Scope of review: obligation to analyze contractual indivisibility and partial resolution of IT license agreements under the Civil Code

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 iunie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat să se constate intervenită rezoluţiunea contractului nr. x/29.12.2017, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea de către pârâtă a sumei de 541.490,08 RON, să se constate intervenită rezoluţiunea contractului nr. x/29.12.2017, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea de către pârâtă a sumei de 344.886 RON şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale de întârziere, precum şi a sumei de 129.103,38 RON cu titlu de daune-interese, să se constate intervenită rezilierea contractului nr. x/21.03.2019 şi să fie obligată pârâta la plata sumei de 33.868,59 RON, cu titlu de daune-interese, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.166, art. 1170, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1481, art. 1.516, art. 1530-1531, art. 1.549, art. 1554 alin. (1), art. 1851 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 7 decembrie 2020, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 19 ianuarie 2021, sub nr. x/2020.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1898 din 2 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii petitului al doilea al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiata şi a respins cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantă A. S.R.L., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 251 A din 14 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, dispunându-se rezoluţiunea, în parte, a contractului nr. x/29.12.2017 şi obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 186.137,215 RON. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. S-a admis cererea expertului judiciar şi s-a dispus majorarea onorariului acestuia cu suma de 5.000 RON. S-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a onorariului expertului în cuantum de 5.000 RON. A fost obligată pârâta să achite suma de 15.925 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, din care suma de 5.000 RON sub condiţia dovedirii de către reclamantă a plăţii onorariului majorat al expertului judiciar. A fost obligată reclamanta să achite suma de 5.672 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei. Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 5.672 RON.

4. La 9 aprilie 2025, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei civile recurate, iar în rejudecare să se dispune admiterea apelului astfel cum a fost formulat, precum şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.549 alin. (2) C. civ. referitoare la rezoluţiunea parţială a contractului, încălcând totodată şi prevederile art. 1.424 C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al obligaţilor.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că prin hotărârea atacată, instanţa de apel a constatat că a existat o neexecutare esenţială a obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul nr. x/29.12.2017, constând în livrarea unui număr mai mic de licenţe aferente utilizării programului informatic C. faţă de cel convenit contractual, ceea ce justifică aplicarea sancţiunii desfiinţării contractului, dispunând rezoluţiunea parţială, raportat la obiectul divizibil al prestaţiei intimatei-pârâte.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că obligaţia constând în furnizarea licenţei pentru programul informatic C., care includea drepturi pentru 32 de utilizatori cu drepturi depline şi 54 cu drepturi limitate nu este o obligaţie divizibilă, întrucât debitorul s-a angajat să livreze un produs IT privit ca un întreg, un tot unitar, alcătuit dintr-un anumit număr de drepturi de licenţă, aceasta reprezentând voinţa părţilor.

Astfel, mai arată recurenta că, în cauză, instanţa de apel nu a examinat rezoluţiunea parţială din perspectiva existenţei unei divizibilităţi a executării contractului, respectiv vânzarea licenţelor şi mentenanţa acestora. Recurenta precizează că rezoluţiunea parţială poate fi dispusă atunci când se constată executarea totală a celei dintâi obligaţii, vânzarea licenţelor, dar nu se execută partea de mentenanţă a acestora.

Raportat la aceste argumente, recurenta susţine că, în cauză, se impunea rezoluţiunea totală a contractului nr. x, cu toate consecinţele care decurg din această sancţiune, iar nu o rezoluţiune parţială astfel cum în mod greşit a dispus instanţa de apel, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea dispoziţiile art. 1.424 C. civ. şi cu aplicarea greşită a art. 1.549 alin. (2) C. civ.

Cu privire la cel de-al doilea contract, nr. x/29.12.2017, pentru care s-a solicitat rezoluţiunea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut că nu există o culpă a intimatei-pârâte şi nici o neexecutare însemnată care să determine rezoluţiunea contractului, reţinându-se că întârzierile din timpul executării contractului nu au fost generate de intimată.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1.481 alin. (1), art. 1.851, art. 1872 şi art. 1.551 alin. (1) C. civ.

