Annulment of arbitral award challenging jurisdictional limits, mandatory pre-arbitration negotiations, and validity of insurance guarantee

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare formulată la data de 16.02.2024 şi înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x/2024, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să fie obligat Municipiul Constanţa prin Primar: la emiterea unei adrese către Trezoreria Municipiului Bucureşti pentru eliberarea garanţiei de bună-execuţie în sumă de 9.553.095,09 RON, constituită prin reţineri succesive în contul IBAN x, precum şi a oricăror dobânzi acumulate în cont în beneficiul antreprenorului; la emiterea unei adrese către Trezoreria Municipiului Bucureşti pentru eliberarea sumei reţinute în temeiul clauzei 47 în contul IBAN x în cuantum de 4.358.758,16 RON, precum şi a oricăror dobânzi acumulate în cont în beneficiul antreprenorului; la plata prejudiciului material în cuantum de 249.234 RON, reprezentând contravaloarea primei de asigurare plătită pentru obţinerea poliţei de asigurare de garanţie de bună-execuţie; la plata daunelor moratorii la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, calculate de la data de 27.11.2023 pentru suma aferentă garanţiei de bună-execuţie, respectiv de la data de 14.12.2023 pentru sumele reţinute conform clauzei 47 până la data plăţii efective; să ramburseze reclamantei toate cheltuielile efectuate în legătură cu arbitrajul.

În drept, au fost invocate clauzele 15, 47, 47.1, 47.5, 53, 53.1 din acordul contractual, art. 6 din actul adiţional nr. x/23.11.2023, art. 1170, art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531, art. 1535 şi art. 1548 C. civ.

Prin sentinţa arbitrală nr. 59/13.09.2024, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2024, s-a respins excepţia prematurităţii/inadmisibilităţii cererii de arbitrare, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar, a fost obligat pârâtul să emită adrese către Trezoreria Municipiului Bucureşti de eliberare a garanţiei de bună-execuţie constituită prin reţineri succesive în contul IBAN x în cuantum de 9.553.095,09 RON, de eliberare a sumelor reţinute în temeiul clauzei 47 din acordul contractual nr. x/17.03.2021 în contul IBAN x în cuantum de 687.042,16 RON şi de eliberare a dobânzilor acumulate în contul IBAN x în beneficiul antreprenorului în cuantum de 14.855,11 RON, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 534.462,55 RON reprezentând daune moratorii calculate până la data de 31.07.2024, acordate în continuare până la data eliberării sumelor către reclamantă şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 304.227,67 RON reprezentând cheltuieli de arbitrare.

Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa au formulat o acţiune în anularea sentinţei arbitrale, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. dosar x/2024, prin care au solicitat admiterea acţiunii, anularea hotărârii arbitrale atacate şi respingerea cererii de arbitrare.

La termenul de judecată din data de 04.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare şi a admis excepţia listei calităţii procesuale active a petentului Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 119 din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea în anulare formulată de petentul Consiliul Local al Municipiului Constanţa împotriva sentinţei arbitrale nr. 59/13.09.2024 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Totodată, a respins acţiunea în anulare formulată de petentul-pârât Municipiul Constanţa prin Primar împotriva sentinţei arbitrale nr. 59/13.09.2024 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

A obligat petenţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 40.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse.

A respins în rest cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, a formulat recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că înţelege să expună motivele de recurs în raport de fiecare din motivele acţiunii în anulare, raportat la maniera în care s-a pronunţat instanţa de fond.

Astfel, în susţinerea criticii subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind obligaţia de îndeplinire a procedurii prealabile anterior sesizării instanţei, recurentul a redat dispoziţiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., art. 11 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 235 alin. (4) din Legea 98/2016, Clauza 70 din H.G. nr. 1/2018 pentru aprobarea condiţiilor generale şi specifice pentru anumite categorii de contracte de achiziţie aferente obiectivelor de investiţii finanţate din fonduri publice şi art. 1270 alin. (1) C. civ.

În opinia recurentului, instanţa de fond a dezlegat în mod contradictoriu pricina, întrucât deşi a reţinut caracterul imperativ al normelor legale evocate, a apreciat că nu poate analiza criticile formulate, evidenţiind, totodată, pasaje din considerentele reţinute de curtea de apel sub acest aspect.

