Unjust enrichment claim time-barred; appeals by insolvent claimant and interveners rejected, arbitration award lacking constitutive effect.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 15 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B.. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.), să dispună obligarea acesteia la plata sumelor cu care s-a îmbogăţit fără just temei, respectiv 57.309.213,89 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data de 11 aprilie 2015 şi până la data efectuării plăţii.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1.345 şi următoarele din C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 85/2006.

La 8 martie 2023, s-a înregistrat cererea de intervenţie accesorie, formulată de societatea C. S.R.L., în interesul reclamantei, aceasta fiind admisă în principiu la termenul de judecată din 5 octombrie 2023.

Prin sentinţa civilă nr. 201/2024 din 8 februarie 2024, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Totodată, s-a respins cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată.

2. Împotriva sentinţei, reclamanta şi intervenienta-accesorie au formulat apel, prin care au solicitat schimbarea, în totalitate, a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, respectiv a celei de intervenţie accesorie.

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2025, instanţa de apel a încuviinţat, în principiu, cererile de intervenţie accesorie formulate de societăţile D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.R.L. în interesul reclamantei.

Prin decizia nr. 31/2025 din 16 ianuarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile declarate în cauză, ca nefondate, precum şi cererile de intervenţie accesorie.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recursuri reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B.. şi intervenientele E. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. şi F. S.R.L., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestora, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Deşi au fost formulate recursuri distincte, criticile invocate de recurentele reclamantă şi inteveniente sunt identice, astfel încât vor fi expuse şi analizate împreună.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a regulilor de procedură prevăzute de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentele au arătat că pretenţiilor solicitate prin acţiune au fost întemeiate pe hotărârea arbitrală pronunţată la data de 7 august 2018 de Curtea Internaţională de Arbitraj, în dosarul nr. x, invocând ca temei de drept în susţinerea cererii îmbogăţirea fără just temei, însă instanţa de apel, în mod greşit, s-a raportat la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. şi G..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au precizat că instanţa de apel a analizat, în mod contradictoriu, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că, raportat la temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, considerând că hotărârea arbitrală invocată nu creează o situaţie juridică nouă şi nu are efect constitutiv de drepturi, iar pe de altă parte, conferindu-se societăţii A. S.R.L. calitatea de alter ego a societăţii G., s-a apreciat că nu ar fi intervenit prescripţia dacă acţiunea ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

În sensul celor arătate, recurentele au invocat şi prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod eronat dispoziţiile art. 1345, 1347, 1348, 2523, 2537 şi 2528 din C. civ.

Sub un prim aspect, cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie, recurentele au arătat că, în etapa procesuală a apelului, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., deoarece acestea nu au fost interpretate coroborat cu art. 1348 şi art. 2523 C. civ.

În acest sens, recurentele au arătat că momentul la care recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de parte care şi-a micşorat patrimoniul, a cunoscut persoana care a beneficiat de majorarea patrimoniului, în cauză pârâta CNAIR, este data pronunţării hotărârii arbitrale, respectiv 7 august 2018, valoarea prejudiciului rezultând, de asemenea, tot din cuprinsul hotărârii arbitrale. Prin urmare, termenul de prescripţie curge de la data pronunţării hotărârii arbitrale, iar acesta nu s-a împlinit la momentul formulării acţiunii, respectiv 14 martie 2019.

Raportat la aceste argumente, recurentele au precizat că, în mod greşit, instanţa de apel, admiţând excepţia, a reţinut că reclamanta a cunoscut atât paguba produsă, cât şi persoana care răspunde de ea, la data de 11 aprilie 2015, acesta fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, în desfăşurarea contractului 6R13 de proiectare şi execuţie DN 18 Moisei-lacobeni, având în vedere că nu exista un contract direct semnat între pârâta CNAIR şi reclamanta A. S.R.L.

S-a susţinut că prin decizia arbitrală s-a creat o situaţie juridică nouă cu privire la relaţia contractuală dintre reclamantă, G. şi pârâtă, precum şi un nou drept al reclamantei, respectiv dreptul la 95% din valoarea sumelor admise, respectiv un cuantum de 57.309.213,89 RON, care a creat astfel premisa unei îmbogăţiri fără justă cauză în favoarea pârâtei CNAIR, raportat la dispoziţiile art. 1345 şi următoarele din C. civ.

În egală măsură, recurentele susţin că temeiul în baza căruia s-a solicitat dobânda legală penalizatoare începând cu data de 11 aprilie 2015, este decizia arbitrală, respectiv punctul 563 din cuprinsul acesteia, prin care instanţa arbitrală a decis cu privire la dobânda legală aplicabilă, iar nu contractul de subantrepriză dintre A. S.R.L. şi G. sau contractul principal 6R13, precum nici contractul de lucrări, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentele susţin că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 2532 alin. (5) şi următoarele şi art. 2541 din C. civ.