Recurenta susţine că, raportat la obiectul contractului de implementare a soluţiei informatice, la voinţa şi intenţia părţilor de la data încheierii contractului, precum şi la obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat prin convenţie, rezultă că natura juridică a contractului încheiat de părţi este aceea a unui contract de antrepriză.

Astfel, la momentul perfectării contractului de antrepriză, intimata-pârâta şi-a asumat obligaţia de a finaliza implementarea aplicaţiei informatice cumpărate de beneficiar, urmând ca în caz contrar să suporte consecinţele neexecutării acestei obligaţii contractuale, care are caracterul uno ictu al antreprizei, lucrarea având valoare pentru beneficiar numai dacă este livrată în ansamblul său. Prin urmare, obligaţia intimatei asumată prin contract, aceea de a implementa soluţia informatică achiziţionată de creditoare, era o obligaţie de rezultat, iar neatingerea acestuia duce la rezoluţiunea contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a realizat o analiză de ansamblu a raportului contractual, ignorând dacă rezultatul preconizat, respectiv implementarea soluţiei informatice, a fost sau nu atins, aceasta examinând în mod greşit derularea convenţiilor, analizând doar câteva neregularităţi invocate, cum ar fi întârzierea în realizarea etapelor sau livrarea unor documente.

Recurenta concluzionează că aplicaţia informatică nu a fost implementată, fiind incidente dispoziţiile art. 1.782 lit. a) şi b) C. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte a treia condiţie a rezoluţiunii - a neexecutării fără justificare, se arată că instanţa de apel în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 1.551 alin. (1) C. civ. şi a încălcat dispoziţiile art. 1.782 C. civ. referitoare la rezoluţiunea contractului de antrepriză, întrucât în cauză nu există nicio cauză care să justifice neexecutarea obligaţiei.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală, susţinând, în esenţă, că reclamanta în calitate de beneficiar a achiziţionat licenţe şi o aplicaţie pe care nu a putut-o gestiona corespunzător, nu pentru că aceasta nu era funcţională, ci pentru că echipamentele şi angajaţii beneficiarului nu au respectat condiţiile necesare operarii acesteia.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, va admite recursul reclamantei A. S.R.L., reţinând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi susţinerile recurentei-reclamante au fost subsumate cazului de casare fundamentat pe încălcarea normelor de drept material, dezvoltarea criticilor se încadrează şi în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece se invocă motivarea insuficientă a hotărârii atacate asupra unor aspecte esenţiale ale cauzei.

Astfel prin cererea formulată, reclamanta a solicitat rezoluţiunea contractelor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, invocând îndeplinirea necorespunzătoare de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute în convenţiile ce fac obiectul litigiului, referitoare la furnizarea serviciilor de implementare a programului informatic C. şi oferirea de suport şi mentenanţă în utilizarea acestuia.

În recurs, recurenta-reclamantă invocă omisiunea analizării de către instanţa de apel a unor norme de drept material referitoare la caracterul indivizibil al obligaţiilor pe care părţile şi le-au asumat convenţional, cu consecinţa că nu a fost stabilită corect situaţia de fapt şi nu au fost examinate contractele încheiate de părţi prin prisma obligaţiilor asumate de acestea.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să cuprindă arătarea obiectului cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În esenţă, motivarea hotărârii trebuie să fie efectivă şi convingătoare, să conţină elementele necesare care să permită părţilor şi instanţei de control judiciar să înţeleagă raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate.

În mod concret, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat lipsa motivării deciziei atacate raportat la faptul că instanţa de apel nu a analizat argumentele şi apărările referitoare la calificarea naturii juridice a contractelor încheiate de părţi prin raportare la dispoziţiile care reglementează contractul de antrepriză. În cauză, reclamanta susţine că pârâta nu a implementat complet şi corespunzător licenţele C. şi că nu a oferit suport şi mentenanţă în utilizarea acestora, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, fiind indicate în drept dispoziţiile art. 1.166, art. 1170, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1481, art. 1.516, art. 1530-1531, art. 1.549, art. 1554 alin. (1), art. 1851 C. civ.