A apreciat recurentul că s-a produs o greşită aplicare şi interpretare a normelor de procedură - art. 608 alin 1 C. proc. civ., instanţa apreciind admisibile criticile sale, însă, cu toate acestea, a considerat că excedează dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ., conturând, de asemenea, şi caracterul contradictoriu al motivării instanţei.

Astfel, câtă vreme instanţa de fond a confirmat caracterul imperativ al normelor legale invocate, trebuia să analizeze efectiv dacă au fost respectate de instanţa arbitrală, nu doar să le evidenţieze în considerente.

În susţinerea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului; respectiv art. 608 alin. (1) lit. f) - din perspectiva că instanţa de arbitraj s-a pronunţat asupra unor aspecte care nu au fost solicitate sau a acordat mai mult decât s-a cerut, recurentul a arătat, în esenţă, următoarele:

Soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind expresia unei greşite aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale incidente, pe de o parte, iar pe de altă parte, se încalcă normele procedurale privind limitele învestirii, motivarea instanţei relevând, totodată, un caracter contradictoriu al argumentelor, în acest context recurentul făcând referire la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. art. 575, art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 din acelaşi cod.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a conturat o motivare distinctă de cea a tribunalului arbitral, întrucât analizează criticile sale din perspectiva efectelor unei acţiuni în constatare, însă instanţa arbitrală a considerat că a fost învestită şi că reclamanta a cerut a se constata că poliţa furnizată întruneşte condiţiile convenite de părţi, astfel încât, în aceste condiţii au fost încălcate dispoziţiile legale, anterior evocate.

Curtea de Apel Bucureşti analizează în mod nelegal motivele sale, a arătat recurentul, încălcând chiar limitele învestirii, întrucât, în esenţă, instanţa arbitrală s-a considerat învestită cu acest capăt de cerere, iar critica sa a vizat tocmai lipsa acestui capăt de cerere, apreciat necesar de recurent, aşa cum l-a reţinut şi instanţa arbitrală, reiterând că nu a fost învestită în acest sens.

Curtea de Apel nu analizează aceasta critică, ci examinează strict caracterul necesar al acestui capăt de cerere, respectiva chestiune nefiind supusă analizei, ci doar lipsa formulării capătului de cerere.

Caracterul contradictoriu se conturează în momentul în care curtea de apel, deşi apreciază că nu era necesar acest capăt de cerere, reţine la fila x că " în aceste condiţii, în mod corect a reţinut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare...".

În acest context, recurentul a evidenţiat petitul cererii de arbitrare înregistrată la 16.02.2024, precum şi petitul precizat de reclamantă prin concluziile scrise suplimentare transmise la 2.08.2024, redând considerentele de la pct. 58, 111, 210, 211 şi 233 din cuprinsul sentinţei arbitrale reţinute, în opinia părţii, în pofida acestor petite.

În susţinerea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind obligaţia de garanţie, recurentul a făcut referire la prevederile art. 39 din H.G. nr. 395/2016 (în vigoare la data semnării acordului contractual), H.G. nr. 1/2018 şi art. 1270 C. civ.

Recurentul a susţinut că, potrivit regulilor contractuale, raportate la prevederile H.G. nr. 1/2018, la data semnării acordului contractual, Antreprenorul avea obligaţii privind garanţiile, reglementate de dispoziţiile art. 15, respectiv art. 47.

Totodată, în spiritul dispoziţiilor legale şi contractuale, chiar şi reclamanta a apreciat că este necesară acceptarea poliţelor depuse de către recurentă, aspect ce rezidă din cuprinsul adresei x/30.10.2023.

A conchis recurentul că nu i se poate reproşa vigilenţa şi atenţia deosebită în respectarea dispoziţiilor legale, precum şi posibilitatea efectivă de respectare a obligaţiei de garanţie în condiţiile în care legiuitorul a reglementat în mod expres scopul pentru care este emisă garanţia.

În opinia recurentului argumentele cu privire la valabilitatea poliţei sunt nelegale şi încalcă obligaţia legală de garanţie, potrivit celor evidenţiate în memoriul de recurs.