Sub acest aspect, se arată că termenul de prescripţie a fost suspendat, pentru că debitorul CNAIR, în mod deliberat, a ascuns creditorului existenţa datoriei şi exigibilitatea acesteia, raportat la faptul că la 6 martie 2018, lichidatorul judiciar a transmis intimatei-pârâte CNAIR notificarea nr. x/27.02.2018, prin care i s-a solicitat să precizeze dacă există datorii pe care pârâta CNAIR le înregistrează faţă de G., însă nu a fost formulat un răspuns în acest sens. Ulterior, la 4 martie 2020, pârâta CNAIR a transmis un răspuns precizând că informaţiile solicitate sunt confidenţiale.

De asemenea, recurentele au invocat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune, conform prevederilor art. 2537 şi art. 2541 alin. (2) şi urm. C. civ., raportat la minuta întâlnirii din data de 27.09.2022, la care au participat reprezentanţi ai CNAIR şi reprezentantul intervenientelor înscris care conţine recunoaşterea din partea pârâtei CNAIR a datoriei pe care o are de achitat către reclamanta A. S.R.L., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 348 - 350 C. proc. civ.

În subsidiar, s-a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 430, art. 435 alin. (2) şi art. 1132 C. proc. civ.

Astfel, recurentele au susţinut că hotărârea arbitrală consacră dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-şi încasa sumele de bani în mod direct de la pârâta CNAIR, iar nu de la G., statuându-se cu putere de lucru judecat faptul că 95% din valoarea pretenţiilor invocate de G. se cuvin societăţii reclamante A. S.R.L. fără a dispune însă modalitatea legală în care reclamanta îşi poate valorifica aceste drepturi, atât timp cât nu este parte în litigiu şi nu are o relaţie contractuală directă cu pârâta CNAIR.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentelor-interveniente, prin care a solicitat admiterea acestuia, cu menţiunea că nu se impune introducerea în cauză a societăţii G..

La 13 octombrie 2025, recurenţii-intervenienţi au depus note de şedinţă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se constată că ambele recursuri vizează soluţia instanţei de apel şi, având în vedere că prin acestea au fost invocate critici identice, în examinarea motivelor invocate urmează a fi expuse, de asemenea, considerente comune.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constă în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurente cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În mod concret, recurantele au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în ipoteza în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentele susţin că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată au fost întemeiate pe hotărârea arbitrală, invocându-se ca temei de drept îmbogăţirea fără just temei, însă instanţa de apel, în mod greşit, s-a raportat la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. şi G..

Înalta Curte arată că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum şi de alte dispoziţii legale, printre care art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Conform iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită de către reclamantă cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. referitoare la instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. În apel, instanţa a descris starea de fapt a litigiului şi raporturile contractuale desfăşurate între părţi şi a analizat criticile din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamantă, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză. Cu privire la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. şi G., instanţa de apel a constatat că prin hotărârea arbitrală din 07.08.2018 s-a constatat că aceste două societăţi au acţionat în calitate de co-antreprenori sau membri ai unui consorţiu pentru implementarea contractului. Acest considerent a fost reţinut în contextul examinării momentului de început al termenului de prescripţie, subliniindu-se că acţiunea pendinte nu este în atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, care să conducă la schimbarea datei de început a termenului de prescripţie, concluzia instanţei de apel fiind aceea că hotărârea arbitrală nici nu creează o situaţie juridică nouă şi prin urmare nu poate avea efect constitutiv de drepturi.

Contrar celor susţinute de recurente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în contextul temeiului de drept invocat de reclamantă în acţiune, arătând motivele pentru care a validat soluţia primei instanţa cu privire la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.. Astfel, se observă că instanţa de apel a expus aceste argumente în susţinerea şi completarea silogismului logic de natură a explica hotărârea luată sub acest aspect.

Conform principiului disponibilităţii părţile pot determina, nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le poate parcurge.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar nu a încălcat nicio dispoziţie procedurală în soluţionarea apelului, iar decizia recurată respectă normele de procedură aplicabile căii de atac a apelului, reglementate de dispoziţiile art. 466-482 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea criticilor formulate de către recurente referitoare la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. încadrate în motivul de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentele au invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430, art. 435 alin. (2) şi art. 1132 C. proc. civ., motiv care va fi reîncadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează norme de procedură. Sub acest aspect, recurentele au susţinut că, prin hotărârea arbitrală s-a statuat cu putere de lucru judecată dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-şi încasa sumele de bani în mod direct de la pârâta CNAIR, iar nu de la G.. Această critică a reclamantei, prin care susţine în esenţă că hotărârea arbitrală, faţă de care este un terţ, creează o situaţie juridică nouă, este integrată criticii privind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, şi conţine referiri la chestiunile de fapt reţinute de către instanţa de apel, fiind incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a argumentat că hotărârea arbitrală nu are efect constitutiv de drepturi, deoarece nu creează o situaţie juridică nouă şi, în consecinţă, nu are putere de lucru judecat asupra litigiului pendinte.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au precizat că decizia recurată conţine motive contradictorii. În acest sens, au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nu creează o situaţie juridică nouă şi nu are efect constitutiv de drepturi, iar, pe de altă parte, conferindu-se societăţii A. S.R.L. calitatea de alter ego a societăţii G., a apreciat că nu ar fi intervenit prescripţia dacă acţiunea ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Distinct de faptul că motivul de recurs referitor la stabilirea greşită a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie reprezintă o chestiune de fapt, Înalta Curte observă că, în cauză, considerentele deciziei recurate sunt clare, concluzia instanţei de apel sub aspectul temeiului juridic pe care reclamanta l-a indicat în formularea cererii pentru justificarea pretenţiilor sale, fiind în sensul că hotărârea arbitrală evocată nu creează o situaţie juridică nouă şi, prin urmare, nu se poate considera că ar avea efect constitutiv de drepturi, fiind lipsit de relevanţă sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faptul că reclamanta a fost sau nu parte în litigiul arbitral sau că această hotărâre ar avea putere de lucru judecat.

