Guarantee claim: validity of enforcement request as prescription interrupting act and substantive review limits in appeal

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 02.09.2021 (data poştei, dosarul tribunalului) şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 03.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta FNGCIMM SA-IFN, obligarea acesteia la plata sumei de 40.610,47 euro, cu titlu de finanţare restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., în procent de 52,18%, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi urm. din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 499/15.03.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI -a civilă a admis excepţia prescripţiei, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 403/13.03.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V -a civilă a respins ca neîntemeiat apelul.

Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, recurs înregistrat la data de 28.09.2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 461/05.03.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, a fost casată hotărârea din apel şi s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Ulterior pronunţării acestei hotărâri, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.07.2024 sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 1589 din 29 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu majoritate, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 499/15.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că: a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, a admis cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.610,47 Euro, echivalent în RON, la cursul BNR din data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale de la data de 15.04.2016 şi până la data achitării integrale a debitului principal; totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 19.652,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(fond, apel, recurs). Cu opinie minoritară, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind totodată, în parte, nemotivată şi pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1170, art. 1270 - 1272, art. 1535 alin. (1), art. 2537 pct. 2, art. 2539 alin. (2) din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991.

În concret, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin săvârşirea excesului de putere, respectiv prin incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii legislative.

În esenţă, recurenta-pârâtă, redând art. 2539 alin. (2) C. civ., a considerat că aceste dispoziţii legale sunt imperative şi prevăd în mod limitativ actele de procedură şi actele de executare care ar putea determina întreruperea prescripţiei în temeiul acestui text normativ, iar cererea de executare silită nu se regăseşte printre acestea.

Singurul act de executare pe care legiuitorul îl prevede este cererea de intervenţie în procedura urmăririi silite, care se formulează dacă executarea silită a fost cerută de un alt creditor, or nu acesta este cazul în speţă. Niciunui alt act de executare nu i se recunoaşte aptitudinea de a face incidente prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ., deci cererea de executare silită este exclusă prin însăşi voinţa legiuitorului.

Amintind dispoziţiile art. 2515 alin. (1) C. civ. şi art. 10 C. civ., recurenta a susţinut că art. 2539 alin. (2) C. civ. derogă de la norma generală referitoare la stingerea dreptului la acţiune prin împlinirea termenului legal de prescripţie, deci extinderea aplicării lor prin analogie este prohibită.

Or, pe cale jurisprudenţială, instanţa a creat o normă juridică nouă adăugând la actele de executare stabilite limitativ de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. cererea de executare silită, deşi legiuitorul nu a prevăzut-o în norma edictată; o astfel de abordare reprezintă o imixtiune nepermisă în sfera puterii legislative, care se impune a fi cenzurată de către instanţa de recurs; completarea acestui text normativ cu cererea de executare silită nu are niciun suport legal, fiind un exces de putere prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Mai mult, în opoziţie cu cerinţele de motivare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. şi cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un al doilea element ce relevă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, a susţinut recurenta-pârâtă, rezultă din considerentele reţinute în cuprinsul ultimului paragraf de la fila x din decizia recurată.

În acest punct al expunerii, recurenta-pârâtă a considerat, în esenţă, că înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, incidente situaţiilor financiare anuale, reprezintă o modificare a respectivelor dispoziţii legale pe cale jurisprudenţială, care nu este permisă de lege.

În opinia sa, în cauză nu poate fi vorba despre interpretarea legii, întrucât instanţa nu dă un anume sens dispoziţiilor menţionate, ci îl critică pe legiuitor şi le înlătură pe considerente de ordin subiectiv.

Aşadar, aprecierea instanţei de apel în sensul că cerinţa prevăzută de art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991 nu are caracter substanţial, fiind excesivă şi lipsită de utilitate în concret, reprezintă un exces de putere produs prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv pentru care decizia se impune să fie cenzurată în recurs.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia instanţei privind întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune încalcă art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) C. civ.

