Defendant's cassation appeal rejected; appellate award of damages and penalties upheld in sale-contract dispute.

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, la 16.09.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se constate intervenită rezoluţiunea contractului de vânzare nr. x/12.12.2019, să fie obligată pârâta la restituirea preţului parţial în sumă de 5.000.000 RON, să fie obligată pârâta la plata daunelor-interese în sumă de 7.648.800 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul contractual şi valoarea de piaţă, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost modificată şi au fost adăugate două noi capete de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,15%, în valoare totală de 1.095.000 RON, ca urmare a încălcării obligaţiei acesteia de restituire a restului de preţ achitat în avans, în valoare de 5.000.000 RON, de la data de 10.05.2021 (data primei solicitări de restituire a sumei) şi până la data de 04.10.2021 (data restituirii sumei) şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente obligaţiei de achitare a diferenţei dintre preţul achitat de reclamantă, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (14.09.2021) şi până la achitarea daunelor-interese, în baza art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011. S-a renunţat totodată la primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1360 din 09.12.2022 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7.516.654,20 RON cu titlu de daune-interese, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a respectivei sume. A mai fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1.095.000 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,15 %, în baza art. 7.1. din contractul de vânzare nr. x/12.12.2019, precum şi la plata sumei de 114.326,542 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel principal B. S.R.L., iar A. S.R.L. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 27 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins proba cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul incident formulat de A. S.R.L. A fost schimbată în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumei de 7.516.654,20 RON începând cu data sesizării instanţei, respectiv 15.09.2021 şi până la achitarea integrală a debitului restant. A fost obligată pârâta la plata sumei de 162.093,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost menţinută în rest soluţia Tribunalului. A fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de B. S.R.L.

B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi împotriva încheirii din 27 septembrie 2024.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că prin decizia recurată a fost înlăturată în mod nelegal incidenţa cazului fortuit, fiind încălcate dispoziţiile art. 1350 C. civ.. În acest sens, recurenta redă prevederile art. 1351 alin. (1) C. civ. şi arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că poate fi aplicat cazul fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere doar dacă aceasta ar fi expres prevăzută în contractul de vânzare.

Printr-o altă critică, autoarea recursului susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 7, art. 20, art. 22, art. 249, art. 251-252, art. 255 C. proc. civ.. Potrivit recurentei, instanţa de apel a respins susţinerile acesteia privind incidenţa secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere, considerând în mod nelegal că B. avea obligaţia dovedirii unor aspecte notorii. În opinia recurentei, procedând în acest mod, instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia de a-şi exercita rolul activ şi de a lua cunoştinţă din oficiu de prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) lit. d) din O.U.G. nr. 148/2020, care au calificat seceta pedologică din anul 2019-2020 drept calamitate naturală asimilată unui caz de forţă majoră. Mai arată recurenta că prevederile art. 249 şi art. 251-252 C. proc. civ., încălcate de către instanţa de apel, scuteau societatea B. de obligaţia de a proba seceta, având în vedere că aceasta era reglementată drept calamitate naturală şi caz de forţă majoră prin O.U.G. nr. 148/2020, iar conform dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., dovedirea secetei nu ar mai fi fost necesară, fiind un fapt de notorietate publică.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind forţa probantă a registrelor profesioniştilor incluse în art. 280 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a refuzat să analizeze şi să acorde orice valoare probatorie înregistrărilor contabile invocate de B., fiind vorba chiar de registrele intimatei.

Totodată recurenta susţine că instanţa de apel a determinat în mod nelegal momentul de la care curge dobânda penalizatoare, aplicând greşit normele de drept material cuprinse în art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi art. 1532 şi art. 1535 alin. (1) C. civ.. Recurenta redă prevederile legale menţionate şi arată că scadenţa obligaţiei de plată a daunelor interese pe care B. ar fi obligată să le achite către intimată nu poate fi decât momentul rămânerii definitive a hotărârii ce va fi pronunţată în litigiu. Mai arată recurenta că pentru determinarea valorii daunelor-interese, prima instanţă a avut în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică judiciară realizate în cauză, cuantumul lor nefiind cert la momentul introducerii acţiunii. Potrivit acesteia, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se desprinde concluzia că la momentul introducerii demersului judiciar, intimata-reclamantă nu cunoştea întinderea pretinselor daune-interese.

