Sale-purchase appeal annulled as inadmissible; prescription ruling stands

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 august 2023 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la predarea utilajelor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.03.2017, la plata beneficiului lunar pentru lipsa folosinţei acestor utilaje, de la data introducerii acţiunii şi până la restituirea utilajelor, la plata sumelor necesare aducerii utilajelor în stare optimă de funcţionare. S-a mai solicitat asigurarea dovezilor având ca obiect constatarea stării de funcţionare a utilajelor şi aplicarea sechestrului judiciar asupra utilajelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la 10 octombrie 2023 reclamanta a solicitat anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.03.2017 cu privire la utilajele menţionate la poz. 1 şi 2 din anexa contractului.

Prin încheierea din 26 octombrie 2023 cererea modificatoare a fost respinsă ca tardiv formulată, conform art. 204 C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2023 primul petit al cererii a fost respins ca prescris.

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 9 mai 2024 pronunţată de Tribunalul Teleorman s-a admis excepţia netimbrării capetelor de cerere nr. x şi 3 şi s-au anulat petitele nr. 2 şi 3 din cererea principală formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca netimbrate.

Împotriva încheierilor din 26 octombrie 2023 şi din 24 noiembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 165 din 9 mai 2024, pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva încheierilor din 26 octombrie 2023 şi din 24 noiembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 165 din 9 mai 2024, pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2023.

A fost anulată, în parte, încheierea din 24 noiembrie 2023 în ceea ce priveşte soluţia dată prescripţiei extinctive şi, în parte, sentinţa civilă, în ceea ce priveşte acelaşi capăt de cerere, a fost trimisă cauza spre rejudecare în aceste limite. S-a menţinut în rest soluţia tribunalului.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Un prim motiv de recurs, susţine recurenta, îl reprezintă faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la 31 decembrie 2017, instanţa de apel apreciind în mod nelegal că termenul de prescripţie nu a început să curgă anterior momentului 28 iulie 2023.

Arată că potrivit art. 2 din contractului de vânzare-cumpărare, contractul a fost valabil până la ridicarea utilajelor de către cumpărător şi plata preţului, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2017. Părţile au inserat în contract un termen extinctiv care, în accepţiunea art. 1412 alin. (2) C. civ., duce atât la stingerea obligaţiei de plată, cât şi de predare a utilajelor la momentul împlinirii lui, respectiv la data de 31 decembrie 2017. Astfel, obligaţia de predare a utilajelor către cumpărător se năştea faţă de societatea recurentă la momentul plăţii integrale a acestora, plată care nu putea fi efectuată decât până la data de 31 decembrie 2017, acesta fiind termenul în care intimata-reclamantă putea solicita obligarea recurentei-pârâte la predarea utilajelor, cu condiţia dovezii achitării integrale a preţului.

În opinia recurentei, instanţa a aplicat greşit prevederile art. 2524 C. civ., deoarece în cazul obligaţiilor de a da sau a face prescripţia începe să curgă la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute, exigibilitatea obligaţiei de predare stingându-se la data de 31 decembrie 2017, astfel cum au stabilit părţile.

Apreciază că plata efectuată la 28 iulie 2023 nu poate duce la întreruperea termenului de prescripţie, pe de o parte întrucât aceasta nu constituie o recunoaştere a obligaţiei de predare a utilajelor făcută de partea în folosul căreia curge prescripţia, ci plata unei părţi din preţ de către partea în defavoarea căreia curge prescripţia, iar, pe de altă parte, întrucât întreruperea cursului prescripţiei este posibilă numai pentru prescripţiile neîmplinite, ceea ce nu este cazul în speţă, prescripţia fiind împlinită de peste 2 ani la momentul plăţii sumei de 25.276,85 RON.

Astfel, consideră că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 1412 alin. (2) C. civ., neţinând cont de termenul extinctiv inserat de părţi în contract, respectiv data de 31 decembrie 2017, care marchează momentul începerii prescripţiei extinctive pentru obligaţia de predare.

