Recovery of overpaid contract value: start of prescription and recalculation of judicial fees in appellate proceedings

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2019, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea sumei de 2.031,628 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloare prejudiciu produs reclamantei prin supraevaluarea preţului echipamentelor achiziţionate în temeiul contractelor nr. x din 2013, nr. 759 din 2013, nr. 760 din 2013, nr. 764 din 2013, nr. 765 din 2013, nr. 856 din 2014, nr. 862 din 2014, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 50.313 RON, pentru livrarea cu întârziere de către pârâtă a obiectului contractelor nr. x din 2013, nr. 760 din 2013, nr. 763 din 2013, nr. 764 din 2013 şi nr. 765 din 2013, precum şi la plata accesoriilor aferente sumei plătite, calculate de la data efectuării de către reclamantă a plăţilor nedatorate către pârâtă şi până la data restituirii acestor sume.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, art. 1345 -1347, art. 1349, art. 1350, art. 1357, art. 1358, art. 1640 şi art. 1641, art. 1381-1386 şi următoarele din C. civ. şi cele ale art. 194 din C. proc. civ.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 585/C/13 decembrie 2023, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta B. S.R.L, prin întâmpinare, şi a respins ca fiind prescrise pretenţiile reclamantei.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente pentru pronunţarea unei soluţii care să evoce fondul.

2. Prin decizia civilă nr. 1730/Ap/2024 din data de 19 noiembrie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă; a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 5599,83 RON cu titlul de diferenţă taxă judiciară de timbru pentru prima instanţă; a respins cererea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, a considerat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi, în plus, încalcă autoritatea de lucru judecat a părţii din sentinţa pronunţată în prezentul dosar, pe care niciuna dintre părţi nu a înţeles să o atace cu apel, cu referire la partea din dispozitivul deciziei recurate în care instanţa de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 5599,83 RON cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru pentru prima instanţă.

Precizează că sentinţa civilă a fost apelată doar de către reclamantă, iar instanţa de apel a invocat, din oficiu, obligaţia sa de a verifica timbrajul fondului, deşi această obligaţie revine, potrivit prevederilor art. 200 din C. proc. civ., completului căruia îi este repartizat dosarul.

Conchide recurenta-reclamantă că, pe de o parte, motivele privitoare la verificarea timbrajului aferent ultimului capăt de cerere sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, ţinând cont de limitele devoluţiunii apelului la ceea ce s-a apelat, iar, pe de altă parte, încalcă autoritatea de lucru judecat a acelei părţi din sentinţa instanţei de fond prin care s-a constatat şi decis că cererea reclamantei a fost legal timbrată, parte care nu a fost atacată de niciuna dintre părţile din proces, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, consideră că sunt incidente şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ., referitoare la neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

Printr-o altă critică, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentare, susţine că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ., curge de la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în conformitate cu prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar aprecierea împlinirii termenului de prescripţie trebuie să aibă în vedere specificul raportului juridic şi al împrejurărilor în care s-a produs prejudiciul reclamat în prezenta cauză, precum şi temeiul de drept al pretenţiilor.

Astfel, arată că a fost în imposibilitate de a înregistra prejudiciul în contabilitate anterior momentului comunicării Deciziei nr. 6/2017, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care a fost obligată să înregistreze în contabilitate atât prejudiciul cauzat de achiziţionarea produselor de la pârâtă la preţ supraevaluat, cât şi prejudiciul cauzat de întârzierea la livrarea produselor contractate, respectiv plata penalităţilor de întârziere şi să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului. În susţinerea acestui punct de vedere, recurenta-reclamantă face trimitere la decizia nr. 6026/12 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a statuat că salariaţilor nu le poate fi imputat un prejudiciu constatat de Curtea de Conturi decât dacă prejudiciul îndeplineşte condiţia de certitudine prevăzută de lege, respectiv înregistrarea acestuia în contabilitate.

