Romanian Cassation: Mining Lease Dispute Annulled for Failure to Frame Recusal Grounds Under Art. 488 CPC

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Uricani în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Direcţia Generală Inspecţie şi Supraveghere Teritorială a Activităţilor Miniere şi Operaţiunilor Petroliere a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 350762,50 RON reprezentând chirie şi penalităţi de întârziere calculate conform contractului de închiriere nr. x/20.08.2014, respectiv contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/21.02.2017 emisă de Oraşul Uricani.

La 11 aprilie 2018 pârâtul A. S.R.L. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconventionale, astfel:

1. să se dispună anularea Contractului de închircire nr. 22 din 20 august 2014 cu consecinţa repunerea părţilor in situaţia anterioara încheierii acestuia;

2. conform art. 209 pct. 2) C. proc. civ., citarea ca pârâtă în cauza şi a Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale - (Direcţia Generală Inspecţie şi Supraveghere Teritorială a Activităţilor Miniere şi Operaţiunilor Petroliere) - A.N.R.M. şi obligarea celor două autorităţi publice (U.A.T. Uricani si A.N.R.M.) să îi plătească în solidar suma totală de 593.672 RON reprezentând investiţiile si cheltuielile efectuate în legătură cu acest litigiu, totalizând suma de 593.672 RON, conform modalităţii de calcul expusă în considerentele de fapt şi de drept ale cererii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1246 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

La 21 mai 2018 reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Uricani a depus întâmpinare la cererea reconvenţională.

Prin sentinţa nr. 220/CA/2023 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis cererea principală formulată de reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Uricani, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Direcţia Generală Inspecţie şi Supraveghere Teritorială a Activităţilor Miniere şi Operaţiunilor Petroliere.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 350762,5 RON reprezentând chirie şi penalităţi.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Uricani şi pârâtul Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Direcţia Generală Inspecţie şi Supraveghere Teritorială a Activităţilor Miniere şi Operaţiunilor Petroliere, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii principale şi admiterii cererii reconvenţionale aşa cum a fost precizată, respectiv:

1) Anularea Contractului de închiriere nr. x din 20 august 2014 cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia

2) Obligarea celor două autorităţi publice (U.A.T. Uricani şi A.N.R.M.) să îi plătească în solidar suma totală de 792.062 RON compusă din 61.262 RON cheltuieli materiale legate de încheierea contractului menţionat şi 730.800 RON beneficiu nerealizat.

Prin decizia nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 220/CA/2023, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se arată că societatea recurentă a procedat cu bună credinţă la executarea contractului plătind reclamantei în avans la data de 14.10.2014 suma de 42.000 RON care depăşea chiria aferentă anului 2014. Ulterior cu adresa nr. x/06.10.2014 Agenţia Naţionala de Resurse Minerale (A.N.R.M.) a refuzat să le acorde permisul de exploatare a calcarului în perimetrul Păroasă Uricani judeţul Hunedoara, deşi deţinea conform procedurilor legale, terenul necesar activităţii, potrivit Contractului de închiriere arătat, precum şi avizele emise de Agenţia pentru Protecţie Mediului Hunedoara şi Administraţia Naţionala "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Jiu S.H.I. Petroşani.

Motivul refuzului pârâtei nr. 2) l-a reprezentat faptul că suprafaţa de teren închiriată de societatea apelantă era inclusă în perimetrul aferent unei Licenţe de exploatare nr. 17056 din 05.03.2014 acordată altei societăţi pe nume B., aspect pe care Oraşul Uricani l-a cunoscut anterior semnării contractului de închiriere aflat în litigiu însă l-au ascuns cu rea credinţă. În acest sens solicită instanţei să observe că la fila x există adresa firmei B. care a informat Oraşul Uricani încă de la data de 04.08.2014 că pentru acelaşi teren deţine licenţă de exploatare.

Or, instanţa de apel, susţine recurenta, a ignorat această probă esenţială, apreciind fără temei că reclamantul Oraşul Uricani nu s-a aflat în culpă la data semnării contractului deşi acest fapt este de domeniul evidenţei.