După redarea art. 2537 pct. 2 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în eventualitatea în care instanţa va trece peste motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., prin care a susţinut că incidenţa art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost reţinută în mod eronat, înţelege să reitereze argumentaţia respectivă în susţinerea prezentului motiv de recurs.

Pe lângă aceasta, a arătat că înţelege să prezinte şi un alt argument pentru care apreciază că incidenţa art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost stabilită în mod greşit.

Astfel, din interpretarea logico-sistematică a tezei finale din acest text legal reiese că, pentru a ne afla în ipoteza normei, hotărârea de anulare ar trebui să rezulte ca urmare a unei cereri de chemare în judecată formulate de intimată, în calitate de reclamantă, iar ceea ce se anulează este chiar cererea de chemare în judecată a acesteia. Or, având în vedere dosarul nr. x/2019, nu acesta este cazul în speţă; contestaţia la executare a fost introdusă de recurentă, iar, nu aceasta a fost anulată, ci executarea silită iniţiată de bancă. Cererea de chemare în judecată formulată de debitor (recurenta, în calitate de contestator) nu poate să profite pretinsului creditor (intimata), deci nu poate să producă efecte întreruptive de prescripţie în beneficiul intimatei.

De asemenea, prin raportare la art. 2537 pct. 2 C. civ., fără suport legal, se reţine prin decizia atacată că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt prin cererea de executare silită din 12.04.2019, formulată în dosarul nr. x/2019 al BEJ C. şi C..

Legiuitorul a stipulat în mod expres actele de procedură şi actele de executare a căror efectuare scot din pasivitate titularul dreptului la acţiune, acestea fiind limitativ prevăzute de art. 2537 pct. 2 C. civ., iar printre ele nu se regăseşte cererea de executare silită. Judecătorul nu poate extinde sfera actelor întreruptive de prescripţie dincolo de limitele art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât o astfel de soluţie nu are suport legal.

Cererea de executare silită nu poate avea efect întreruptiv al prescripţiei dreptului material la acţiune pentru că este un act care intervine în faza de executare silită, când dreptul care se valorifică nu mai este dreptul material la acţiune, ci dreptul de a obţine executarea silită. De aceea, nici nu este menţionată ca act întreruptiv de prescripţie la art. 2537 pct. 2 C. civ.

Cererea de chemare în judecată şi cererea de executare silită nu se confundă, acestea au regimuri juridice diferite, intervin în etape diferite ale procesului civil, iar dreptul care se valorifică prin intermediul fiecăreia este altul (dreptul la acţiune, respectiv dreptul de a obţine executarea silită).

Singurul act de executare căruia legiuitorul îi conferă efect întreruptiv este cererea de intervenţie în procedura de executare pornită de alţi creditori, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ. nu pot fi completate pe calea unei interpretări extensive, întrucât prescripţia este reglementată prin norme imperative (art. 2515 alin. (1) C. civ.), care nu pot fi extinse prin analogie.

Pretinsul act de întrerupere a prescripţiei a dreptului material la acţiune nu se subsumează cazurilor prevăzute limitativ de art. 2537 pct. 2 C. civ., dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente în speţă, astfel că termenul legal de prescripţie s-a împlinit la data de 14.04.2019; instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală atunci când a statuat că dreptul material la acţiune pentru obligarea la plata garanţiei nu era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că raţionamentul instanţei privind fondul cauzei încalcă art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991.

În acest context, a susţinut recurenta, instanţa reţine în mod nelegal, în ultimele 2 paragrafe de la fila x din decizia recurată, contrar înţelegerii exprese a părţilor (art. 3.1.1 lit. al), a)2.f şi art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenţie) şi a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, că refuzul de plată a garanţiei ar fi neîntemeiat.

Astfel, în primul rând, instanţa reţine în mod nelegal, cu încălcarea art. 1170, 1270 şi art. 1272 C. civ., că situaţiile financiare chiar fără semnătura reprezentantului societăţii B. S.R.L., sunt de natură să satisfacă cerinţele convenţionale.

