Dispute over contractual penalties and waiver of damages in sales contract; validity of refusal to admit testimonial and interrogation evidence

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.12.2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume:

I. 102.900 USD, în echivalent RON la data plăţii, conform art. 8.2 lit. b) din contractul de vânzare nr. x/01.07.2020;

II. 44.349,90 USD, în echivalent RON la data plaţii, reprezentând penalităţi în cuantum de 0,03% din suma prevăzută la punctul I, calculate începând cu 16.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicate debitului principal, calculate începând cu 16.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal;

III. 252.000 USD, în echivalent RON la data plaţii, reprezentând prejudiciul constând în diferenţa dintre preţul de achiziţie de pe piaţă a mărfii pentru înlocuirea celei nelivrate de către pârâtă şi preţul convenit;

IV. 39.307,80 USD, în echivalent RON la data plaţii, reprezentând penalităţi în cuantum de 0,03% din suma prevăzută la punctul III, calculate începând cu 04.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicate debitului principal, calculate începând cu 04.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal; V. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la 10.05.2022, reclamanta a învederat că a achitat taxa judiciară de timbru aferentă primului capăt de cerere şi a solicitat să se ia act de faptul că renunţă la celelalte capete de cerere.

Prin încheierea din 22.06.2022, instanţa, în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ., a dispus anularea capetelor II-IV din cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 22.02.2023, prima instanţă a încuviinţat, la solicitarea ambelor părţi, proba cu înscrisurile depuse la dosar, a respins proba cu interogatoriul reclamantei, solicitată de pârâtă, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, interogatoriul nefiind depus la dosar şi a respins proba testimonială, solicitată de pârâtă, constatând că partea nu a indicat teza probatorie, numele şi domiciliul martorului.

Prin sentinţa civilă nr. 557/08.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 102.900 USD, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi suma de 8.099,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această sentinţă civilă a fost atacată cu apel de S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1119A/09.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.046 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile menţionate, S.C. B. S.R.L. a promovat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare, în vederea administrării de probe suplimentare.

În motivare, printr-o primă critică, a susţinut că instanţa, înlăturând parte din argumente cu motivarea că nu dovedeau temeinicia, deşi tot aceasta a respins probele prin care se urmărea a se dovedi condiţiile în care au fost încheiate contractele de vânzare cereale în anul 2021, a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

A reproşat instanţei de apel faptul că nu a analizat cu atenţie proba cu înscrisuri şi nu a observat faptul că administratorul societăţii nu este martorul propus, ci doamna C., respectiv că există o legătură între contractele încheiate în anul 2021 cu intimata-reclamantă şi o altă societate din grupul acesteia, S.C. D. S.R.L., care justifica reducerea preţului de vânzare al cerealelor livrate, cu scopul compensării eventualelor pierderi rezultate din neexecutarea contractului de vânzare nr. x/01.07.2020.

Printr-o a doua critică, a afirmat că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1.266 alin. (2) C. civ. şi le-a încălcat pe cele înscrise în art. 1.270 C. civ., prin faptul că a refuzat administrarea probelor solicitate de aceasta şi nu a avut în vedere legătura dintre contractul încheiat în anul 2020 şi cele în anul 2021, or la stabilirea voinţei concordante trebuie să se ţină seama de negocierile purtate între părţi şi de comportamentul ulterior încheierii acestuia.

În continuare, a precizat că necesitatea probei cu interogatoriul reclamantei şi cu audierea martorului participant la încheierea contractelor din anii 2020 şi 2021 era utilă şi concludentă pentru lămurirea tuturor împrejurărilor privind justeţea aplicării clauzei penale prevăzute la art. 8.2.

Nu în ultimul rând, a afirmat că instanţele devolutive au încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., în contextul în care a invocat aspecte privind încercarea de a atenua eventualele pierderi ale intimatei-reclamante ce ar fi putut rezulta din neexecutarea contractului de vânzare nr. x/01.07.2020, prin încheierea altor contracte, în anul 2021, în beneficiul acesteia.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., şi a solicitat, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunzând criticii privind pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.270 C. civ., intimata-reclamantă a precizat că autoarea recursului a invocat aceste prevederi legale nu pentru a interpreta contractul prin voinţa concordantă a părţilor, ci pentru a-şi susţine apărarea potrivit căreia părţile ar fi convenit asupra prejudiciului rezultat, respectiv modalitatea de interpretare a contractelor încheiate în anul 2021, aspecte străine de raportul juridic dedus judecăţii.

