Employer appeal against suspension of labor dismissal litigation pending CJEU preliminary ruling on child-rearing leave protections rejected

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

La 13 octombrie 2022 şi la 20 martie 2023, reclamantul A. a sesizat Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi, respectiv, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, cu două acţiuni care au fost apoi conexate la 22 iunie 2023 la Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, şi al căror obiect reunit a fost precizat ulterior, la 5 iulie 2023, după cum urmează:

a) să fie obligat fostul său angajator, anume pârâta Societatea Naţională "B." SA, la emiterea unei decizii de încetare a suspendării executării contractului individual de muncă dintre părţi şi de reluare a activităţii de către reclamant începând cu 1 august 2022, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 1.000 de RON pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei; la reprimirea acestuia la locul de muncă ocupat anterior suspendării contractului, precum şi la punerea la dispoziţie a mijloacelor materiale necesare în acest scop; la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia începând cu 1 august 2022 şi până la data concedierii sale de către pârâtă prin decizia nr. 160/27 ianuarie 2023, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadenţa fiecărei tranşe lunare şi până la data plăţii; la plata despăgubirilor corespunzătoare stimulentului de inserţie la care acesta era îndrituit pentru perioada 1 august 2022 - 17 august 2023, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadenţa fiecărei tranşe lunare din acesta şi până la data plăţii; la plata unei despăgubiri morale în cuantum de 30.000 de euro;

b) să se constate, în contradictoriu cu acelaşi fost angajator, nulitatea deciziei de concediere nr. 160/27 ianuarie 2023 emise de acesta, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea sa în postul deţinut anterior concedierii şi prin obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile la care acesta ar fi avut dreptul, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit în această calitate (prime, tichete de masă), începând de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadenţa fiecărei despăgubiri lunare şi până la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3236/14 noiembrie 2023, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din data de 29 noiembrie 2023, au fost admise în parte atât cererea principală de chemare în judecată, cât şi cererea conexă.

Astfel, pârâta a fost obligată să-i emită reclamantului decizie de reluare a activităţii de şef de sucursală începând cu data de 1 august 2022; să-i achite reclamantului drepturile salariale începând de la 1 august 2022 şi până la data de 27 decembrie 2022, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume; să-i achite reclamantului stimulentul de inserţie de la 1 august 2022 şi până la 17 august 2023, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume; să-i pună la dispoziţie reclamantului mijloacele necesare pentru exercitarea atribuţiilor de şef de sucursală.

De asemenea, Tribunalul a anulat decizia de concediere nr. 160/27 ianuarie 2023, a reintegrat reclamantul în locul de muncă ocupat anterior concedierii şi a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri echivalente cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 27 ianuarie 2023 şi până la data reîncadrării efective, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, fiind respinse celelalte pretenţii deduse judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 16 şi a art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi a art. 12 alin. (1) şi a art. 16 alin. (1) din Directiva (UE) nr. 2019/1158 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind echilibrul dintre viaţa profesională şi cea privată a părinţilor şi îngrijitorilor şi de abrogare a Directivei 2010/18/UE a Consiliului, în sensul de a stabili:

"1. Dacă o persoană juridică având capital integral de stat, înfiinţată de guvernul unui stat membru în forma unei societăţi pe acţiuni (formă juridică subsumată în dreptul intern categoriei mai largi a asocierilor în scop lucrativ), dar care, potrivit actului constitutiv adoptat prin hotărâre a guvernului, are scopul "de a realiza un mecanism comercial funcţional care să conducă la valorificarea superioară a resurselor şi producţiei agricole naţionale" şi care este condusă de o adunare generală a acţionarilor compusă din reprezentanţi desemnaţi şi mandataţi în scris de către un minister din acel stat membru, în concordanţă cu ordinea de zi anunţată, beneficiază de protecţia conferită prin art. 16 şi art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2. În caz afirmativ, dacă prevederile art. 12 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Directiva (UE) nr. 2019/1158, interpretate în lumina art. 16 şi a art. 17 alin. (1) din Cartă, se opun unei reglementări naţionale precum cea cuprinsă la art. 25 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, prin care se instituie o interdicţie generală şi absolută de concediere a salariatului în perioada în care se află în plata stimulentului de inserţie (beneficiu social plătit de stat salariaţilor care revin din concediul pentru creşterea copilului, până la împlinirea a încă unui an după epuizarea perioadei maxime în care puteau beneficia de acel concediu), indiferent de cauza concretă a concedierii."