Tot astfel, în mod nelegal, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa critică cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, privind semnarea situaţiilor financiare de către administratorul societăţii împrumutate, şi înţelege să nu le aplice în cauză, deoarece le consideră lipsite de substanţă, excesive şi lipsite de utilitate.

Pentru a putea verifica eligibilitatea beneficiarului, a susţinut recurenta-pârâtă, era necesară prezentarea unor situaţii financiare credibile, care îndeplineau cerinţele de legalitate prevăzute de actul normativ care le guvernează. Realitatea datelor la care se referă criteriile de eligibilitate este condiţionată de prezentarea unor documente legal întocmite, iar recurenta nu s-a obligat să plătească garanţia pe baza unor documente care nu beneficiază de prezumţia de legalitate.

In al doilea rând, raţionamentul instanţei este greşit şi în ceea ce priveşte validarea cerinţelor legale prin înregistrarea la M.F. a situaţiilor financiare.

Împrejurarea că situaţiile financiare anuale au fost înregistrate la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice nu acoperă nelegalitatea, întrucât înregistrarea nu suplineşte nesemnarea acestora sau neregularitatea semnăturilor.

Potrivit art. 273 C. proc. civ. pentru a face dovada între părţi înscrisul sub semnătură privată trebuie să fie "socotit de lege ca recunoscut". Neîndeplinirea cerinţelor legale de validitate lipseşte de efecte juridice aceste înscrisuri, care nu mai pot fi considerate ca "recunoscute de lege".

In al treilea rând, instanţa nu se poate prevala de faptul că intimata nu ar avea control asupra situaţiilor financiare pe care le prezintă clienţii săi pentru a reţine lipsa culpei băncii.

Faptul că art. 9.2.1 lit. e) din convenţie nu stabileşte expres că banca, în calitate de profesionist, trebuie să se asigure că situaţiile financiare prezentate de clienţi în vederea acordării de credite pot fi prezumate ca legal întocmite, nu poate fi înţeles ca dispensând intimata de o minimă diligenţă.

Potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ. referitoare la convenţii, se naşte o obligaţie minimă, elementară din partea intimatei de a verifica, cel puţin formal, dacă situaţia financiară anuală poartă numele şi semnătura persoanelor stabilite de art. 28 din Legea 82/1991, iar semnăturile de pe situaţiile financiare ale anilor 2009 şi 2010 sunt, la nivel minimal, credibile.

Instanţa trebuie să aibă în vedere că intimata nu este un simplu prestator de servicii de preluare şi predare a situaţiilor financiare, ci un profesionist al analizei de credit, calitate în care poate şi trebuie să observe cerinţele legale de regularitate privind situaţiile financiare.

Instanţa este învestită să analizeze dacă obligaţia clară a băncii a fost sau nu îndeplinită întocmai, dacă banca s-a conformat la ceea ce a agreat prin semnarea convenţiei, dacă a notificat recurentei date reale sau nu şi dacă poate avea dreptul la plată prin transmiterea unor documente încheiate contrar cerinţei convenţionale explicite ori legale.

In concluzie, în lipsa situaţiilor financiare întocmite şi semnate cu respectarea prevederilor legale, nu s-a putut verifica îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. al), f) din Convenţie.

Dat fiind că dispoziţiile convenţionale sunt legale şi au fost asumate de părţi, în mod liber, acestea trebuie aduse la îndeplinire aşa cum a fost agreate, potrivit principiului autonomiei de voinţa a părţilor. Conduita băncii trebuia analizată prin raportare la prevederile convenţionale şi la normele legale incidente, respectiv art. 1170, 1270 şi art. 1272 C. civ.. Or abordarea instanţei de apel conduce la o situaţie nepermisă de lege şi anume la modificarea contractului altfel decât prin acordul părţilor.

Cum obligaţiile asumate potrivit convenţiei nu au fost îndeplinite, banca neavând dreptul la plata garanţiei, decizia recurată nu are temei legal, s-a mai arătat.