Redând o parte din considerentele reţinute de curtea de apel la filele x din sentinţa atacată, recurentul arată că instanţa procedează la o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, întrucât critica sa vizează tocmai faptul că nu ne aflăm în faţa unei poliţe de asigurare operabilă în raport de acesta, întrucât şi-a manifestat opoziţia cu privire la această poliţă, astfel că se conturează expres motivul de anulare referitor la încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind obligaţia de garanţie.

Din această perspectivă, a arătat recurentul, instanţa a intrat în analiza nepermisă a valabilităţii poliţei, fără a exista un capăt de cerere în acest sens.

Totodată, a susţinut recurentul, deşi se reţine caracterul imperativ al prevederilor art. 39 alin. (1) din H.G. nr. 395/2016, respinge criticile sale ce sunt în legătură cu conduita legală protejată prin aceasta reglementare, respectiv scopul garanţiei de bună execuţie, ce trebuie să fie aptă să asigurare protecţie beneficiarului.

În atare condiţii, toate aceste aspecte trebuiau dezbătute distinct, în cadrul procesual, corect, prin învestirea instanţei arbitrale corespunzător cu un capăt de cerere, având în vedere opoziţia manifestată de recurent.

În lipsa acceptării poliţei, trebuia reţinut că au fost încălcate normele imperative în materie, fapt ce conduce la lipsa îndeplinirii obligaţiei de garanţie.

În susţinerea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., raportat la motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) - încălcarea dispoziţiilor legale imperative lipsind obligaţia de restituire şi scadenţa obligaţiei, soluţia este pronunţată cu încălcarea art. 1531 şi urm. C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Susţine recurentul că nelegalitatea sentinţei arbitrale se conturează faţă de interpretarea dată în raport de efectele adoptării H.G. nr. 965/2023, concluzionându-se că simpla adoptare a actului normativ menţionat ar genera de plano obligaţia de restituire din partea beneficiarului, argumentaţie care, în opinia recurentului, este contrazisă de prevederile art. II.2 din acest act normativ.

Redând o parte din considerentele reţinute de curtea de apel la filele x din sentinţa atacată, recurentul arată că modul de decriptare al dispoziţiilor legale arătate este unul greşit, pentru motivele expuse în memoriul de recurs.

În opinia recurentului, instanţa reţine în mod greşit "obligaţia de restituire", pe de o parte, iar, pe de altă parte, din nou se analizează şi se concluzionează asupra valabilităţii poliţei, deşi nu s-a solicitat aceasta.

A arătat recurentul că scrisoarea pentru garanţia de bună execuţie a fost depusă spre aprobare către acesta, cu solicitarea de a se dispune sistarea constituirii garanţiei prin reţinere şi înlocuirea modalităţii de constituire a garanţiei, aspect ce implica încheierea unui act adiţional în acest sens şi întrunirea acordului de voinţă al părţilor contractante; acordul nu s-a produs, în speţă nu s-a modificat modalitatea de constituire a garanţiei, astfel că obligaţia de restituire nu rezidă ope legis.

A precizat recurentul că nelegalitatea sentinţei se conturează în raport de prevederile art. 1531 şi 1535 C. civ., inaplicabile în speţă, în condiţiile în care nu exista obligaţie de restituire.

De altfel, reclamanta nu avea deschisă calea judecăţii arbitrale, în sensul formulării pretenţiilor ce au făcut obiectul cauzei, în lipsa modificării modalităţii de constituire a garanţiei, acceptată de beneficiar.

Recurentul a arătat că a analizat capacitatea fermă a asigurătorului şi, în lipsa unui fond de garantare, a refuzat să accepte scrisoarea de garanţie, soluţie ce respectă cadrul legal în vigoare.

Astfel, lipsind obligaţia de restituire şi scadenta obligaţiei, soluţia este pronunţată cu încălcarea art. 1531 şi urm. C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat maniera în care instanţa a dispus asupra cheltuielilor judiciare, ce au făcut obiectul acţiunii în anulare, cât şi asupra celor acordate în cadrul respectivei acţiuni.