În baza art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a constatat suspendarea de drept a judecăţii până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2025, curtea a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul paragrafului 16 din considerentele încheierii din 27.11.2024, precum şi al paragrafului 16 din cuprinsul întrebării preliminare formulate în cauză, în sensul că se elimină din prima frază sintagma "inclusiv al reclamantului", iar a doua frază se reformulează în sensul că "măsuri de reorganizare similare au fost luate, de această dată inclusiv în sensul desfiinţării postului reclamantului, prin hotărârile adunării generale a acţionarilor din 15 iulie 2021 şi 9 august 2021, fiind justificate prin raţiuni de eficientizare a activităţii economice desfăşurate de pârâtă şi fundamentate în drept pe art. 65 şi art. 66 din Codul muncii."

Împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii atacate, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din 28.01.2025, cu consecinţa continuării judecării apelurilor cu care instanţa a fost învestită.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că nu se impunea suspendarea de drept a cauzei, instanţa încălcând în primul rând dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene prevede cu titlu de principiu obligaţia instanţelor naţionale ale căror decizii nu mai sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE", "Curtea de la Luxemburg") cu o astfel de trimitere preliminară, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în acest sens.

Invocând jurisprudenţa CJUE (cauza Da Costa, cauza Cilfit, cauza Consorzio Italian Management şi C.), dar şi Recomandările în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, recurenta subliniază faptul că "instanţa este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară (a se vedea articolul 267 al treilea paragraf TFUE), cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile."

Aplicând concluziile Curţii de la Luxemburg în prezenta cauză, recurenta susţine că, în raport de elementele concrete, de fapt şi de drept ale cauzei nu se impunea formularea unei trimiteri preliminare CJUE.

Astfel, chestiunea litigioasă din speţă cu privire la calificarea unei societăţi precum recurenta-pârâtă ca fiind o persoană juridică de drept privat (aspect ce ţine oricum de interpretarea dreptului naţional - dreptul societar român) şi ca fiind o organizaţie neguvernamentală din perspectiva dreptului european fiind deja stabilită de CEDO şi de CJUE prin jurisprudenţa sa.

Cu privire la ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale în detrimentul angajatorului, acest aspect a făcut deja obiectul unei trimiteri preliminare.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenta se întemeiază pe cauza ce a făcut deja obiectul nu doar a jurisprudenţei CJUE, ci chiar al unei trimiteri preliminare similare de către o curte dintr-un fost stat membru, în cauza Mark Alemo-Herron şi alţii împotriva Parkwood Leisure Ltd, în care a fost analizată şi reţinută ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale consacrate la nivel european chiar şi în contextul în care se permitea statului membru reglementarea unei situaţii mai favorabile decât cea minimală prevăzută de directiva în discuţie.

Or, în prezenta cauză, situaţia dedusă judecăţii este una în mod evident identică.

Cu caracter subsidiar, instanţa nu e obligată să sesizeze CJUE când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Or, în speţă, aceleaşi drepturi fundamentale puse în balanţă sunt consacrate atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, pe de o parte, atât dreptul angajatorului de proprietate (art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 17 din Carta drepturilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO), cât şi libertatea angajatorului de a desfăşura o activitate economică/comercială (art. 45 din Constituţia României, respectiv art. 16 din Carta drepturilor fundamentale), iar, pe de altă parte, dreptul angajatului de a nu fi concediat.

Recurenta aminteşte că instanţa de apel însăşi a reţinut prin încheierea de şedinţă din 18.06.2024, sesizând Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, că, pe plan intern, este rupt justul echilibru între drepturile fundamentale concurente.