Totodată, s-a susţinut că hotărârea este lipsită de suport legal şi în ceea ce priveşte stabilirea incidenţei în cauză a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ., pârâta nedatorând nicio sumă de bani intimatei, întrucât, în principal, dreptul la plata garanţiei este stins prin prescripţie, iar, în subsidiar, banca este în culpă, neavând dreptul la plată.

Intimata-reclamantă A. S.A.. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar respingerea recursului, faţă de care recurenta-pârâtă a formulat răspuns.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti", la care face referire acest text legal, reprezintă o situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanţa judecătorească: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă, etc.

Or, prin criticile formulate recurenta nu expune astfel de situaţii, mărginindu-se la a afirma că decizia atacată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin săvârşirea excesului de putere, respectiv prin incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii legislative.

Este legată această apreciere, pe de o parte, de faptul că, în esenţă, instanţa ar fi creat o normă juridică nouă, adăugând la actele de executare stabilite limitativ de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. cererea de executare silită, deşi legiuitorul nu a prevăzut-o în norma edictată, iar, pe de altă parte, de faptul că înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, incidente situaţiilor financiare anuale, reprezintă o modificare a acestor dispoziţii normative pe cale jurisprudenţială, instanţa de apel făcând o evaluare a cerinţelor legale pe motive subiective şi/sau aspecte de oportunitate.

Afirmaţiile recurentei-pârâte cu referire la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. şi art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, reprezintă doar o opinie personală în înţelegerea reglementării referitoare la întreruperea/neîntreruperea prescripţiei, respectiv referitoare la situaţiile financiare anuale (care, de altfel, implică aspecte probatorii, câtă vreme pleacă de la evaluarea stării de fapt, a înscrisurilor, precum şi de la interpretarea unor dispoziţii ale convenţiei perfectate între părţi relativ la transmiterea acelor situaţii), nesusţinută juridic.

În acest context, trebuie amintit că instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, iar chestiunile legate de aplicabilitatea respectivelor texte legale constituie componente ale silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2539 alin. (2) C. civ. nu are semnificaţia exercitării unor atribuţii legislative de către instanţa de apel, iar aprecierile legate de înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991 nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care se aduc în dezbatere, în realitate, aspecte probatorii, instanţa de apel având în vedere voinţa părţilor agreată prin prevederile contractuale.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât, într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor care au stat la baza raţionamentului logico-juridic şi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la prescripţie de către instanţa de apel nu poate constitui o ingerinţă în activitatea celorlalte puteri ale statului - legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conţinut însăşi activităţii de judecată desfăşurate de instanţele judecătoreşti, în limitele atribuţiilor lor legale.

Nu se încadrează în ipoteza acestui text de lege o pretinsă greşeală de judecată derivată din aplicarea greşită a unui text de lege ori greşita sa interpretare care pleacă de la o evaluare a unei anumite stări de fapt, a probatoriului ori din interpretarea unei dispoziţii cu caracter contractual şi nici simpla divergenţă de opinie a recurentei faţă de interpretarea şi aplicarea normelor juridice de către instanţă.

Aşa fiind, cum situaţia evidenţiată de recurentă nu conturează o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci vizează doar nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, îl va respinge ca nefondat.

Potrivit celui de-al doilea motiv de casare invocate de recurentă, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui caz de casare sunt aduse în dezbatere de către recurentă cerinţele de motivare a hotărârilor judecătoreşti, susţinându-se, în esenţă, că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. şi cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată.

Înalta Curte constată că prin această simplă susţinere recurenta nu prezintă niciun fel de argumentare din perspectiva nelegalităţii ipotezei afirmate.

Faptul că instanţa a reţinut acest text de lege ca fiind aplicabil speţei ţine de modul în care curtea de apel a înţeles să răspundă motivelor de apel formulate, de justificarea acesteia în analizarea aspectelor cu care a fost sesizată, instanţa de control judiciar indicând argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, iar simpla nemulţumire a părţii în raport cu această chestiune nu se poate constitui în niciun motiv de nelegalitate.