Este de observat că a închiriat terenul în urma unei licitaţii publice cunoscând din informaţiile oficiale puse la dispoziţie de autoritatea contractantă, că imobilul este liber de sarcini, nefiind menţionat nicăieri că dreptul său de exploatare ar putea fi afectat de o condiţie viitoare incertă care să îi împiedice în executarea contractului. Suplimentar a verificat din proprie iniţiativă la Monitorul Oficial al României dacă există sau nu licenţe de exploatare aprobate şi publicate pentru acelaşi teren. Concluzia a fost că nu exista la data respectivă Hotărâre de Guvern, care să facă acest lucru (situaţia fiind aceeaşi şi în prezent), licenţa B. neurmând procedura de publicare în Monitorul Oficial conform art. 21 din Legea minelor nr. 83/2003, iar "Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei", conform art. 108 alin. (4) din Constituţie. A.N.R.M. nu a lămurit această situaţie confuză prin depunerea la dosarul cauzei a dovezilor necesare, astfel că are o culpă esenţială în existenţa acestui litigiu. A cerut explicit prin cererea reconvenţională ca A.N.R.M. să depună la dosarul cauzei documente justificative din care să rezulte care este situaţia actuală a licenţei firmei B. şi care ar îi termenul rezonabil de soluţionare a acesteia dacă de la data acordării şi până la data prezentei au trecut deja 10 ani, fără ca licenţa să fie publicată în Monitorul Oficial.

Instanţa de apel nu a remarcat aceste aspecte şi nici faptul că a solicitat acestei pârâte un extras din Registrul de evidenţă a licenţelor miniere din care să rezulte explicit: hotărârea de guvern care a aprobat licenţa B., data de publicare în monitorul oficial, datele de începere şi terminare a valabilităţii licenţei respective.

Solicită instanţei să observe că prin adresa din 6 octombrie 2014 emisă de A.N.R.M. nu a refuzat societăţii apelante acordarea permisului pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile tehnice, economice sau de mediu necesare avizării, împrejurări care le-ar fi putut fi imputabile, ci pentru că exista deja Licenţa nr. 17056 din 5 martie 2014. Nu este legal şi echitabil să fie puşi într-o situaţie financiară dificilă de acţiunile nelegale ale unor autorităţi publice, cărora le revine întreaga responsabilitate pentru existenţa acestui litigiu: uneia pentru că a scos la licitaţie un teren ascunzând o informaţie esenţială, iar celelalte prin emiterea unei licenţe cu aparenţă de legalitate.

Recurenta subliniază că instanţa de apel nu a reţinut corect nici cadrul procesual apreciind că societatea recurentă ar fi depus acţiunea introductivă, respectiv avea calitatea de reclamantă, deşi aceasta a revenit Oraşului Uricani conform art. 30 alin. (3) C. proc. civ., recurenta fiind în cauză pârâtă reclamantă reconvenţională.

Pe lângă obligaţia legală de a menţiona în caietul de sarcini al licitaţiei pentru închirierea terenului, existenţa licenţei la care s-a referit, reclamanta a încălcat şi prevederile art. 6.2.3 din Contractul de închiriere potrivit căruia:

"Proprietarul este obligat să notifice chiriaşului apariţia oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor chiriaşului, dacă are cunoştinţă despre aceasta".

Acest comportament contravine reglementărilor C. civ. referitoare la principiile libertăţii de a contracta şi bunei-credinţe atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei atitudini corecte de loialitate şi obligaţii de bună-credinţă.

Pornind de la premisele arătate, art. 1179 din acelaşi cod stabileşte condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea unui contract:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul părţilor;

3. un obiect determinat şi licit;

4. o cauză licită şi morală.

Dintre elementele esenţiale enumerate, apreciază că în situaţia de faţă a lipsit consimţământul apelantei valabil exprimat, întrucât nu a fost dat în deplină cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate, fiind afectat de comportamentul netransparent al Oraşului Uricani.

Solicită instanţei de recurs să aprecieze că omisiunea reclamantei de notificare a societăţii apelante asupra împrejurării esenţiale a existenţei unei licenţe de exploatare pentru terenul închiriat, care ar fi trebuit transmisă cel târziu la semnarea contractului, reprezintă o încălcare vădită a prevederilor art. 1214 alin. (1) C. civ., care dispun:

"Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Atitudinea reclamantei de inducere sau menţinere în eroare a partenerului contractual cu toate că putea şi trebuia să ştie că executarea contractului era întârziată sau chiar împiedicată (datorită acelei licenţe) îmbracă cel puţin forma unui comportament neglijent.

Potrivit art. 1206 C. civ., consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, sau în caz de leziune.

Apreciază că în cauza de faţă, societatea apelantă s-a aflat în eroare la semnarea contractului prin omisiunea reclamantei de a-i informa corect şi complet conform art. 1214 C. civ., asupra unor împrejurări esenţiale în care ar fi putut afecta executarea contractului.