Mai arată şi faptul că există o bogată jurisprudenţă a CJUE care a reţinut în mod constant că dreptul statelor membre de a prevedea norme mai favorabile sub anumite aspecte nu poate fi exercitat cu încălcarea substanţei drepturilor fundamentale concurente, precum şi că situaţia concretă dedusă judecăţii este vădit inechitabilă angajatorului.

Prin urmare, recurenta consideră că este dincolo de orice îndoială rezonabilă că Directiva nr. 1158/2019 trebuia interpretată şi transpusă în dreptul naţional cu asigurarea justului echilibru între drepturile fundamentale concurente anterior menţionate.

Astfel, luând în considerare cele anterior expuse, concluzionează că instanţa naţională (Curtea de Apel Constanţa) putea şi se impunea să treacă direct la analizarea şi judecarea cauzei, întrucât chestiunile puse în discuţia părţilor la termenul de judecată din 12.11.2024 au fost deja tranşate la nivel european.

Recurenta-pârâtă arată că, totodată, B. este o persoană juridică de drept privat şi o organizaţie neguvernamentală în sensul dreptului european.

Dintr-o primă perspectivă, consideră că încheierea de şedinţă din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, încalcă regulile şi normele dreptului european şi mai ales pe cele ale art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recurenta susţine că instanţele din România trebuie să respecte şi să aplice atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ("CEDO", "Curtea de la Strasbourg), cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene {"CJUE", "Curtea de la Luxemburg).

Contrar susţinerii Curţii de Apel Constanţa că "hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt opozabile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene", există atât norme exprese, cât şi practică care arată opozabilitatea şi legătura inseparabilă dintre jurisprudenţa CEDO şi a CJUE.

Astfel, invocă art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale şi art. 53, intitulat Nivelul de protecţie, în care se prevede faptul că protecţia oferită de Cartă nu poate transgresa pragul minim de protecţie garantat de CEDO.

Mai exact, art. 53 din Cartă prevede că niciuna dintre dispoziţiile Cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin Constituţiile statelor membre.

Nu în ultimul rând, încă din preambulul Cartei se subliniază faptul că aceasta va fi citită, interpretată şi aplicată prin intermediul CEDO.

Această legătură dintre Cartă şi CEDO a fost stabilită şi prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în multiple cauze, sens în care a arătat că, într-o cauză împotriva Franţei, dar având legătură şi cu modalitatea în care România îşi îndeplineşte obligaţiile asumate la nivel internaţional, CEDO a stabilit cu titlu de principiu:

"Cu toate acestea, în cazul în care le este prezentată o plângere serioasă şi întemeiată care invocă o deficienţă vădită în ceea ce priveşte protecţia unui drept prevăzut de Convenţie, care nu poate fi remediată prin dreptul UE, acestea nu se pot abţine de la examinarea plângerii respective pentru simplul motiv că aplică dreptul UE (ibid., § 116). în astfel de cazuri, acestea trebuie să citească şi să aplice normele dreptului UE in conformitate cu Convenţia (a se vedea Pirozzi c. Belgiei, nr. 21055/11, § 64, 17 aprilie 2018)."

Astfel, reiese faptul că statele membre Uniunii Europene, trebuie să aplice, să implementeze normele dreptului Uniunii Europene cu observarea drepturilor şi practicii CEDO.

În continuare, recurenta-pârâtă redă un pasaj din hotărârea pronunţată de CJUE (cauza Orde van Vlaamse Balies ş.a. împotriva Vlaamse Regering) referitor la art. 52 alin. (3) din cartă, precizând faptul că există există o corespondenţă între drepturile protejate de cele două instrumente internaţionale. într-un document intitulat Explicaţii cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în care se arată legătura dintre drepturile protejate.

Astfel, a redat o explicaţie cu privire la art. 17 din Cartă referitor la dreptul de proprietate, articol ce a fost invocat de B. prin notele scrise, corespondenţa între articolele Convenţiei Europene şi a Cartei fiind subliniată şi la nivel jurisprudenţial în Hotărârea Marii Camere în cauzele conexate C-404/15 şi C-659/15 PPU, în cauza Aranyosi şi Căldăraru.