Reclamanta a invocat natura juridică a contractului de antrepriză cu privire la cele trei convenţii încheiate de părţi, raportat la obiect, voinţa şi intenţia părţilor de la momentul încheierii lor, precum şi obligaţiile pe care pârâta şi le-a asumat. Astfel, s-a susţinut în esenţă faptul că toate cele trei contracte, în realitate, formează conţinutul unui contract de antrepriză, astfel încât se aplică regulile specifice acestuia.

Înalta Curte constată că este fondată această critică, în condiţiile în care deşi a fost formulată şi în apel, nu a fost analizată de către instanţă, prin raportare la normele de drept invocate. Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă lipsa unei analize asupra temeiurilor de drept invocate de reclamantă, pentru calificarea tipurilor de obligaţii asumate de părţi, şi stabilirea operaţiunilor juridice intervenite între acestea, pentru a stabili dacă sunt incidente sau nu dispoziţiile referitoare la contractul de antrepriză, astfel încât să se poată identifica în mod corect temeiul rezoluţiunii.

În egală măsură, recurenta-reclamantă a invocat neanalizarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1549 alin. (2) C. civ. referitoare la rezoluţiunea parţială a contractului şi art. 1.424 C. civ. privitoare la caracterul indivizibil al obligaţiilor, din perspectiva criticilor formulate în apel.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că primul contract a avut ca obiect achiziţionarea de către reclamantă a unui număr de licenţe şi întreţinerea acestora de către furnizor timp de un an, iar pârâta nu şi-a executat integral obligaţiile, astfel încât s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, motiv pentru care s-a dispus rezoluţiunea parţială în limita obligaţiilor contractuale neexecutate, constând în nelivrarea tuturor licenţelor.

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat considerentele hotărârii atacate, în sensul că, deşi instanţa de apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a furniza un număr de 11 licenţe şi de a presta servicii de mentenanţă cu privire la acestea, nu a dispus rezoluţiunea parţială şi cu privire la cea de-a doua parte a contractului, deşi a reţinut ca fiind justificată solicitarea reclamantei de restituire a preţului achitat în baza contractului pentru cele 11 licenţe care nu au fost furnizate, respectiv 186.137,215 RON, nu a fost menţionată vreo sumă aferentă contravalorii serviciului de mentenanţă pentru aceste licenţe.

Înalta Curte constată că este fondată şi această critică a recurentei-reclamante, în condiţiile în care prin decizia atacată, intanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul dispunerii rezoluţiunii în parte a contractului nr. x/29.12.2017 şi obligării pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 186.137,215 RON, fără a preciza în mod concret ce reprezintă această sumă, respectiv căror obligaţii neexecutate este aferentă. Această împrejurare face imposibilă examinarea în recurs a legalităţii soluţiei, şi din această perspectivă.

De asemenea, în recurs, recurenta-reclamantă a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.481 alin. (1), art. 1.551 alin. (1), art. 1.851 şi art. 1872 şi C. civ., cu privire la care Înalta Curte constată că nu există o analiză a instanţei de apel în hotărârea recurată. Ca atare, instanţa de recurs nu poate proceda la examinarea criticii din perspectiva motivului de casare invocat de recurentă, în lipsa unei verificări prioritare a instanţei de apel, aspecte ridicate încă de la prima instanţă cu a cărora analiza a fost învestită şi instanţa de apel.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a mai multor dispoziţii de drept material, însă, aşa cum s-a reţinut anterior, decizia atacată conţine considerente sumare şi confuze asupra elementelor esenţiale ale cauzei, astfel că lipseşte o premisă esenţială şi indispensabilă pentru exercitarea atribuţiilor instanţei de recurs, constând în examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Întrucât sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., devine de prisos a analiza criticile de nelegalitate relative la încălcarea normelor de drept material care vor fi avute în vedere, în condiţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., de instanţa de apel.

În consecinţă, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 251 A din 14 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare se vor analiza toate susţinerile şi apărările părţilor şi se vor administra probele care se impun, se va proceda la interpretarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părţi, a drepturilor şi obligaţiilor acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 251 A din 14 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.