Oricum, Înalta Curte reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere lipsa expunerii raţionamentului logico-juridic, şi nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanţa nu a oferit un răspuns; aşadar, această ipoteză vizează inexistenţa motivării, însăşi, a hotărârii, şi nu o simplă susţinere a faptului că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. în cazul formulării cererii de executare silită nu este în niciun fel motivată, aşa cum se afirmă în cauză.

Prin urmare, incidenţa acestui motiv de casare nu poate fi primită.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurenta-pârâtă a susţinut, într-o primă critică, faptul că soluţia instanţei privind întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune încalcă art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) C. civ.

Criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 2537 pct. 2 din C. civ., prescripţia se întrerupe: "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie".

Totodată, în conformitate cu art. 2539 alin. (2) C. civ., "prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă".

Astfel, din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că sintagma "cererea de chemare în judecată", la care face referire C. civ., este utilizată la modul general, având un înţeles larg, ceea ce înseamnă că poate fi vorba şi de o cerere de executare silită, chiar formulată de creditorul principal, aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul a înţeles să confere efect întreruptiv inclusiv cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori.

Înalta Curte constată că, deşi legiuitorul nu enumeră, în mod expres, cererea de executare silită în cuprinsul normelor menţionate, este indubitabil faptul că introducerea unei astfel de cereri atrage întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune, o interpretare restrictivă fiind contrară scopului pentru care a fost reglementată situaţia prevăzută de art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ.

Aşa fiind, cererea de executare silită este o cerere de chemare în judecată, această noţiune fiind utilizată de legiuitor la modul general, iar prescripţia poate fi întreruptă ca efect al introducerii cererii de executare silită împotriva debitorului, evident, în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe ale dispoziţiilor normative incidente.

Din această perspectivă, în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ., apreciind că cererea de executare silită înregistrată pe rolul BEJA C. şi C. a întrerupt prescripţia extinctivă începută la data de 15.04.2016.

Este de subliniat faptul că instanţa supremă a statuat, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 461/05.03.2024, în legătură cu momentul de început al prescripţiei extinctive în cazul obligaţiei contractuale de a da (de a plăti garanţia) din cauza de faţă, că această obligaţie este afectată nu numai de modalitatea termenului suspensiv, ci şi de o condiţie suspensivă, aceea ca Finanţatorul să depună, anexat cererii toate documentele prevăzute de convenţie.

În cuprinsul acestei decizii de casare, s-a mai arătat că voinţa părţilor a fost de a nu considera obligaţia exigibilă anterior aprecierii de către Fond a caracterului complet al documentaţiei anexate cererii de plată sau mai înainte de soluţionarea acesteia în orice modalitate (admitere/respingere), astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1266 şi a art. 1267 C. civ., raportat la dispoziţiile art. 2524 C. civ., menţinând în mod greşit soluţia instanţei de fond, de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a intra în cercetarea fondului.

În speţă, se observă că reclamanta a iniţiat la data de 12.04.2019 executarea silită a sumei de 40610,47 Euro, ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 193/2019 de pe rolul BEJA C. şi C., întrucât cererea sa de plată a garanţiei a fost respinsă de pârâtă prin notificarea din 14 aprilie 2016. Executarea silită însăşi a fost desfiinţată pe calea contestaţiei la executare, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1, pentru lipsa de certitudine a creanţei, hotărârea devenind definitivă la data de 22.04.2021, prin decizia civilă nr. 2171.

În acest context, prin efectele desfiinţării unei executări silite nu poate fi sancţionat creditorul, care a fost de bună-credinţă şi nu a stat în pasivitate, raţiunea instituţiei întreruperii cursului prescripţiei fiind tocmai aceea de a proteja creditorul, care a încercat recuperarea creanţei sale.