În concluzie, susţine recurenta, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene recunoaşte în mod expres Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect vădit opus celor reţinute de instanţa de apel care i-a respins susţinerile, reţinând în esenţă că nu ar exista nicio prevedere de drept european care să integreze jurisprudenţa CEDO în cadrul acestuia sau care să asimileze jurisprudenţa CEDO celei a CJUE. Or, contrar acestei afirmaţii a Curţii de Apel Constanţa, atât art. 53 din Cartă, cât şi jurisprudenţa identificată oferă exact recunoaşterea negată de instanţa de apel.

Dintr-o a doua perspectivă, recurenta susţine că prin încheierea de şedinţă din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la 28.01.2025, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Astfel cum reiese din actul constitutiv şi din obiectul de activitate, B. este o persoană juridică de drept privat înfiinţată în baza şi ghidată de/după dispoziţiile Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, având aşadar exclusiv un scop lucrativ, comercial şi, în consecinţă, de obţinere de profit, respectiv implementarea unui mecanism comercial funcţional în vederea valorificării resurselor şi producţiei agricole.

În acest sens, reaminteşte instanţei de recurs inclusiv încheierea nr. 7 din data de 8 februarie 2024 pronunţată în Dosarul nr. x/2023 de către Curtea de Apel Bucureşti, definitivă, prin care instanţa de judecată a validat pe deplin susţinerile recurentei din prezenta cauză.

Arată că, în temeiul dispoziţiilor art. 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ("Convenţia"), o persoană juridică îşi poate reclama drepturile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ("CEDO", "Curtea Europeană") doar dacă este o "organizaţie neguvernamentală".

Criteriile folosite de Curtea Europeană în vederea stabilirii naturii entităţii sunt statutul său juridic şi, după caz, prerogativele pe care acesta din urmă i le acordă, natura activităţii pe care o desfăşoară şi contextul în care se înscrie entitatea, precum şi gradul său de independenţă faţă de stat.

În jurisprudenţa consacrată a CEDO s-a stabilit că, în ciuda faptului că o companie este integral sau parţial deţinută de stat, aceasta va fi considerată o "organizaţie neguvernamentală" cât timp nu îşi desfăşoară activitatea în regim de putere publică şi nu a fost înfiinţată în scopuri administrative, de administraţie (en: for public-administration purposes), fiind independentă de stat. Pentru aceste motive, invocă considerente reţinute în cauza Compania de navigaţie a Republicii islamice Iran contra Turciei, Cererea nr. 40998/98, para. 80-81, 13 decembrie 2007.

Totodată, în susţinerea afirmaţiilor potrivit cărora B. este o persoană juridică de drept privat, o societate comercială (deci un comerciant) înfiinţată în scopul lucrativ al obţinerii de profit - aspect reţinut de altfel chiar şi de instanţa de apel, solicită să se aibă în vedere şi Directiva nr. 2014/24/UE privind achiziţiile publice care, în art. 2 alin. (1) punctul 4, se referă la "organisme de drept public", care trebuie să îndeplinească cumulativ anumite caracteristici.

În cazul recurentei, nu se pot identifica/verifica toate aceste trăsături. Or, recurenta nu îndeplineşte cerinţa de a fi înfiinţată în scopul specific de a răspunde unor necesităţi de interes general, fără caracter industrial sau comercial, societatea având un caracter esenţial comercial, obiectul său principal de activitate fiind comerţul cu ridicata al cerealelor, seminţelor, furajelor şi tutunului neprelucrat.

În prezenta cauză, raportat la recurenta B., arată că se verifică criteriile degajate de CEDO şi recunoscute de CJUE, întrucât B. nu acţionează în regim de putere publică, fiind înfiinţată într-un scop pur comercial, conducerea şi strategiile sale de afaceri nefiind influenţate de politicile de stat.

În egală măsură, B. poate invoca şi aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ("Carta", "Carta drepturilor fundamentale"), întrucât acest instrument nu face distincţii în privinţa persoanelor protejate, fiind incluse, aşadar, şi persoanele juridice.

Astfel, recurentei Casei Unirea îi este recunoscut accesul atât în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

De altfel, prin încheierea de şedinţă din 27.11.2024, instanţa de apel însăşi a recunoscut şi reţinut faptul că recurenta este o societate comercială înfiinţată şi funcţionând în baza şi conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, scopul acesteia fiind unul lucrativ în sensul obţinerii de profit.