În acest sens, recurentul a arătat, în esenţă, că, raportat la problematica cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Conţinutul cheltuielilor de judecată este reglementat de dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. Astfel, judecătorii nu pot micşora cheltuielile cu taxa de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, judecătorii au însă dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Totodată, făcând referire expresă la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a susţinut, în sinteză, că onorariile avocaţiale pot fi micşorate de instanţa "chiar şi din oficiu".

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca "vădit nefondat".

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile şi apărările formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurentul-pârât a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Într-o primă critică, subsumată acestui motiv de casare, recurentul este nemulţumit, în esenţă, de faptul că instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare a confirmat soluţia tribunalului arbitral, care ar fi procedat în mod nelegal la analiza valabilităţii poliţei de asigurare de garanţie de bună execuţie (GBE) furnizată de pârâtă pentru a elibera sumele reţinute cu acest scop, nefiind învestit cu un capăt de cerere în acest sens, ci doar cu o cerere de obligare la eliberarea sumelor.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte consideră că este relevant a se aminti importanţa principiului disponibilităţii, adică al dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil, conform căruia părţile au posibilitatea de a influenţa desfăşurarea acestuia, inclusiv prin iniţierea sau încheierea lui şi prin stabilirea cadrului procesual, fiind de notat expres că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", aşa cum impun prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Pornind de la aceste repere şi verificând considerentele sentinţei recurate, se constată că, în analiza efectuată, Curtea de Apel Bucureşti, contrar susţinerilor recurentului, a avut în vedere faptul că instanţa arbitrală a fost învestită cu analiza valabilităţii poliţei de asigurare GBE atât de reclamantă, prin cererea introductivă şi apărările formulate în faţa acestei instanţe, cât şi de pârâtul Municipiul Constanţa, prin apărările prezentate în întâmpinare şi celelalte acte procesuale.

În mod concret, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, "deşi este corectă susţinerea potrivit căreia nu a fost formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea valabilităţii instrumentului de garantare reprezentat de poliţa de asigurare seria x nr. x/22.11.2023 emisă de B., intimata-reclamantă a susţinut prin cererea de arbitrare/alte acte procesuale depuse că acest instrument de garantare îndeplinea toate condiţiile legale şi contractuale, fiind refuzat în mod nejustificat de către petentul-pârât".

Totodată, a reţinut curtea de apel că "petentul-pârât a invocat prin întâmpinare/alte acte procesuale depuse mai multe apărări prin care a pretins că nu a fost făcută dovada constituirii garanţiei de bună-execuţie printr-un instrument de garantare apt să producă efecte juridice din perspectiva capacităţii societăţii de asigurare de a emite astfel de garanţii cu respectarea legii din România referitoare la schema de garantare (clasa 15 - Garanţii)".

Astfel, instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare, ca şi tribunalul arbitral, a examinat cauza în limitele în care a fost legal învestită prin cererile şi apărările părţilor, respectând limitele judecăţii, care, ştiut fiind, trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul învestirii instanţei prin cererile şi apărările acestora, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.

În circumstanţele expuse, în mod corect curtea de apel a dat curs voinţei reclamantei relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei şi apărărilor pârâtului Municipiul Constanţa, în raport de motivele de fapt ale cererii de arbitrare/alte acte procesuale şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, respectiv în raport de apărările pârâtului formulate prin întâmpinare şi celelalte acte procesuale, instanţa fiind ţinută de fundamentul juridic al pretenţiei formulate şi de principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Cât priveşte considerentele Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a reţinut, în mod corect, de altfel, că reclamanta nu avea posibilitatea de a formula o acţiune în constatarea valabilităţii poliţei de asigurare GBE faţă de prevederile art. 52 din Regulile de procedură arbitrală coroborate cu art. 35 C. proc. civ., care interzic formularea unei acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, câtă vreme partea interesată poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege, de care autorul căii extraordinare de atac este nemulţumit, se observă că nu au fost combătute în mod efectiv de recurent, acesta limitându-se la a susţine că prin această argumentaţie instanţa de fond ar fi evitat să analizeze criticile sale.

