia plecând de la data scadenţei facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, argumentul nou prezentat nu a fost de natură a învesti în mod legal instanţa. Pe cale de consecinţă, nu prezintă relevanţă dacă a existat sau nu un acord al părţilor în sensul curgerii termenului de prescripţie de la data scadenţei facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, cadrul procesual stabilit de către părţi în faţa primei instanţe, din perspectiva excepţiei prescripţiei, fiind conturat prin raportare la această dată.

Deopotrivă, devine lipsită de relevanţă şi critica referitoare la intervenirea cazului de întrerupere a prescripţiei ulterior împlinirii acesteia, atât timp cât critica în discuţie este indisolubil legată de temeinicia celei privitoare la momentul de debut al termenului de prescripţie.

Nefondate sunt şi argumentele prin intermediul cărora se invocă nesocotirea de către curtea de apel a prevederilor art. 613 şi ale art. 501-502 C. proc. civ.

Conform art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: [...] în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Art. 205 C. proc. civ. prevede că la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar conform art. 481 din acelaşi act normativ, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În prezenta cauză, tribunalul arbitral a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune reţinând ca fiind incidentă cauza de întrerupere a cursului prescripţiei constând în recunoaşterea creanţei. Deopotrivă, a socotit că, în atare context, nu mai prezintă relevanţă cazul de întrerupere prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ., referitor la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă o hotărâre de respingere sau de anulare a unei cereri anterioare.

Împotriva hotărârii arbitrale a formulat acţiune în anulare doar pârâta din dosarul arbitral, respectiv B. S.A. care, într-un prim ciclu procesual, a fost respinsă. Recursul formulat de aceeaşi parte a fost, însă, admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, reţinându-se insuficienta motivare precum şi încălcarea principiului disponibilităţii prin raportare la cazul de întrerupere a prescripţiei reglementat de art. 2537 pct. 1 C. civ. (referitor la recunoaşterea dreptului).

Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 613 C. proc. civ., întrucât cazul de întrerupere a prescripţiei, reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ., referitor la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă o hotărâre de respingere sau de anulare a unei cereri anterioare, a fost invocat de către reclamanta A. în faţa tribunalului arbitral, însă nu a fost analizat sub cuvânt că a fost găsit ca fiind incident alt caz de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv recunoaşterea dreptului (art. 2537 pct. 1 C. civ.).

Însă, ca urmare a deciziei instanţei de recurs din primul ciclu procesual, cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ. nu a mai putut fi reţinut, ceea ce a reactivat interesul reclamantei A. de invocare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, analiza realizată de către curtea de apel a cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ. nu nesocoteşte prevederile art. 613 şi ale art. 501-502 C. proc. civ.

În primul rând, art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., anterior redat, dispune că instanţa se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Or, analizând cazul de întrerupere a prescripţiei, invocat în termen legal de către reclamantă în cursul arbitrajului, curtea de apel nu a depăşit limitele convenţiei arbitrale, ci a statuat respectând cadrul procesual stabilit de către părţi.

Deopotrivă, nu s-a produs o înrăutăţire a situaţiei pârâtei B. S.A. în propria cale de atac şi în rejudecarea dispusă ca urmare a admiterii cererii sale de recurs, întrucât şi în primul ciclu procesual excepţia prescripţiei a primit soluţia de respingere. O nouă soluţie de respingere, întemeiată, de astă dată, pe un alt caz de întrerupere, care a fost invocat în mod legal de către partea adversă, însă nu a fost analizat de către tribunalul arbitral, nu reprezintă o situaţie mai gravă pentru pârâtă decât cea din ciclul procesual anterior.

Înalta Curte mai reţine, totodată, nefondate susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în rejudecare, instanţa de apel nu ar mai fi fost în măsură să analizeze cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât reclamanta nu a declarat cale de atac.

În primul rând, reclamanta nu prezenta interes în declararea unei căi de atac (acţiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, respectiv recurs împotriva sentinţei de respingere a acţiunii în anulare declarate de partea adversă), atât timp cât ambele organe jurisdicţionale au reţinut că nu a operat prescripţia, aceasta fiind întreruptă. Nici măcar calea recursului împotriva unor considerente nu îi era deschisă reclamantei, atât timp cât ar fi trebuit să invoce lipsa analizei cazului de întrerupere a prescripţiei reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ.. Or, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se poate promova cale de atac împotriva considerentelor numai atunci când s-au dezlegat probleme de drept care nu au legătură cu judecata, care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, legea neprevăzând posibilitatea promovării unei astfel de căi de atac pentru completarea considerentelor unei hotărâri.