În raport de natura Casei Unirea de societate comercială, persoană juridică de drept privat, supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, celelalte aprecieri/îndoieli ale instanţei de apel sunt nu numai neîntemeiate, contradictorii, dar şi incompatibile cu noţiunea de societate comercială al cărei unic scop este unul lucrativ, respectiv obţinerea de profit. B. nu poate fi sub nicio formă apreciată ca fiind un agent al statului sau asimilată puterii statale însăşi.

Cu privire la ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale concurente în detrimentul angajatorului, contrar instanţei de apel, chestiunea în discuţie a fost deja analizată de către CJUE.

Astfel, legiuitorul român a transpus Directiva nr. 1158/2019 în dreptul intern prin O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor.

În conformitate cu paragraful 46 din Preambul şi art. 16 alin. (1) din Directiva nr. 1158/2019, se prevede că aceasta asigură doar nivelul minim de protecţie, de bază, recunoscându-se statelor membre posibilitatea de a introduce sau menţine dispoziţii care sunt mai favorabile decât cele prevăzute în aceasta.

Legiuitorul român a acordat însă lucrătorilor nivelul cel mai înalt de protecţie. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, ar rezulta că lucrătorii nu ar putea fi concediaţi din niciun motiv atunci când sunt, după caz, în concediu pentru creşterea copilului sau în plata stimulentului de inserţie (acesta din urmă fiind indisolubil legat de concediul de creştere şi îngrijire copil).

Aşa cum am susţinut în cauză, interdicţia prevăzută de normele interne ale art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010 - şi care pare a fi una absolută - pune la îndoială conformitatea acesteia cu dispoziţiile legii fundamentale privitoare la dreptul de proprietate privată (art. 44 din Constituţia României) şi libertatea economică (art. 45 din Constituţia României), fiind rupt justul echilibru între drepturi fundamentale concurente -astfel cum, de altfel, deja a reţinut şi instanţa de apel în prezenta cauză.

În egală măsură, recurenta susţine că îi sunt aplicabile atât dispoziţiile art. 16 din Carta drepturilor fundamentale, ce protejează libertatea de a desfăşura o activitate comercială, cât şi cele ale art. 17 din acelaşi act privind protecţia dreptului de proprietate. Acestea sunt recunoscute ca drepturi fundamentale în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.

Prin interpretarea coroborată a art. 16, art. 17 cu art. 52 alin. (6) - care prevede că legislaţiile şi practicile naţionale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, devine cert că, în lumina practicii şi tradiţiei juridice româneşti, protecţia libertăţii desfăşurării unei activităţi economice şi a proprietăţii sunt recunoscute şi persoanelor juridice de drept privat cu capital integral de stat.

În plus, art. 53 din Cartă intitulat "Nivelul de protecţie" prevede că niciuna dintre dispoziţiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.

Justul echilibru ce trebuie să existe între drepturile concurente ale, pe de o parte, angajatorului - dreptul de proprietate şi libertatea desfăşurării unei activităţi economice şi, pe de altă parte, al lucrătorului - dreptul de a nu fi concediat - a fost nesocotit în detrimentul angajatorului.

Arată că aceeaşi concluzie a fost degajată de CJUE şi ocazia deciziei asupra trimiterii preliminare formulate de instanţele din Regatul Unit al Marii Britanii în cauza Mark Alemo Herron şi alţii c. Parkwood Leisure Ltd.

Aşadar, prin faptul că CJUE s-a pronunţat deja cu prilejuil unei întrebări preliminare asupra echilibrului ce trebuie să existe în continuare în exercitarea unor drepturi fundamentale concurente, inclusiv în situaţia în care dreptul european permite statelor membre să adopte norme mai favorabile, precum şi prin faptul că s-a subliniat în final că statele membre nu pot lua măsuri care nesocotesc libertatea de a desfăşura o activitate economică, recurenta apreciază, contrar instanţei de apel, ca fiind deja suficient lămurită situaţia din speţă.