În consecinţă, apreciază că momentul luării la cunoştinţă de existenţa şi întinderea pagubei este momentul înregistrării prejudiciului în contabilitate şi, raportat la data de 15.06.2017, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, fiind introdusă la instanţă la data de 13.06.2019, este o acţiune introdusă în termen legal, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Pe de altă parte, consideră că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 2532 pct. 5 din C. civ., arătând că instanţa de apel nu a făcut o reală analiză a împrejurărilor spre a determina argumentat şi motivat de ce procedura de achiziţie care s-a derulat şi finalizat prin achiziţionarea produselor în cauză de la intimata-pârâtă poate fi sau nu calificată drept o cauză de suspendare a termenului de prescripţie.

În opinia sa, intimata-pârâtă în mod deliberat a ascuns existenţa diferenţei de preţ la produsele ofertate şi ulterior vândute, faţă de preţul de piaţă practicat pe piaţa specifică, iar momentul la care s-a putut demonstra caracterul de preţuri supraevaluate al preţurilor produselor ofertate de intimate-pârâtă a fost data comunicării Deciziei nr. 6/2017 emisă de Curtea de Conturi a României.

Din acest motiv, apreciază că termenul de prescripţie în speţă, datorită atitudinii intimate-pârâte, a fost suspendat de la momentul depunerii ofertelor în cadrul procedurii de achiziţie organizată de recurenta-reclamantă şi până la data de 15.06.2017, data comunicării Deciziei nr. 6/2017 emisă de Curtea de Conturi a României.

În raport de aceste coordonate, consideră că acţiunea ce face obiectul prezentului a fost formulată în termenul general de prescripţie.

În drept, a făcut trimitere la prevederile legale menţionate în cuprinsul motivelor de recurs.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a considerat că formularea unor critici cu privire la timbraj în calea de atac a recursului este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nr. 7 din 8 decembrie 2014.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, consideră că este dovedită incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2.528 alin. (l) din C. civ.. În opinia sa, constatările Curţii de Conturi nu conferă certitudine creanţei reclamate, iar decizia nu poate constitui momentul de la care se naşte dreptul material la acţiune al recurentei. În argumentarea acestei opinii, face trimitere la considerentele sentinţei nr. 585/13.12.2023 şi la cele cuprinse în decizia nr. 916/07.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

De asemenea, consideră că, în cauză, nu operat suspendarea prescripţiei ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 2.532 pct. 5 din C. civ., textul citat neavând legătură cu cauza.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 8 mai 2025, recurenta-reclamantă a solicitat atât respingerea excepţiei invocate, cât şi respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 06 martie 2025, sub nr. x/2019, iar prin rezoluţia din data de 22 mai 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2025, Înalta Curte a calificat excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, drept o apărare de fond.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succedă.

Printr-un prim motiv, recurenta-reclamantă susţine că motivarea dispoziţiei instanţei de apel prin care a fost obligată, în temeiul dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, la plata sumei de 5599,83 RON cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru pentru prima instanţă, este contradictorie şi străină de natura cauzei, ţinând cont de limitele devoluţiunii apelului, raportat la ceea ce s-a apelat.

De asemenea, susţine că această dispoziţie încalcă atât autoritatea de lucru judecat a acelei părţi din sentinţa instanţei de fond prin care s-a constatat că cererea reclamantei a fost legal timbrată şi care nu a fost apelată de niciuna dintre părţile litigante, precum şi principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ.

Examinând criticile recurentei-reclamante privind motivarea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi, în consecinţă, vor fi înlăturate.

Se observă că acest motiv de recurs se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă consideră că există o contradicţie în motivarea şi raţionamentul instanţei de apel cu referire la considerentele prin care s-a reţinut obligaţia sa de a achita suma de 5599,83 RON cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru pentru prima instanţă.

Însă, situaţia expusă de recurenta-reclamantă, respectiv existenţa unor contradicţii între considerentele instanţei de apel, pe de o parte, şi susţinerile primei instanţe, pe de altă parte, nu poate fi încadrată în cazul de casare indicat. Contradicţia reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, şi nicidecum modalitatea în care instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, decizia recurată nu conţine argumente contradictorii, care să se afle în opoziţie din punct de vedere logic. Dimpotrivă, decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină şi care susţin soluţia din dispozitiv, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, oferind părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, existând o unitate logică între dispozitiv şi considerente.