Curtea de Apel Bucureşti, raportat la cuprinsul acţiunii în anulare, dar şi al întâmpinării, a respectat rigorile ce sunt proprii procesului civil şi a dat o calificare corectă tuturor cererilor cu care a fost învestită, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul cererii de arbitrare, dispoziţiile Clauzei 15 din Acordul Contractual şi apărările părţilor orientate asupra valabilităţii poliţei de asigurare GBE şi a dreptului B. de a emite astfel de instrumente pe teritoriul României, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că tribunalul arbitral a fost învestit legal cu aceasta analiză.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond, fie a reţinut considerente contradictorii, fie nu a analizat argumentele invocate în cuprinsul acţiunii în anulare.

Susţinerile recurentului cu privire la obligaţia de îndeplinire a procedurii prealabile anterior sesizării tribunalului arbitral, prin care s-a susţinut că instanţa de fond ar fi reţinut în mod contradictoriu caracterul imperativ al normelor evocate, în condiţiile în care a apreciat că nu poate analiza criticile părţii adverse, deoarece urmăresc o reapreciere a probatoriului administrat în faţa acestuia, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că, în raport cu specificul acţiunii în anulare, cale de atac cu o identitate proprie, cu o fizionomie juridică diferită de cea a căilor de drept comun, admisibilă numai pentru motivele prevăzute la art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a procedat în mod corect la respingerea criticilor relative la neparcurgerea procedurii prealabile formulării cererii de arbitrare, fiind invocate chestiuni de netemeinicie.

Trebuie subliniat că acţiunea în anulare care guvernează controlul judecătoresc implică atribute specifice unei căi de atac, dar este distinctă de apel şi recurs, prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază şi prin scopul urmărit, acţiunea în anulare nefiind asimilată, nicidecum, apelului în privinţa devoluţiunii, astfel că motivele acţiunii în anulare, expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., nu pot viza situaţia de fapt sau probele administrate.

Or, pârâtul Municipiul Constanţa a criticat în cadrul acţiunii în anulare faptul că tribunalul arbitral a nesocotit dispoziţiile clauzelor care impun ca părţile să poarte negocieri pentru soluţionarea amiabilă a disputei cu cel puţin 90 de zile înainte de formularea cererii de arbitrare, deoarece ar fi interpretat greşit corespondenţa purtată între părţi, faţă de care a stabilit că negocierile au fost purtate anterior intentării litigiului.

În raport cu argumentarea criticilor formulate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că se impune respingerea lor, chiar dacă a apreciat că dispoziţiile legale pe care sunt grefate sunt imperative şi pot fi examinate în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în condiţiile în care analiza concretă a susţinerilor părţii adverse vizează reinterpretarea probatoriului şi reaprecierea situaţiei de fapt.

Prin urmare, în mod corect, instanţa a respins acest motiv al acţiunii în anulare.

Susţinerile recurentului prin care s-a arătat că sentinţa atacată este nemotivată faţă de critica vizând neînvestirea tribunalului arbitral cu o cerere de constatare a valabilităţii poliţei de asigurare GBE, menţionând, pe de o parte, că instanţa nu a analizat afirmaţiile sale, ci "strict caracterul necesar al acestui capăt de cerere, această chestiune nefiind supusă analizei, ci doar lipsa formulării capătului de cerere", iar, pe de altă parte, că motivarea este contradictorie, deoarece curtea de apel, deşi apreciază că nu era necesar acest capăt de cerere, arată la fila x că, "în aceste condiţii, în mod corect a reţinut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare (...)", nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum s-a arătat deja, curtea de apel nu s-a limitat în analiză doar la aprecieri privind necesitatea formulării cererii de constatare a valabilităţii poliţei de asigurare GBE, ci a reţinut cu precădere că tribunalul arbitral a fost învestit cu respectiva analiză prin prisma apărărilor părţilor, precum şi că avea obligaţia de a analiza toate susţinerile acestora.

Prin considerentele reţinute de curtea de apel, amintite în expunerea de mai sus, s-a arătat, pe de o parte, că reclamanta a susţinut prin cererea de arbitrare şi celelalte acte procesuale formulate că poliţa de asigurare GBE a fost refuzată în mod nejustificat de partea adversă, îndeplinind toate condiţiile legale şi contractuale de valabilitate, iar, pe de alta parte, că însuşi Municipiul Constanţa a contestat valabilitatea poliţei de asigurare GBE, afirmând că nu ar fi un instrument de garantare apt să producă efecte juridice şi că acesta a fost motivul refuzului.