Prin urmare, contrar criticilor formulate de recurente, considerentele expuse de către instanţa de apel, în soluţionarea motivului de apel vizând momentul de început al termenului de prescripţie, nu sunt contradictorii. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată, cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a respins apelurile.

De asemenea, împrejurarea că recurentele sunt nemulţumite de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză, cu privire la incidenţa prescripţiei ce a fost calculată în concordanţă cu temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, vizând îmbogăţirea fără justă cauză, nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturare ca atare.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1345, 1347, 1348, 2523, 2537 şi 2528 din C. civ.

O primă critică invocată de recurente se referă la momentul de început al termenului de prescripţie, în acest sens susţinându-se că termenul de prescripţie curge de la data pronunţării hotărârii arbitrale, iar acesta nu s-a împlinit la momentul formulării acţiunii, respectiv 14 martie 2019. Recurentele au precizat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a cunoscut atât paguba produsă, cât şi persoana care răspunde de ea, la data de 11 aprilie 2015, acesta fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, în desfăşurarea contractului 6R13 de proiectare şi execuţie DN 18 Moisei-lacobeni. Prin considerentele reţinute în hotărârea arbitrală, recurentele apreciază că s-a creat premisa unei îmbogăţiri fără justă cauză în favoarea CNAIR.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, deşi cuprinde referiri la chestiuni de fapt care exced acestui cadru procesual, este corect raţionamentul instanţei de apel, prin care a stabilit data de 11 aprilie 2015 ca fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, la acel moment reclamanta A. S.R.L. având cunoştinţă de faptul că a executat lucrările aferente contractului 6R13 de proiectare şi execuţie DN18 Moisei-Iacobeni, precum şi că este îndreptăţită să primească 95% din toate plăţile curente achitate conform contractului principal, prevederile art. 4 din contractul de subantrepriză fiind în acest sens, iar la această dată, reclamanta putea cunoaşte faptul că patrimoniul pârâtei s-a majorat cu lucrările executate.

Critica recurentelor potrivit căreia momentul de debut al termenului de prescripţie este reprezentat de data soluţionării cererii de arbitrare de către Curtea Internaţională de Arbitraj de la Paris, respectiv 7 august 2018, nu poate fi primită întrucât, astfel cum s-a mai arătat, hotărârea arbitrală nu are efect constitutiv de drepturi, fiind lipsit de relevanţă, sub aspectul analizării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, împrejurarea că reclamanta a fost parte în litigiul arbitral, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Recurentele au mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 2532 alin. (5), art. 2537 şi art. 2541 din C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune prin efectul recunoaşterii, raportat la notificarea transmisă pârâtei la 6 martie 2018, în sensul de a preciza datoriile înregistrate faţă de G., precum şi minuta întâlnirii din data de 27.09.2022, care conţine recunoaşterea din partea CNAIR a datoriei pe care o are de achitat către reclamantă.

Cu privire la pretinsa recunoaştere a dreptului de către intimata-pârâtă, instanţa de apel a reţinut în mod corect că pentru a putea produce efect întreruptiv, este necesar ca pretinsa recunoaştere a dreptului să fi avut loc după ce prescripţia a început să curgă dar mai înainte de împlinirea ei, condiţie neîndeplinită în cauză.

În ceea ce priveşte argumentul vizând întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune prin efectul recunoaşterii, raportat la notificarea transmisă pârâtei la 6 martie 2018, în sensul de a preciza datoriile înregistrate faţă de G., Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată omisso medio în recurs, nefiind cuprins în motivele de apel. Cu privire la această critică, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, fiind depuse la termenul de astăzi, în şedinţă publică, însă din cuprinsul acestora nu rezultă că ar fi avut loc o recunoaştere a dreptului reclamantei asupra sumelor de bani pretinse, în sensul art. 2538 C. civ., de natură a întrerupe termenul de prescripţie, motiv pentru care şi această critică va fi înlăturată.

Totodată, se constată că, deşi recurentele invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie, respectiv momentul începerii curgerii termenului, precum şi întreruperea cursului, în realitate nu dezvoltă argumente din care să rezulte încălcarea acestor dispoziţii legale, ci interpretarea probelor care au determinat aplicarea acestora. Însă în această etapă procesuală, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac este exclusă reevaluarea stării de fapt, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul vizează examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente cauză, hotărârea atacată fiind legală.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă şi de interveniente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B.. şi de intervenientele E. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. şi F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 31/2025 din 16 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.