Or, nu se impune ca situaţiile analizate să fie identice, întrucât CJUE nu se pronunţă asupra aspectelor de fapt, aşa cum rezultă din Recomandările în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare.

A ajunge la o concluzie diferită ar însemna ca CJUE să fie nevoită să trateze aceeaşi problemă de drept, dar în ipoteze de fapt diferite şi pe care ar trebui să le analizeze în mod corespunzător.

Apreciază aşadar că lămuririle oferite de Curtea de la Luxemburg erau şi sunt suficiente pentru ca instanţa naţională să procedeze la aplicarea concluziilor jurisprudenţei europene la situaţia din speţă şi, în consecinţă, la judecarea cauzei prin admiterea apelului său şi schimbarea corespunzătoare a soluţiei primei instanţe; or, prin încheierea de suspendare, instanţa de apel a încălcat însă dispoziţiile art. 267 TFUE.

Recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că încheierea de şedinţă din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, este nelegală, întrucât nu se impunea constatarea suspendării de drept a cauzei, nefiind incident un astfel de caz de suspendare.

Astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de şedinţă din 27.11.2024, îndreptată la 28.01.2025, instanţa de apel nu a analizat toate argumentele recurentei care determinau respingerea cererii de sesizare a CJUE şi, în consecinţă, a inexistenţei unui caz de suspendare de drept, sens în care nu există nici vreo motivare în acest sens.

În concret, instanţa nu s-a pronunţat şi nu există vreo motivare din perspectiva faptului că art. 53 din Cartă, invocat de recurentă, nu face altceva decât să consfinţează recunoaşterea, expresă chiar, de către CJUE a CEDO; în aceste împrejurări, concluzia instanţei nu numai că este una vădit nemotivată, dar şi contrară realităţii juridice (instanţa de apel reţinând inxeistenţa vreunui astfel de temei în dreptul european)

Totodată, nu există o motivare din perspectiva faptului că sesizarea CJUE nu este necesară atunci când există deja o jurisprudenţă consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.

În sprijinul acestei ultime teze şi-a întemeiat susţinerile pe doctrina actului clar (fr: acte clair) care, aşa cum a considerat literatura relevantă în materie, se referă la "situaţiile în care nu există o hotărâre a CJUE, dar în care instanţa naţională consideră că problema de drept al UE este atât de clară încât nu este necesară o trimitere."

Or, astfel cum recurenta a arătat, este clară problema de drept dezbătută în prezenta cauză, însă argumentele sale au fost ignorate de instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi faptul că încheierea de şedinţă din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, este nelegală şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu se impunea constatarea suspendării de drept a cauzei, nefiind incident un astfel de caz de suspendare, suspendarea de drept constatată fiind rodul direct şi nemijlocit al încălcării normelor procedurale incidente.

În concluzie, faţă de argumentele expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa la data de 27.11.2024 în dosarul nr. x/2022 la care a fost conexat dosarul nr. x/2023, astfel cum a fost îndreptată la 28.01.2025 şi casarea încheierii de şedinţă din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, cu consecinţa continuării judecării apelurilor cu care instanţa de apel a fost învestită.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă B. a invocat nelegalitatea încheierii recurate prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând atât încălcarea şi aplicarea greşită a normelor unionale şi naţionale către curtea de apel, respectiv a dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, ale art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 34 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cât şi neanalizarea argumentelor invocate şi greşita suspendare de drept a cauzei.

Astfel, recurenta a susţinut că sesizarea CJUE nu era necesară deoarece exista deja o jurispudenţă consacrată în materia respectivă, dispoziţiile de drept al Uniunii invocate sunt clare (acte clair), iar maniera de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În raport de prevederile art. 267 TFUE, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este triplu condiţionată, respectiv întrebarea prealabilă să vizeze interpretarea tratatelor, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, problema de drept invocată să fie pertinentă, în sensul că decizia CJUE este necesară pentru soluţionarea corectă a cauzei, iar dispoziţia a cărei interpretare se solicită să nu fi făcut obiectul unei alte examinări a CJUE.