Aşa cum corect a remarcat intimata-reclamantă, ulterior acestei analize, instanţa a evidenţiat şi argumentul suplimentar potrivit căruia natura juridică a unei cereri în constatarea existenţei unui drept nu ar permite formularea acesteia, câtă vreme partea are la dispoziţie o acţiune în realizare, care cuprinde implicit şi constatarea existenţei dreptului respectiv. Din acest motiv, a conchis curtea de apel, reclamanta nici nu avea posibilitatea să formuleze un capăt de cerere distinct de constatare a valabilităţii poliţei de asigurare.

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa trebuie să examineze toate cererile şi apărările părţilor, după cum impune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., susţinerea recurentului referitoare la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul sentinţei recurate nu este justificată. Astfel, chiar dacă nu era posibilă formularea cererii de constatare a valabilităţii poliţei de asigurare de garanţie de bună execuţie, instanţa arbitrală era obligată să analizeze acest aspect pentru soluţionarea cererii de realizare a dreptului la eliberarea garanţiei, faţă de care Municipiul Constanţa s-a opus, afirmând că poliţa furnizată de reclamantă nu este valabilă.

Lipsa de motivare a sentinţei recurate invocată de autorul căii extraordinare de atac nu este justificată, câtă vreme cuprinde o analiză exhaustivă a tuturor apărărilor invocate de acesta şi evidenţiază faptul că au fost cercetate realmente chestiunile esenţiale ale cauzei, iar raţionamentul logico-juridic al curţii de apel nu este contradictoriu fiind explicat adecvat, suficient, reflectând cu claritate punctul de vedere al judecătorului asupra problemelor examinate şi făcând posibilă realizarea controlului judiciar în recurs.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate invocat nu se confirmă întrucât, după cum se poate observa, hotărârea atacată respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., curtea de apel realizând o sinteză a motivelor acţiunii în anulare şi o analiză exhaustivă şi judicioasă a argumentelor pro şi contra, de fapt şi drept, ridicate în cauză, prin raportare la cererile şi apărările părţilor.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de casare, recurentul a considerat, în sinteză, că soluţiile date asupra tuturor criticilor invocate prin acţiunea în anulare încalcă normele de drept material incidente.

Aceste critici nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, cu privire la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând nerespectarea procedurii de soluţionare amiabilă de către reclamantă, prealabil formulării cererii de arbitrare, se reţine că se reiau în cea mai mare parte aceleaşi argumente care vizează netemeinicia, recurentul urmărind doar reanalizarea probelor administrate în faţa instanţei arbitrale şi reconfigurarea situaţiei de fapt, chestiuni care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Faptul că se aduc în discuţie anumite dispoziţii legale (art. 193 alin. (1) C. proc. civ., art. 11 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 235 alin. (4) din Legea 98/2016, Clauza 70 din H.G. şi art. 1270 alin. (1) C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând neînvestirea instanţei arbitrale cu o cerere de constatare a valabilităţii poliţei de asigurare GBE, se constată că recurentul nu a indicat nicio normă de drept material interpretată sau aplicată greşit de către curtea de apel.

Susţinerile părţii aduc în dezbatere pretinsa încălcare a limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii de către instanţa arbitrală, precum şi faptul că prin soluţia de validare a acestei conduite Curtea de Apel Bucureşti a încălcat aceleaşi reguli procesuale. Or, aceste critici şi-au găsit, deja, răspuns, în considerentele precedente.

Referitor la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând obligarea Municipiului Constanţa la eliberarea sumelor reţinute cu titlu de GBE, recurentul leagă valabilitatea poliţei de asigurare GBE de acordul său cu privire la aceasta, susţinând că "în lipsa acceptării poliţei, este evident că trebuia reţinut că au fost încălcate normele imperative în materie, fapt ce conduce la lipsa îndeplinirii obligaţiei de garanţie", or, această interpretare nu poate fi validată, întrucât implică o condiţie pur potestativă din partea părţii care se obligă şi, de altfel, conduce la lipsirea de efecte a clauzei 15 din contract, care permite utilizarea unor astfel de instrumente de garantare.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut corect că "Nu era necesară aprobarea instrumentului de garantare reprezentat de poliţa de asigurare prin încheierea unui act adiţional întrucât această modalitate de constituire era deja prevăzută la art. 15.1 din condiţiile generale aprobate prin H.G. nr. 1/2018 şi art. 15.1 din acordul contractual."