Trebuie, astfel, avut în vedere că stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei titularului acestui drept, or, în speţă, intimata-reclamantă s-a adresat instanţelor pentru obţinerea drepturilor pretinse, urmărind recuperarea creanţei afirmate.

Cât priveşte celelalte susţineri, potrivit cărora, raţionamentul instanţei privind fondul cauzei încalcă art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, circumscrise de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acestea antamează doar critici de netemeinicie, care nu pot fi analizate în această fază procesuală, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care, "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din economia acestor critici se desprinde ideea că, invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o interpretare a clauzelor contractuale în sensul dorit de aceasta, atacându-se, în realitate, constatările de fapt şi evaluarea probelor făcute de instanţă, însă o astfel de abordare, nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, al cărei specific este cercetarea unor aspecte de nelegalitate.

În acest context, susţinerile recurentei în sensul că situaţiile financiare, chiar fără semnătura reprezentantului societăţii B. S.R.L., sunt de natură să satisfacă cerinţele convenţionale, la faptul că raţionamentul instanţei este greşit şi în ceea ce priveşte validarea cerinţelor legale prin înregistrarea la M.F. a situaţiilor financiare; precum şi la împrejurarea că instanţa nu se poate prevala de cazul potrivit căruia intimata nu ar avea control asupra situaţiilor financiare pe care le prezintă clienţii săi pentru a reţine lipsa culpei băncii cu referire, totodată, la diligenţa cerută acesteia în calitate de profesionist în domeniul financiar-bancar, sunt chestiuni de netemeinicie, fiind de natura evidenţei că nu pot viza aspecte de nelegalitate.

În condiţiile în care criticile recurentei aduc în discuţie doar chestiuni de netemeinicie legate de interpretarea contractului de către instanţa de apel, de faptul că obligaţiile asumate potrivit convenţiei nu au fost îndeplinite, de dovada înscrisurilor sub semnătură privată, de chestiunea incidenţei culpei băncii, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, nefiind aspecte de nelegalitate care să poată fi cercetate de instanţa de recurs.

Într-o altă exprimare, prin acest set de critici, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să interpreteze înscrisurile dosarului şi să evalueze relaţiile dintre entităţile juridice aflate în conflict. Or, modul de interpretare a probelor şi situaţia de fapt nu pot forma obiectul prezentei căi extraordinare de atac, câtă vreme în recurs nu se poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, deşi se susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1170, art. 1270-1272, din C. civ., art. 9, art. 28 alin. (13) din Legea nr. 82/1991, recurenta nu prezintă niciun raţionament care să evidenţieze în ce mod instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţiile legale invocate, nu înţelege să aducă critici concrete de nelegalitate în acest sens, aprecierea ei fiind o înşiruire de fapte, afirmaţii şi opinii personale, nesusţinute de argumente care să vizeze legalitatea.

Recurenta este, de fapt, nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de apel în sensul că refuzul de aprobare a cererii de plată este nejustificat prin raportare la clauzele inserate de părţi în convenţia-cadru, în condiţiile în care banca a respectat toate obligaţiile ce îi reveneau pentru a obţine plata garanţiei, iar documentaţia depusă de către aceasta a fost completă.

Prin urmare, faptul că se indică anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, făcând imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs asupra respectivelor critici.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte, potrivit căreia decizia este lipsită de temei şi sub aspectul stabilirii incidenţei art. 1535 alin. (1) C. civ., prin raportare la faptul că, în principal, dreptul la plata garanţiei este stins prin prescripţie, iar, în subsidiar, banca este în culpă, neavând dreptul la plată, Înalta Curte constată că nu este fondată, câtă vreme instanţa de apel a statuat că termenul de prescripţie a fost întrerupt, soluţie păstrată în recurs, conform celor arătate anterior, iar chestiunea culpei băncii la care se face referire antamează aspecte de netemeinicie.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1589 din 29 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 4.234,60 RON, solicitată de intimată, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.., constatând caracterul lor rezonabil, precum şi văzând înscrisurile doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlcocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1589 din 29 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.234,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2025.