Prin urmare, rezultă că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, dă posibilitatea, însă nu instituie obligaţia instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările - vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare - fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, iar în toate cazurile singura competentă să decidă dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, este instanţa naţională.

După cum s-a arătat chiar în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, una dintre condiţiile de admisibilitate a trimiterii preliminare, rezultată din jurisprudenţa constantă a instanţei europene, este aceea a utilităţii dezlegării solicitate pentru cauza pendinte, în sensul unei strânse legături între contextul factual şi juridic al litigiului şi actul de drept al Uniunii Europene.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară, având aptitudinea de a aprecia asupra utilităţii şi concludenţei, dar şi asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de la art. 267 din TFUE.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

În Hotărârea din 20 septembrie 2011, Ullens de Schooten şi Razabek împotriva Belgiei şi în Hotărârea din 13 februarie 2020, Sanofi Pasteur împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că rezultă din articolul 267 al treilea paragraf TFUE că, atunci când o chestiune referitoare în special la interpretarea tratatului sau a actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene este ridicată în cadrul unei proceduri în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în temeiul dreptului intern, această instanţă este obligată să sesizeze CJUE pentru o hotărâre preliminară. Această obligaţie nu este însă absolută, jurisprudenţa Cilfit (Hotărârea CJUE din 6 octombrie 1982) precizând că instanţele se bucură de o marjă de apreciere în sensul necesităţii formulării unei trimiteri preliminare pentru soluţionarea cauzei. Cartea de la Strasbourg a observat astfel că instanţele sunt exonerate de această obligaţie dacă vor constata că problema de drept nu este relevantă, că dispoziţia de drept UE în cauză a făcut obiectul unei interpretări de către Curtea de Justiţie sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este impusă cu atât de multă evidenţă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În Hotărârea Consorzio Italian Management din 6 octombrie 2021, CJUE a arătat de asemenea următoarele: "În această privinţă, din sistemul instituit prin articolul 267 TFUE, interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Cartă, rezultă că, în cazul în care o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern consideră, pentru motivul că se află în prezenţa uneia dintre cele trei situaţii menţionate (de Hotărârea Cilfit), că este exonerată de obligaţia de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE, motivele deciziei sale trebuie să evidenţieze fie că problema de drept a Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluţionarea litigiului, fie că interpretarea dispoziţiei în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudenţa Curţii, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudenţe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanţei naţionale de ultim grad cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile" (pct. 51).

În Hotărârea Cartesio Oktató és Szolgáltató bt din 16 decembrie 2008, CJUE a reţinut că articolul evocat trebuie interpretat în sensul că, "competenţa conferită de această dispoziţie din tratat oricărei instanţe naţionale de a dispune o trimitere preliminară la Curte nu poate fi pusă în discuţie prin aplicarea unor asemenea norme care permit instanţei sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, să desfiinţeze trimiterea şi să oblige instanţa care a pronunţat această decizie să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată."

În speţă, în şedinţa publică de la termenul din 27.11.2024 al dosarului nr. x/2022, curtea de apel a dispus, în temeiul art. 267 din TFUE, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare, dispunând totodată, în baza art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest context, se observă faptul că obiectul prezentului recurs îl constituie măsura de suspendare de drept a judecării cauzei, singura măsură care, în raport de prevederile art. 414 C. proc. civ., poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa superioară. Prin urmare, critica evocată va fi analizată din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se aplică în cazurile în care o problemă de drept comunitar trebuie lămurită pentru a se putea judeca fondul litigiului naţional.

Suspendarea de drept a procesului intervine în mod obligatoriu, în baza legii şi implică aceeaşi oprire a cursului procesului ori de câte ori instanţa constată apariţia vreuneia dintre împrejurările prevăzute de text şi întrunirea condiţiilor impuse de această normă.

Scopul acestei suspendări este acela de a se asigura aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei europene (directive, regulamente) în toate statele membre, conform principiului primatului şi efectului direct al dreptului UE.

În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie, curtea de apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a regulilor de procedură şi a dispus, în mod corect, suspendarea de drept a judecăţii până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, neputându-se reţine cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faţă de argumentele anterior reţinute, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2025.