În egală măsură, dispoziţia de obligare a recurentei-reclamante la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare nu poate fi considerată fără legătură cu dezbaterea dedusă judecăţii.

Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanţelor care soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părţii, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, eroarea instanţei anterioare, căreia îi revenea obligaţia de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru, este cea care a determinat obligaţia instanţei de apel de a face aplicarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În acest context, se constată că instanţa de apel avea îndreptăţirea de a recalcula cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamantă la fond, sens în care i s-a pus în vedere apelantei-reclamante, prin rezoluţia din data de 2 iulie 2024, să precizeze cuantumul accesoriilor (dobânda legală, astfel cum s-a precizat) pretinse până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.06.2019 şi modul de calcul al acestuia, pentru verificarea timbrajului cererii.

Deopotrivă, la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2024, instanţa de judecată a readus în discuţia apelantei-reclamante necesitatea de a depune precizări privind dobânda legală, menţionând în mod expres obligaţia de a verifica timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de instanţa de fond, reţinând că cererea de apel este legal timbrată.

În acelaşi timp, observă instanţa supremă că, pentru a fi incident acest motiv de casare, hotărârea recurată trebuie să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Cu alte cuvinte, nu inserarea oricărui considerent, pretins străin de natura pricinii, este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, o asemenea hotărâre poate fi reformată atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este în mod real nemotivată, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Criticile recurentei-reclamante prin care a reclamat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a părţii din sentinţa instanţei de fond prin care s-a constatat că cererea reclamantei a fost legal timbrată şi care nu a fost atacată de niciuna dintre părţi urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 din C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurenta-reclamantă este efectul pozitiv al lucrului judecat, susţinând că modalitatea în care timbrajul a fost dezlegat în prima instanţă se impune instanţei de apel.

Însă, tocmai dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 recunosc posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare ca, în situaţia în care constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente.

Prin urmare, în lipsa pronunţării unei încheieri cu caracter definitiv asupra unei cereri de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru, care să impună respectarea dezlegărilor date anterior în cauză cu privire la chestiunea timbrajului, instanţele de control judiciar pot reanaliza modalitatea de determinare a cuantumului taxei de timbru, astfel cum a fost stabilit în precedentele faze procesuale, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat.

Neîntemeiată este şi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că neformularea unei critici privind măsura timbrajului imprimă acesteia autoritate de lucru judecat, întrucât dispoziţiile prevăzute de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 nu impun o asemenea condiţie.

Prin voinţa legiuitorului s-a stabilit că instanţa de control judiciar poate reevalua, chiar din oficiu, obligaţia de plată a taxei de timbru direct în calea de atac, atunci când instanţa de fond nu a impus obligaţia de plată prevăzută de lege sau a stabilit-o într-un cuantum eronat, iar o astfel de măsură nu încalcă autoritatea de lucru judecat.

Mai consideră recurenta-reclamantă că dispoziţia de obligare a taxei de timbru încălcă şi prevederile art. 481 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel i-a creat o situaţie mai grea în apel, stabilind o taxă judiciară de timbru în sarcina sa mai mare decât cea stabilită de prima instanţă, fără a exista consimţământul acesteia.

Criticile, astfel formulate, au fost încadrate de recurenta-reclamantă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar susţine încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale de natură a atrage sancţiunea nulităţii actului de procedură, acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Analizând motivul de recurs prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere cele ce urmează.

Principiul non reformatio in peius, prevăzut de art. 481 din C. proc. civ., stipulează că autorul unei căi de atac nu poate fi pus într-o situaţie juridică mai grea decât cea existentă la momentul atacării hotărârii. Acest principiu este văzut ca o garanţie pentru dreptul la un proces echitabil, protejând părţile de riscul de a fi dezavantajate pentru simplul fapt că îşi exercită dreptul de atac.