Mai mult, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În cauza de faţă, instanţa de casare din primul ciclu procesual a dispus refacerea judecăţii în integralitate, ceea ce presupune analiza tuturor apărărilor invocate în termen legal de către reclamantă raportat la excepţia prescripţiei, care nu au fost analizate anterior pe motivul lipsei relevanţei, desigur, cu respectarea întocmai a aspectelor tranşate prin decizia de casare care, însă, au privit exclusiv cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ. (referitor la recunoaşterea dreptului).

A mai invocat recurenta-pârâtă existenţa unei contradicţii între considerentele curţii de apel din perspectiva reţinerii, pe de o parte, a imposibilităţii de analiză a cazului de întrerupere a prescripţiei referitor la pretinsa recunoaştere a datoriei, pe motiv că nu a fost invocat în termen în faţa tribunalului arbitral, iar, pe de altă parte, a analizei cazului de întrerupere a prescripţiei reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ., deşi acesta nu a făcut obiectul unei acţiuni în anulare proprii din partea reclamantei. Şi această critică este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la acest din urmă caz de întrerupere a prescripţiei, nu s-a susţinut împrejurarea că nu ar fi fost invocat în termen legal, iar, pe de altă parte, după cum deja s-a argumentat, lipsa promovării unei acţiuni în anulare de către reclamantă nu constituie un impediment la analiza, în rejudecare, a acestei situaţii, atât timp cât partea nu avea la îndemână mijloace legale eficiente pentru a obţine completarea considerentelor cu privire la acest aspect, iar prevederile legale anterior redate impun, în urma admiterii acţiunii în anulare, o rejudecare în limitele convenţiei arbitrale, iar nu în limitele motivelor invocate pe calea acţiunii în anulare.

De altfel, dacă ar fi primită susţinerea recurentei-pârâte, ar fi grav vătămate drepturile părţii adverse care, deşi a invocat în mod legal o apărare, aceasta nu ar mai ajunge a fi analizată pe fond prin jocul circumstanţelor: considerarea acestei apărări ca fiind lipsită de relevanţă, în contextul socotirii ca întemeiată a unei alte apărări, dublată de lipsa posibilităţii părţii de a recurge la o cale de atac legală, efectivă, care să poată conduce la analiza pe fond a respectivei apărări, precum şi de admiterea căii de atac promovate de partea adversă, cu consecinţa rejudecării cauzei.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt, oricum, îndeplinite condiţiile pentru a opera întreruperea prescripţiei. Şi această critică este nefondată.

Conform art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripţia se întrerupe [...] prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie. Pe de altă parte, art. 2539 alin. (2) prevede că prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că nu poate opera cazul de întrerupere a prescripţiei, întrucât cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 a fost anulată din culpa reclamantei, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

În acord cu cele statuate de către curtea de apel, Înalta Curte notează că prevederile legale anterior menţionate nu disting în funcţie de motivul anulării cererii de chemare în judecată, astfel că alegaţiile recurentei-pârâte reprezintă o adăugare la lege. De altfel, orice soluţie de anulare a unei cereri de chemare în judecată presupune, prin ipoteză, o situaţie de neîndeplinire a unei obligaţii procesuale, asociindu-se cu ideea de culpă.

Cât priveşte referirea la poziţia procesuală a părţii adverse, aceasta este lipsită de relevanţă în condiţiile în care însăşi recurenta-pârâtă menţionează că reclamanta nu a renunţat la acest caz de întrerupere a prescripţiei.

Nu în ultimul rând, referitor la caracterul condiţionat al întreruperii cursului prescripţiei de soluţia de admitere a acţiunii, Înalta Curte reţine că acesta a fost valorificat de către instanţa de apel, acţiunea reclamantei fiind admisă.

Pe cale de consecinţă, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cuprinsă în încheierea de şedinţă din data de 14.12.2023, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia nefiind contrară normelor de drept procesual ori material şi nici afectată de vicii de motivare.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 18/06.12.2024, recurenta-pârâtă a invocat, în primul rând, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În motivare, recurenta a învederat că instanţa de fond nu a răspuns apărării sale referitoare la faptul că respectivele lucrări nu fac parte din obiectul contractului, ci reprezintă lucrări suplimentare.