De asemenea, a afirmat că este vădit neîntemeiată susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi analizat înscrisurile dosarului, câtă vreme chiar avocatul pârâtei a susţinut că martorul propus este reprezentantul legal al acesteia şi a apreciat că nu este inadmisibilă audierea sa în calitate de martor.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 14.04.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 24.09.2025, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile prin care se susţine încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv a celui privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., circumscrise de către recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi reîncadrate de instanţa de recurs pe pct. 5 al aceluiaşi articol, întrucât se critică reguli de drept procedural şi nu de drept material, urmând a fi respinse ca nefondate.

Dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţie instituie dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil.

Printre garanţiile statuate de acest principiu se regăseşte şi administrarea probelor, iar pentru a se putea susţine, din această perspectivă, nerespectarea exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţie, partea trebuie să dovedească faptul că instanţa a dispus o măsură procesuală fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii.

În cazul în care cererile de probatorii ale unei părţi au fost respinse motivat, cu claritate şi pertinenţă, măsura astfel dispusă este legală şi la adăpost de orice critică prin care se afirmă încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Aceasta este şi situaţia din speţă, întrucât deşi recurenta afirmă încălcarea dreptului la un proces echitabil prin refuzul instanţei de a administra probele pe care le-a solicitat în vederea lămuririi împrejurărilor privind corecta aplicare a clauzei penale şi a dovedirii aspectelor legate de atenuarea eventualelor pierderi ce ar fi putut rezulta din neexecutarea contractului de vânzare nr. x/01.07.2020, hotărârea pronunţată relevă justeţea măsurii de respingere a încuviinţării probei cu martor, respectiv a celei cu interogatoriul propus a fi luat intimatei-reclamante.

Astfel, cu privire la chestiunea greşitei respingeri a probei testimoniale, Înalta Curte reţine că această solicitare a fost respinsă ca inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 şi art. 309 alin. (5) C. proc. civ., cu argumentarea că persoana propusă a fi audiată se află într-o relaţie evidentă de interese cu apelanta-pârâtă, nefiind permisă audierea în calitate de martor a reprezentantului societăţii pentru a-şi dovedi propriile susţineri formulate prin actele procesuale întocmite în numele acesteia, respectiv că nu se poate proba cu martori peste ceea ce cuprind înscrisurile.

Din această perspectivă, chiar dacă s-ar fi strecurat o eroare privind calitatea martorului propus a fi audiat, aşa cum a susţinut recurenta, măsura respingerii probei cu martori, pentru a dovedi ceea ce s-ar fi discutat şi urmărit de părţi la epoca încheierii contractului, este justificată de exigenţele art. 309 alin. (5) C. proc. civ. conform căruia "proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respective, cu excepţia cazurilor prev. de alin. (4)"

De asemenea, proba cu interogatoriul propus a fi luat intimatei-reclamante a fost respinsă întrucât nu era concludentă pentru soluţionarea cauzei, câtă vreme prin apărările formulate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, această parte a negat în mod expres existenţa pretinsei înţelegeri, ca urmare a refuzului pârâtei de a semna un acord pentru reducerea preţului.

Or, faţă de aceste măsuri dispuse de prima instanţă şi confirmate de instanţa de apel nu s-a reproşat încălcarea regulilor de procedură, în condiţiile în care actul juridic încheiat între părţi a fost, într-adevăr, consemnat într-un înscris şi intimata-reclamantă s-a opus încuviinţării acestor probe, iar apelanta-pârâtă nu a invocat şi argumentat vreuna dintre situaţiile de excepţie înscrise la alin. (4) al art. 309 C. proc. civ., ci doar a solicitat instanţei să aibă în vedere că martorul va fi ascultat sub prestare de jurământ.

De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligaţia, circumstanţiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de a afla adevărul, o atare obligaţie nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor, în sensul încuviinţării sau administrării de probe în afara limitelor expres prevăzute pentru acestea.

Cum cererea de recurs nu cuprinde niciun argument concret pentru care respingerea probei testimoniale şi a celei cu interogatoriul ar fi fost făcută cu încălcarea legii, invocarea unui principiu general al procesului civil nu poate conduce la înlăturarea normelor speciale incidente ce guvernează o anumită măsură procesuală şi, în particular, regimul juridic al admisibilităţii probelor în procesul civil.

Suplimentar, nu se poate reţine nici ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., deoarece nu ar fi considerat necesar să lămurească dacă au existat ulterior înţelegeri între părţi, atât timp cât calificarea corectă a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii se poate face de instanţă tot numai pe baza celor rezultate din probatoriul legal administrat, iar reproşul adus se raportează la omisiunea administrării unor probe care, potrivit recurentei, ar fi conturat o altă situaţie de fapt.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa de apel a respins ca nefondate alegaţiile privind compensarea unor eventuale pierderi prin scăderea preţurilor în contractele încheiate în anul 2021, apreciind că este de neconceput ca părţile să fi convenit reducerea preţului în vederea reparării prejudiciului despre care însăşi pârâta a susţinut că nu există şi că nu îi este imputabil; totodată, a evidenţiat că renunţarea reclamantei la penalităţile cuvenite în temeiul contractului de vânzare nr. x/01.07.2020 nu poate fi reţinută sau prezumată în lipsa unui acord de voinţă în acest sens.