În final, autoarea căii de atac susţine că prin încheierea din 27 septembrie 2024 instanţa de apel a respins solicitarea B. de a fi administrată proba cu expertiză cu încălcarea art. 7, art. 13 alin. (1), art. 20, art. 22, art. 255 alin. (1) şi art. 330 alin. (1) C. proc. civ.. Autoarea căii de atac arată că a solicitat instanţei de apel să încuviinţeze efectuarea unei expertize contabile care să aibă drept obiectiv determinarea eventualelor fluctuaţii ale achiziţiilor de grâu realizate de către intimata-reclamantă, în scopul acoperirii pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a încetării contractului de vânzare. Prin soluţia de respingere a solicitării administrării probei cu expertiza contabilă, instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii, dreptul părţilor la părare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului şi necesitatea administrării probei cu expertiză pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

În drept, recurenta-pârâtă a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2025 instanţa supremă a respins excepţia nulităţii, cu motivarea reţinută în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a arătat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, art. 20, art. 22, art. 249, art. 251-252, art. 255 C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de apel a respins susţinerile acesteia privind incidenţa secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere, considerând în mod nelegal că B. avea obligaţia dovedirii unor aspecte notorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea normelor procesuale enunţate, subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 7 C. proc. civ., procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii şi judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces, iar conform art. 20 din acelaşi cod, judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

De asemenea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză(...)", iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Înalta Curte constată că din cererea de apel, concluziile scrise, precum şi din încheierea de şedinţă de la data de 27.09.2024 la care au avut loc dezbaterile şi care face parte integrantă din decizia recurată, rezultă că societatea B. nu a criticat în mod concret incidenţa secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere şi nu a invocat normele care reglementează cazul fortuit sau forţa majoră. Se observă că prin concluziile scrise depuse la data de 10.10.2024 în faţa curţii de apel, B. a susţinut:

"… faptul neexecutării, respectiv nelivrarea mărfii a fost consecinţa unor factori obiectivi…învederăm că la o simplă căutare pe google privind producţia de grâu aferentă anului 2020 pot fi identificate o serie de articole care atestă incontestabil incidenţa secetei…"

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa supremă constată că instanţa de apel, în mod judicios a arătat prin considerentele deciziei recurate la fila x, că:

"În ceea ce priveşte existenţa secetei, susţinere nu este completă pentru a-i se putea da relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea contractuală partea a indicat doar existenţa secetei, fără a detalia acest aspect într-o manieră aptă a putea fi analizat (întindere/perioadă, etc.) şi, raportat la dispoziţia art. 9 din contract, nu poate duce la admiterea căii de atac."

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel nefiind aduse critici concrete referitoare la incidenţa secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere.

Nici criticile prin care recurenta susţine că au fost încălcare prevederile art. 280 C. proc. civ., arătând în esenţă că instanţa de apel a refuzat să analizeze şi să acorde valoare probatorie înregistrărilor contabile, nu pot fi primite.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că evidenţa contabilă realizată conform legii nu poate fi o probă în contra profesionistului, în lipsa unor altor dovezi.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel avea libertatea de a aprecia şi analiza proba cu înscrisurile contabile, potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neavând loc o încălcare a prevederilor art. 280 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a cenzurat-o ca valoare probatorie coroborat cu celelalte probe administrate.

De asemenea, criticile prin care recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat art. 7, art. 13 alin. (1), art. 20, art. 22, art. 255 alin. (1) şi art. 330 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a respins solicitarea de a fi administrată proba cu expertiză contabilă prin încheierea din 27 septembrie 2024, nu vor fi însuşite de Înalta Curte.

Deşi se arată că instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii, principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum şi normele de procedură care vizează admisibilitatea probelor şi încuviinţarea expertizei, susţinându-se necesitatea administrării probei cu expertiză pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa supremă constată că, în realitate, criticile recurentei vizează nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută şi probele administrate, astfel cum au fost analizate şi interpretate de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie administrate potrivit legii, iar potrivit art. 264 din acelaşi cod, aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Instanţa supremă notează că, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

De altfel, se observă că proba solicitată de recurentă nu a fost respinsă, în mod arbitrar, de către instanţa de apel, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acţiunii, conţinutul contractului dintre părţi şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Ca atare, o astfel de critică nu poate fi primită, în condiţiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, judecata realizată de curtea de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că acestea nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Deşi indică prevederile art. 1350, privind răspunderea contractuală, art. 1351 alin. (1) C. civ., privind cazul fortuit, art. 1532 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., referitor la caracterul cert al prejudiciului şi daunele moratorii, precum şi prvederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare, din expunerea argumentelor evocate de recurentă şi trimiterile la probele administrate, respectiv rapoarte de expertiză şi înscrisuri, rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanţa de apel a calculat dobânda legală penalizatoare şi trimiterea pe care o face la probele administrate, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa. Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 şi încheierii din 27 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 şi încheierii din 27 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2025.