Critica este nefondată, din cuprinsul sentinţei recurate (pagina 8-9) reieşind că această apărare a fost analizată de către curtea de apel, fiind evaluat, pe larg, probatoriul administrat. Instanţa a înlăturat motivat concluzia expertului judiciar potrivit căreia lucrările nu ar fi fost cuprinse în contract, observând că expertul nu a indicat lucrările avute în vedere şi făcând o analiză pe larg a celorlalte probe administrate în cauză.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurenta-pârâtă a invocat omisiunea instanţei de a analiza apărarea potrivit căreia, în lipsa solicitării creanţei în cadrul procedurii concordatului preventiv ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta nu mai poate valorifica această creanţă, raportat la prevederile art. 33 şi art. 36 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, deşi pârâta a formulat această apărare, curtea de apel a omis să ofere un răspuns cu privire la aspectul invocat. Cu toate acestea, trebuie reţinute prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, precum şi cele ale art. 497 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată [...], coroborate cu interpretarea oferită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 79/2022, potrivit căreia "în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă".

Ţinând seama că, în cauză, a existat un prim ciclu procesual, finalizat printr-o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, precum şi că apărarea căreia nu i s-a oferit răspuns de către curtea de apel priveşte exclusiv o chestiune de interpretare a legii, operaţiune care poate fi realizată în recurs, Înalta Curte va analiza, în cele ce urmează, temeinicia acestei apărări.

Din această perspectivă, se are în vedere că normele legale invocate de către recurentă în susţinerea acestei critici nu conduc la concluzia pierderii de către creditor a dreptului de a-şi valorifica creanţa în situaţia în care a omis să formuleze o cerere în procedura concordatului preventiv.

Art. 33 din Legea nr. 85/2014 prevede următoarele: (1) În cursul procedurii, debitorul îşi desfăşoară activitatea în limitele afacerii sale obişnuite, în condiţiile concordatului preventiv, sub supravegherea administratorului concordatar. (2) Măsurile cuprinse în concordatul preventiv, inclusiv modificările creanţelor, profită şi codebitorilor, fidejusorilor şi terţilor garanţi.

Potrivit art. 36 din acelaşi act normativ: (1) Dacă procedura concordatului preventiv se finalizează cu succes, la termenul prevăzut în contract sau anterior acestuia, după caz, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere prin care va constata realizarea obiectului concordatului preventiv. În acest caz, modificările creanţelor prevăzute în concordatul preventiv rămân definitive. (2) În cazul în care în cursul derulării procedurii, înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 24 alin. (4), administratorul concordatar apreciază că este imposibilă realizarea obiectivelor concordatului din motive neimputabile debitorului, poate cere judecătorului-sindic constatarea nereuşitei concordatului preventiv şi închiderea procedurii.

Aceste texte legale nu validează susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia, în lipsa formulării unei cereri de creanţă în procedura concordatul preventiv, creditorul pierde dreptul de a-şi valorifica respectiva creanţă. De altfel, orice situaţie în care o persoană pierde un drept prin efectul legii trebuie în mod expres reglementată, neputând fi presupusă.

Mai mult, conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, orice creditor care obţine un titlu executoriu asupra debitorului în cursul procedurii poate formula cerere de aderare la concordat sau poate să îşi recupereze creanţa prin orice alte modalităţi prevăzute de lege.

Aşadar, legea însăşi prevede posibilitatea pentru un creditor de a acţiona fie în procedura concordatului preventiv, fie pe alte căi prevăzute de lege pentru recuperarea creanţei sale, fiind fără suport legal alegaţiile recurentei-pârâte conform cărora creditorul ar pierde dreptul de a-şi valorifica creanţa în lipsa participării la procedura concordatului preventiv.

În acest context, având în vedere caracterul neîntemeiat al apărării formulate de către recurenta-pârâtă, ţinând seama că, în urma analizei efectuate de către instanţa de recurs, nu mai subzistă nicio vătămare cauzată prin omisiunea curţii de apel de a oferi răspuns acesteia, Înalta Curte constată că nu se justifică, pentru acest motiv, casarea sentinţei recurate.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurenta-pârâtă a invocat şi împrejurarea potrivit căreia instanţa nu a motivat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de dl expert tehnic F..

Această critică este neîntemeiată, din cuprinsul sentinţei recurate reieşind existenţa unei ample analize a probatoriului administrat, fiind expuse motivele pentru care curtea de apel a apreciat că se impune înlăturarea concluziilor raportului de expertiză judiciară (caracterul neclar al răspunsurilor, neconcordanţa cu anexele la raportul de expertiză, valorificarea altor mijloace de probă).

În realitate, prin această critică, recurenta-pârâtă îşi manifestă nemulţumirea în legătură cu modalitatea în care curtea de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, însă acest aspect nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Tot din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut existenţa unei motivări contradictorii a instanţei, învederând că, deşi se recunoaşte expres că dispoziţiile contractuale prevăd obligaţia întocmirii unor situaţii de lucrări pentru naşterea obligaţiei de plată şi că o astfel de situaţie de lucrări nu există, totuşi se dispune obligarea pârâtei la plata contravalorii pretinselor lucrări, pe baza unei note de constatare, cu privire la care s-a reţinut că nu reprezintă o situaţie de lucrări.