Un al doilea motiv de recurs, mai susţine recurenta, este acela că instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie nu a curs înainte de 28.07.2023, deoarece nu a fost emisă o declaraţie de rezoluţiune şi s-au emis facturi în perioada 2018-2021, apreciind că s-a produs modificarea contractului într-o formă simplificată.

Or, singurul instrument care probează clauzele contractuale este contractul încheiat între părţi, nu factura. Mai mult, facturile au fost întocmite pentru plăţile primite anterior expirării termenului, 31 decembrie 2017, nu pentru obligaţii viitoare de plată care nu au fost nici până la acest moment îndeplinite.

Conform dispoziţiilor contractului, art. 11, modificarea contractului se putea face doar prin acordul părţilor prin act adiţional, neexistând posibilitatea, invocată de instanţă, de modificare într-o formă simplificată.

În acest fel, apreciază recurenta, instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 1243 C. civ., care arată că orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de forma cerută de lege pentru încheierea sa, respectiv prin acordul părţilor prin act adiţional, dar şi prevederile art. 1178 C. civ., care arată că un contract se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Or, în prezenta cauză nu există acordul de voinţă al părţilor privind prelungirea termenului contractual, facturile fiscale nefiind documente din care să rezulte expres acest acord de voinţe.

Totodată, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1270 C. civ. conform cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, acesta putând fi modificat numai prin acordul părţilor, acord care nu există.

În concluzie, subliniază că factura fiscală nu este nici un act care să valoreze modificarea contractului în sensul prelungirii termenului contractual ulterior datei de 31 decembrie 2017 şi nici un act înteruptiv al termenului de prescripţie, deoarece nu conţine o recunoaştere a obligaţiei de predare, ci doar evidenţiază sumele achitate în timpul perioadei contractuale, nu şi a sumelor pe care intimata avea obligaţia să le achite pentru a stinge în totalitate preţul la care s-a obligat.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, deşi s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin argumentele expuse se tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţă în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei ("dată fiind situaţia dovedită în cauză, prescripţia a fost greşit admisă"), stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa întreruperii acestuia vizând chestiuni de fapt, câştigate cauzei, ce nu mai pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 2.524 C. civ., autoarea căii de atac a înţeles să critice decizia instanţei de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, susţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 31 decembrie 2017, moment la care a devenit exigibilă obligaţia de plată integrală a preţului şi de ridicare a utilajelor, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul încheiat între părţi şi restul înscrisurilor depuse de părţi în probaţiune.

Se constată că instanţa de apel a dat eficienţă principiului efectului devolutiv al apelului şi a verificat momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie, conform voinţei contractuale, precum şi existenţa unor cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie.

Sub pretextul unor pretinse interpretări eronate ale clauzelor contractuale, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor.

Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor, însă, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că recurenta invocă şi dispoziţiile art. 1412 alin. (2) C. civ., art. 1270, art. 1178, art. 1243 C. civ. pentru a susţine admiterea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, însă tot prin raportare la voinţa părţilor contractante, apreciind că instanţa de apel a reţinut greşit împrejurarea că părţile au modificat raportul contractual într-o formă simplificată întrucât nu a fost emisă o declaraţie de rezoluţiune şi s-au emis facturi în perioada 2018-2021.

Or, aceste circumstanţe factuale excedează controlului de legalitate specific recursului, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză în prezenta cale de atac, instanţa de apel arătând că "termenul de prescripţie nu a început să curgă înainte de 28.07.2023, data achitării ultimei tranşe a preţului, conform voinţei contractuale" şi reţinând expres că părţile "au modificat raportul contractul într-o formă simplificată conform art. 1178 coroborat cu art. 1243 din C. civ. în ceea ce priveşte data de 31.12.2017, aspect dovedit de probele dosarului".

Aşa fiind, reevaluarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt pe aspectele invocate de recurentă nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra în niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la solicitarea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2025.