În continuare, Înalta Curte notează că excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susţinerile ce vizează modul de apreciere a probelor de către instanţa devolutivă de control, aceasta având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate.

De aceea, susţinerile referitoare la calitatea de administrator al recurentei sau la legătura existentă între contractele încheiate în anul 2021 cu societatea reclamantă şi o altă societate din grupul acesteia, nu pot face obiectul controlului de legalitate al prezentei instanţe, în condiţiile în care implică o evaluare care se sprijină pe analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici critica subsumată cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se afirmă ignorarea dispoziţiilor art. 1.266 alin. (2) C. civ., motivat de faptul că instanţa nu ar fi avut în vedere legătura dintre contractul încheiat în anul 2020 şi cele încheiate în anul 2021.

Distinct de faptul că instanţa devolutivă de control a examinat aceste susţineri şi a reţinut că nu au nicio legătură contractele încheiate în anul 2021 cu contractul de vânzare nr. x/01.07.2020 şi nu cuprind clauze din care să reiasă renunţarea reclamantei la daunele rezultate din neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei anterioare de livrare a mărfurilor sau compensarea despăgubirilor datorate în temeiul clauzei penale de la art. 8.2 lit. b) cu o parte din preţul datorat pentru mărfurile cumpărate ulterior, recurenta-pârâtă nu argumentează în sensul că ar exista o problemă de interpretare a contractului pentru a se stabili voinţa concordantă a părţilor sau că aceasta ar fi fost alta la momentul încheierii contractului din 2020, ci invocă prevederile enunţate pentru a susţine că voinţa părţilor la încheierea contractelor din anul 2021 a fost aceea de a scădea preţurile cu 5 euro/USD pentru fiecare tonă de produse ce va fi livrată pentru a compensa eventualele pierderi cauzate de neexecutarea contractului din 2020.

Or, atât timp cât curtea de apel, în urma analizei întregului material probator, efectuând o corectă coroborare şi apreciere a probelor şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, a argumentat de ce nu poate fi interpretată/dedusă şi nici reţinută o pretinsă renunţare a intimatei-reclamante la penalităţile convenite pentru neexecutarea contractului încheiat în anul 2020, prin încheierea contractelor în anul 2021, astfel că susţinerile pârâtei nu pot fi primite. Din această perspectivă, văzând şi preocuparea instanţei de apel de a da eficienţă regulilor de interpretare a contractelor, cu trimitere directă la dispoziţiilea art. 1268 alin. (3) C. civ., nu se poate susţine cu temei că aceasta ar fi ignorat aceste reguli ori că soluţia pronunţată ar fi consecinţa aplicării greşite a acestora.

Cât priveşte celelalte susţineri dezvoltate în cererea de recurs, cu trimitere formală la încălcarea dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) şi art. 1.270 C. civ., se constată că acestea nu se referă la argumente concrete pentru care prevederile ar fi fost încălcate, ci se întemeiază tot pe susţineri ale recurentei care nu au fost reţinute de către instanţele de fond deoarece nu au fost confirmate de materialul probator administrat. Astfel, recurenta invocă nesocotirea de către instanţa de apel a unor pretinse negocieri purtate de părţi anterior încheierii contractului şi de comportamentul lor ulterior, precum şi o pretinsă conduită contrară bunei-credinţe a reclamantei cu ocazia executării contractului. Toate aceste aspecte relevate şi susţinute de recurentă nu au fost găsite ca fiind adevărate de către instanţa de apel, nu au fost reţinute la stabilirea stării de fapt prin evaluarea probatoriului administrat, astfel că nu se poate susţine vreo nesocotire ori aplicare greşită a principii de drept consfiinţite de art. 1266 şi art. 1270 C. civ., pentru neluarea în considerare a unor împrejurări de fapt care nu au fost dovedite în cauză şi pe care instanţele de fond nu le-au reţinut.

Ca atare, întrucât nu se identifică o critică efectivă care să susţină nelegalitatea hotărârii prin raportare la aceste dispoziţii legale, se reţine că invocarea lor în cererea de recurs este lipsită de substanţă.

Faţă de toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1119A/09.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ce priveşte cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarului, factura din 13.03.2025 şi extrasul de cont eliberat de E. S.A. din 14.03.2025, atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.442,07 RON.

Faţă de soluţia pronunţată în cauză, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.442,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1119A/09.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.442,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.