Contradicţia avută în vedere de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la existenţa unor considerente ireconciliabile din punct de vedere logic, aflate în opoziţie, de natură a se exclude reciproc.

În cauza de faţă, însă, aspectele învederate de către recurenta-pârâtă nu se exclud şi nu pot fi considerate contradictorii, ci construiesc raţionamentul juridic al curţii de apel. Astfel, deşi s-a constatat că nu există situaţii de lucrări şi că nota de constatare nu reprezintă un astfel de înscris, instanţa a procedat, în continuare, la analiza relevanţei acestei împrejurări în contextul raporturilor juridice dintre părţi, reţinând că nu are caracter esenţial.

Aşadar, considerentele nu sunt contradictorii, ci se integrează în raţionamentul juridic expus de către instanţă, conducând la deznodământul expus prin soluţia pronunţată.

Pe cale de consecinţă, criticile aduse sentinţei recurate, fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţă a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, criticând calificarea dată de către curtea de apel apărării privind lipsa situaţiilor de lucrări ca fiind circumscrisă instituţiei juridice a excepţiei de neexecutare a contractului. Critica este nefondată.

Observă Înalta Curte că instanţa nu a încălcat principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii, întrucât această apărare a fost invocată de către parte, a făcut obiectul dezbaterilor în contradictoriu, prin sentinţă instanţa efectuând doar o încadrare juridică a susţinerilor părţilor.

Pe de altă parte, chiar în lipsa unei astfel de calificări, analiza caracterului esenţial al procedurii contractuale în contextul raporturilor juridice dintre părţi şi relevanţa neîndeplinirii acesteia sunt aspecte pertinente cauzei, curtea de apel având competenţa de a statua asupra acestora. Deopotrivă, reprezentând aspecte de temeinice, ele excedează controlului care poate fi realizat de către instanţa de recurs.

Aşadar, şi această critică este neîntemeiată.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se impune a se sublinia, în primul rând, că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din aceste prevederi legale reiese că, prin cererea de recurs, trebuie invocate aspecte ce pot fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză ori stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În prezenta cauză, Înalta Curte remarcă faptul că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă aduce în discuţie aspecte referitoare la situaţia de fapt, la raporturile juridice dintre părţi, precum şi la probatoriul administrat. Or, aceste chestiuni nu pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând controlului permis de lege instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi valorificate prin intermediul acestei căi de atac şi, deci, nu vor fi analizate alegaţiile recurentei-pârâte referitoare la relevanţa neîntocmirii situaţiilor de lucrări, caracterul suplimentar al lucrărilor, prezumţiile judiciare reţinute de către curtea de apel, evaluarea probatoriului, inclusiv a extrasului de cont nr. 561/15.03.2017.

Chiar dacă, în mod formal, recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 1350, art. 1516, art. 1270, art. 2538 alin. (1) şi (2) C. civ., aspectele puse în discuţie nu presupun verificarea de către instanţa de recurs a modalităţii în care a fost interpretată sau aplicată legea, ci a înseşi situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, ceea ce ar presupune un control de temeinicie al hotărârii atacate, nepermis în etapa recursului.

În privinţa art. 281 pct. 7 Codul fiscal, respectiv a prevederilor art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte constată că aceste temeiuri legale au fost invocate, pentru prima dată, pe calea recursului, nefiind incluse nici în apărările pârâtei formulate în faţa tribunalului arbitral şi nici în cuprinsul acţiunii în anulare formulate de aceeaşi parte. Or, legea prevede condiţii clare pentru exercitarea acţiunii în anulare, atât din perspectiva termenului legal (art. 611 C. proc. civ.), cât şi a motivelor ce pot fi invocate (art. 608 C. proc. civ.). Omisiunea de a invoca, pe calea acţiunii în anulare, o anume critică de nelegalitate determină imposibilitatea valorificării acelei critici direct pe calea recursului, chiar şi în situaţia de faţă, când acţiunea în anulare a fost admisă iar curtea de apel a reţinut cauza spre soluţionare în fond.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea prevederilor art. 329 şi ale art. 309 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că nu se poate dovedi cu martori şi, deci, nici cu prezumţii un act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON, Înalta Curte reţine că este, deopotrivă, nefondată.