Este de observat că noul C. civ. acordă atenţie sporită nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv, atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie dezvăluite. Spre deosebire de vechea reglementare, în care se menţiona expres condiţia că viciul de consimţământ să fi fost determinant la încheierea contractului (întrucât "fără acele omisiuni este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat"); în noua reglementare nu mai este instituită această condiţie, fiind suficient ca prin comportamentul părţii adverse să fi fost provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esenţială (art. 1214 alin. (2). În situaţia de faţă datorită atitudinii nesincere şi de rea-credinţă a reclamantei consimţământul apelantei la încheierea contractului de închiriere a fost grav afectat. Dacă ar fi fost avertizaţi cu privire la existenţa altei licenţe pentru acelaşi teren, ar fi refuzat categoric să încheie contractul sau ar fi negociat alte condiţii contractuale.

Instanţa de apel, mai susţine recurenta, a ignorat aceste aspecte legale şi a argumentat în mod greşit că nu se poate anula contractul de închiriere întrucât a fost deja reziliat unilateral de reclamantă ignorând faptul că anularea unui act juridic este sancţiunea legală ce intervine pentru lipsa unui element esenţial la încheierea acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 1254 alin. (1) C. civ.:

"Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat", iar conform alin. (3) din acelaşi cod "în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu".

În privinţa pârâtei A.N.R.M., apreciază că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357 C. civ. în sensul că i-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită constând din nerespectarea regimului legal de emitere a licenţei unui terţ (aşa cum a explicat anterior), că exista un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că este vinovată cel puţin pentru întârzierea inexplicabilă în publicarea în M.O. a respectivei licenţe, generând tot lanţul cauzal al acestui litigiu.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.

Intimata-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL MINIER, PETROLIER Şl AL STOCĂRII GEOLOGICE A DIOXIDULUI DE CARBON (ANRMPSG) a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

Intimatul-reclamant UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAŞUL URICANI a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 8 aprilie 2025, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu menţiunea că pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului (nefiind vorba despre o cale de atac devolutivă), trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată pretins săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Se constată că recurenta-pârâtă A. S.R.L. a invocat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Deşi prin memoriul de recurs se reclamă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenta nu indică care dintre cele trei ipoteze subsumate acestui caz ar fi incidentă - lipsa motivelor din cuprinsul hotărârii, existenţa unor motive contradictorii sau faptul că hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura cauzei - şi nu dezvoltă niciun argument susceptibil de a fi încadrat în una dintre aceste situaţii, motiv pentru care invocarea acestui caz de casare apare ca fiind formală.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În egală măsură, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind relevate motive de nelegalitate în privinţa deciziei pronunţate în apel.

Încălcarea dreptului material intervine atunci când instanţa nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situaţiei de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Aşadar, teza încălcării normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale (art. 1214 C. civ., art. 1206 C. civ., art. 1254 1 alin. (1) C. civ. etc.), condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

De asemenea, motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

Făcând referire la interpretarea probelor administrate (ex: adresa din 6 octombrie 2014 emisă de A.N.R.M. etc.), recurenta tinde în realitate să stabilească o altă stare de fapt decât cea reţinută în decizia atacată, prevalându-se de o atitudine nesinceră şi de rea-credinţă a intimatei-reclamante, atitudine de inducere sau de menţinere în eroare a partenerului contractual (a recurentei-pârâte în cauză), atitudine care ar fi contribuit la vicierea consimţământului recurentei la încheierea contractului, aceasta aflându-se în eroare la semnarea contractului, câtă vreme reclamanta a omis să o informeze corect şi complet asupra unor împrejurări esenţiale.

Totodată, simpla reluare a alegaţiilor recurentei din etapa procesuală a apelului, strict pe aspecte de eventuală netemeinicie, cu ignorarea hotărârii atacate şi a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

De altfel, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că aşa-zisele critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs şi cererea de apel, formulate de aceeaşi parte în cauză. Aceleaşi motive au fost deduse Curţii de Apel Alba Iulia spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului.

Însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia primei instanţe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formal invocat, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel.

Nu în ultimul rând, critica potrivit căreia instanţa de apel nu a reţinut corect cadrul procesual, apreciind că societatea recurentă ar fi depus acţiunea introductivă, în loc să reţină că aceasta a formulat cererea reconvenţională, a fost invocată formal, neputând fi încadrată nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nici în alt motiv, câtă vreme recurenta nu a identificat şi indicat, în concret, vătămarea care i s-ar fi produs prin referirea instanţei de apel la cererea sa ca fiind "acţiunea introductivă" în loc de "cererea reconvenţională", cum ar fi fost corect.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În considerarea celor care preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 162/2024 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2025.