Trebuie subliniat, însă, că dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. vizează în mod explicit soluţiile pronunţate de instanţă prin hotărârea atacată, adică soluţiile pe fondul cauzei sau cu privire la aspectele litigioase, la pretenţiile substanţiale ale părţilor din proces, şi nu se referă la alte obligaţii impuse părţilor, cum sunt şi obligaţiile de ordin administrativ-financiar.

Or, modalitatea de stabilire şi cuantumul taxei judiciare de timbru reprezintă operaţiuni de ordin administrativ-financiar, ce privesc legala învestire a instanţei de judecată, iar nu o soluţie pe fondul cauze, fiind complet independente de soluţia ce s-ar pronunţa asupra căii de atac.

În aceste coordonate, instanţa supremă reţine că instanţa de apel şi-a exercitat întocmai obligaţiile ce îi reveneau în raport de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv de a evalua cuantumului taxei de timbru, astfel cum a luat naştere la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în raport cu obiectul iniţial al acţiunii şi valoarea acestuia, fără a se putea considera că a încălcat principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate nici din această perspectivă.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este marcat de momentul înregistrării prejudiciului reţinut prin decizia Curţii de Conturi nr. 6/2017 în contabilitate, respectiv la data de 15.06.2017.

Conform recurentei-reclamante, în mod greşit instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data efectuării plăţilor către pârâtă, reţinând că termenul de prescripţie s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că demersul judiciar promovat de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 2.031.628 RON, reprezentând prejudiciu produs prin supraevaluarea preţului echipamentelor achizionate în temeiul mai multor contracte a fost întemeiat pe constatările Curţii de Conturi cuprinse decizia nr. 6 din 7.06.2017.

Din perspectiva începutului termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune al recurentei-reclamantei, în mod corect a aplicat prima instanţă de control judiciar dispoziţiile art. 2.528 C. civ., reţinând că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăţilor efectuate în mod nelegal, realizate în perioada 9.12.2014 - 15.05.2015, a luat naştere la data achitării fiecărei plăţi, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a cauzat.

Reţinând că temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a conferit aplicabilitate deciziei nr. 19/2019 pronunţate în interesul legii, prin care s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea realizată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

S-a statuat, astfel, că izvorul obligaţiei nu este actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În atare condiţii, instanţa de apel, neluând în considerare decizia Curţii de Conturi nr. 6/15.06.2017 ca punct de referinţă pentru începutul prescripţiei extinctive, a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ., stabilind, raportat cel mai târziu la data ultimei plăţi din 15.05.2015, că la data formulării prezentei cereri introductive, respectiv la data de 13.06.2019, termenul general de prescripţie de 3 ani era împlinit.

În continuare, sub un al doilea aspect, recurenta-reclamanta impută instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., considerând că aceasta nu a făcut o reală analiză a împrejurărilor, pentru a determina dacă achiziţionarea produselor de la intimata-pârâtă în cadrul licitaţiei publice poate fi calificată sau nu o cauză de suspendare a termenului de prescripţie.

Conform textului de lege invocat, prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă [...] cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia.

Înalta Curte constată astfel că, deşi se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.532 pct. 5 din C. civ., în realitate, sub aparenţa aplicării greşite a legii, autoarea căii de atac critică decizia curţii de apel din perspectiva evaluării împrejurărilor de fapt ce ar putea fi calificate drept cauze de suspendare a termenului de prescripţie.

În concret, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs să evalueze situaţia de fapt în sensul de a stabili dacă debitorul, în mod deliberat, a ascuns existenţa prejudiciului produs prin supraevaluarea preţului. Or, această evaluare excedează limitelor controlului permis în recurs, presupunând stabilirea situaţiei de fapt, iar nu doar o verificare a modului în care instanţele de fond au interpretat şi aplicat legea.

În consecinţă, aceste susţineri ale recurentei-reclamante nu pot fi analizate de instanţa de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Fiind în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod limitează controlul instanţei de recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu şi de temeinicie.

Se impune, astfel, concluzia că recursul recurentei-reclamante este nefondat, nefiind incident nici motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1730/Ap din 19 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.