După cum reiese din cuprinsul sentinţei recurate, instanţa nu s-a prevalat de prezumţii judiciare pentru a reţine dovedit contractul încheiat între părţi care, de altfel, nici nu a fost contestat, fiind dovedit prin înscris, ci pentru a reţine aspecte ulterioare încheierii acestuia, ce priveau modalitatea în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţi. Prezumţia judiciară a fost valorificată pentru a se concluziona că pârâta a avut cunoştinţă care sunt lucrările şi materialele facturate şi deduse judecăţii, precum şi că investitorul a apreciat conformitatea calitativă şi cantitativă a lucrărilor.

Pe cale de consecinţă, normele legale invocate de către recurentă nu au fost încălcate, întrucât curtea de apel nu a utilizat prezumţiile judiciare pentru a reţine dovedit un act juridic, ci aspecte ulterioare încheierii acestuia, ce vizau modalitatea în care părţile şi-au executat obligaţiile contractuale. Or, în privinţa acestor chestiuni, legea nu prevede nicio limitare în utilizarea prezumţiilor judiciare.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte găseşte fondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia a fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, raportat la soluţia pronunţată de către curtea de apel asupra capetelor de cerere privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Astfel, prin hotărârea arbitrală, pârâta a fost obligată la un cuantum fix al penalităţilor de întârziere, respectiv 253.273 RON, fără a se dispune plata acestora într-un cuantum procentual, calculat până la data achitării debitului principal. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.682,54 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin sentinţa pronunţată în rejudecarea cauzei de către curtea de apel, ca urmare a admiterii acţiunii în anulare şi a anulării hotărârii arbitrale, pârâta a fost obligată, pe lângă plata sumei fixe anterior menţionate cu titlu de penalităţi de întârziere, şi la plata penalităţilor de întârziere calculate în continuare, ulterior datei de 20.12.2019, până la data plăţii.

De asemenea, curtea de apel a obligat pârâta la plata sumei de 19.179,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând, în considerente, că această sumă este compusă din 5183 RON taxă judiciară de timbru achitată prin OP nr. x/19.12.2019 (depusă în dosarul Tribunalului Buzău), 13846,84 RON taxă judiciară de timbru achitată în dosarul arbitral şi 150 RON taxă arbitraj.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Înalta Curte observă că singura parte care a înţeles să promoveze acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale este pârâta. De asemenea, hotărârea curţii de apel din primul ciclu procesual a fost atacată cu recurs tot de către pârâtă, obţinându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest context, curtea de apel, în rejudecare, era ţinută de prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., anterior enunţate, limitele rejudecării impunându-se a fi stabilite prin luarea în considerare a împrejurării că pârâta este singura parte care a înţeles să promoveze căi de atac în cauză. Cu alte cuvinte, acesteia nu i se putea înrăutăţi situaţia în urma promovării propriilor căi de atac, la fel cum reclamanta, în lipsa contestării soluţiei tribunalului arbitral, nu poate obţine drepturi mai extinse în urma rejudecării căilor de atac promovate de partea adversă.

Pe cale de consecinţă, este nelegală soluţia curţii de apel de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere calculate ulterior datei de 20.12.2019 precum şi a unor cheltuieli de judecată în cuantum superior celor acordate de către tribunalul arbitral, atât timp cât este vorba de cheltuieli ale căror dovezi existau la momentul pronunţării sentinţei arbitrale.

Ţinând seama că, în prezenta cauză, s-a dispus deja o casare anterioară cu trimitere spre rejudecare curţii de apel şi că motivul de recurs găsit întemeiat nu presupune reevaluarea situaţiei de fapt, ci doar verificarea modalităţii în care a fost interpretată şi aplicată legea, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi al Deciziei nr. 79/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va dispune soluţia casării cu reţinere spre rejudecare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin administrator judiciar E.., împotriva încheierii din 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 18 din 6 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va înlătura dispoziţia de obligare a pârâtei B. S.A. la plata către reclamanta A. S.A. a penalităţilor de întârziere calculate ulterior datei de 20.12.2019 şi va obliga pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză în sumă de 14.682,54 RON, în loc de 19.179,84 RON.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei vor fi menţinute.

Cât priveşte cererea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, ţinând seama că nu s-a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată prin raportare la capetele de cerere cu privire la care a fost socotit întemeiat recursul, în privinţa celorlalte critici partea căzând în pretenţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin administrator judiciar E.., împotriva încheierii din 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin administrator judiciar E.., împotriva sentinţei civile nr. 18 din 6 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Înlătură dispoziţia de obligare a pârâtei B. S.A. la plata către reclamanta A. S.A. a penalităţilor de întârziere calculate ulterior datei de 20.12.2019.

Obligă pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză în sumă de 14.682,54 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.