Înalta Curte constată că, toate celelalte argumente preluate din acţiunea în anulare se impun a fi respinse în condiţiile în care nu fac referire la sentinţa recurată, ci la hotărârea arbitrală.

De altfel se observă că recurentul reia, în cea mai mare parte, susţinerile din etapa procesuală anterioară, aceleaşi motive fiind deduse Curţii de Apel Bucureşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste evidenţa procedurală că instanţa de casaţie nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea unei instanţe de fond.

Toate aspectele evidenţiate de recurent au fost analizate de Curtea de Apel Bucureşti, aceasta concluzionând că "petentul-pârât nu a indicat nicio prevedere legală cuprinsă în H.G. nr. 395/2016, H.G. nr. 1/2018 sau Legea nr. 213/2015 care ar stipula că instrumentul de garantare reprezentat de poliţa de asigurare ar trebui să fie emis de o societate de asigurare care beneficiază de schema de garantare în asigurări reglementată de Legea nr. 213/2015 sau care nu face parte din acelaşi grup ca B. S.A..

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut tribunalul arbitral valabilitatea instrumentului de garantare reprezentat de poliţa de asigurare seria x nr. x/22.11.2023 emisă de B.".

Aşa fiind, susţinerile recurentului referitoare la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând obligarea la eliberarea sumelor reţinute cu titlu de garanţie de bună-execuţie, se impun a fi respinse.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând obligaţia de restituire a sumelor reţinute în temeiul Clauzei 47, se impune respingerea susţinerilor recurentului, având în vedere că solicitarea de restituire nu a fost bazată doar pe dispoziţiile legale cuprinse în H.G. nr. 965/2023, ci şi pe prevederile contractuale agreate de părţi, precum şi împrejurarea că prevederile legale aplicabile nu condiţionează eliberarea sumelor reţinute în temeiul Clauzei 47 de prezentarea unei poliţe de asigurare valabile, în măsura în care se solicită eliberarea sumelor reţinute în plus faţă de echivalentul de 10% din preţul contractului, ci doar de justificarea utilizării acestor sume în implementarea contractului.

În acest context, curtea de apel a validat în mod corect obligaţia de eliberare a sumelor reţinute în temeiul Clauzei 47 dispusă de Tribunalul Arbitral.

Referitor la modalitatea de soluţionare a criticilor vizând obligaţia de plată a dobânzilor penalizatoare, recurentul reiterează susţinerile din cuprinsul acţiunii în anulare potrivit cărora, în lipsa obligaţiei de eliberare a sumelor, nu poate fi obligată nici la plata dobânzilor penalizatoare calculate în perioada în care a refuzat eliberarea.

Or, aceste susţineri se impun a fi respinse în condiţiile în care, în mod corect, curtea de apel a reţinut legalitatea soluţiilor din sentinţa arbitrală vizând obligarea la eliberarea sumelor reţinute cu titlu de GBE şi în temeiul Clauzei 47, precum şi faptul că dispoziţiile legale pretins a fi încălcate cu ocazia analizei acestui capăt de cerere, art. 1531 şi 1535 C. civ., respectiv O.G. nr. 13/2011, nu au caracter imperativ, fiind permis să se deroge de la ele sau să nu fie aplicate.

Cât priveşte critica recurentului-pârât referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţa arbitrală, respectiv de curtea de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aprecierea asupra proporţiei suportării cheltuielilor de judecată aparţine exclusiv instanţei care a decis în privinţa măsurii în discuţie, fiind un act necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că, prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, s-au statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care ţin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurent cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, la plata sumei de 73.771,69 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 119 din 4 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, la plata sumei de 73.771,69 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata intimata-reclamantă A. S.R.L. - lider al asocierii A. S.R.L. C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2025.