Validity of maintenance contract and successor’s lack of current legal interest in nullity action

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 737/C725 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a declinat, în favoarea Tribunalului Alba, cererea prin care reclamanta A. solicitase instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta B., să constate nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x din 28 decembrie 2006 al C., actului adiţional nr. x la acest contract şi actului adiţional nr. x, autentificat sub nr. x/28 ianuarie 2011 al D., cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, constatând că, nefiind indicat un loc al executării obligaţiei, domiciliul întreţinutei se afla în Bucureşti, iar cel al întreţinătoarei în Alba Iulia, în momentul încheierii celui dintâi, iar în cele ulterioare, ambele în Alba Iulia, devin aplicabile dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., niciuna din locaţiile, fie a încheierii contractului, fie a executării, fie a domiciliului părţilor, neaflându-se în raza de competenţă a Tribunalului Bihor, aceasta revine tribunalului indicat.

Prin încheierea nr. 7127 din 20 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei s-a strămutat la Tribunalul Vâlcea, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite.

Întrucât, paralel, înregistrată sub nr. x/2012, Tribunalului Alba îi fusese adresată o cerere prin care aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, solicitase constatarea nulităţii aceloraşi contracte şi acte adiţionale de întreţinere, a cărei judecată fusese strămutată prin încheierea nr. 4319 din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, la Tribunalul Timiş, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite, Tribunalul Vâlcea, prin încheierea din 8 octombrie 2012, a constatat excepţia de litispendenţă, dispunând reunirea pricinilor, urmare a constatării că este cea dintâi instanţă învestită, respectiv Tribunalul Bihor, de la care, cum s-a arătat, dosarul a fost retransmis.

La 9 ianuarie 2013, în dosarul nr. x/2012 (numărul sub care cea dintâi cerere s-a înregistrat la Tribunalul Bihor), pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat a se constata că, prin actele a căror nulitate s-a invocat, i s-a transmis şi dreptul de proprietate asupra unor acţiuni asupra patrimoniilor S.C. E. şi F..

Prin sentinţa civilă nr. 613 din 30 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, la care, astfel, fusese conexat şi dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Alba, a respins atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională.

În motivare, s-a reţinut în fapt că reclamanta invocă drept motive de nulitate absolută a celor trei acte prin care s-au transmis bunuri către pârâtă, faptul că aceste bunuri s-ar fi aflat în litigiu, că actele sunt contrare bunelor moravuri, că pârâta are calitate de avocat, făcându-se deci cesionar de drepturi litigioase, că lipseşte caracterul aleatoriu în ceea ce priveşte obligaţia întreţinătoarei pârâte, frauda la lege, cauza ilicită, scopul speculativ, lipsa cauzei întreţinătorului întrucât înstrăinătoarea nu era proprietara bunurilor, lipsa consimţământului înstrăinătoarei datorată bolii şi vârstei înaintate şi, pentru cele două adiţionale, lipsa caracterului aleatoriu în ce priveşte obligaţia întreţinutei G..

Asupra acestora, din probatoriul administrat, tribunalul a reţinut că pârâta şi defuncta se aflau, atât anterior perfectării celor trei acte, cât şi ulterior, în relaţii apropiate, cea dintâi acordând întreţinere defunctei, concretizată în multiple prestaţii atât de natură materială, cât şi de natură psihologică, aşa cum în mod expres în contract s-a trecut a se constitui cauza actului.

S-a mai avut în vedere faptul că defuncta se afla în nevoie şi a solicitat ajutorul reclamantei atât cu prilejul înmormântării celor doi fii ai săi, cât şi după survenirea acestor evenimente, reclamanta neîncercând niciun fel de apropiere faţă de cea care era bunica sa.

În ceea ce priveşte consimţământul exprimat de către înstrăinătoare, s-a constatat că el nu poate fi prezumat a fi fost afectat pur şi simplu de vârsta înaintată, câtă vreme procesele cognitive s-au constatat personal de către notar a fi păstrate.

Legat de caracterul litigios al drepturilor, instanţa a constatat că intenţia transmisiunii a fost aceea ca defuncta să-şi asigure un trai corespunzător până la sfârşitul vieţii, iar nu să transmită dreptul litigios, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1309 C. civ.

De altfel, arată instanţa, în cauză nu a fost încălcată o interdicţie legală, întrucât actul nu a fost încheiat cu pârâta în calitatea sa de avocat, ci în virtutea relaţiilor apropiate ale părţilor actului, de altfel, drepturile asupra unora dintre bunuri aflate în litigii căzând în competenţa unor alte instanţe decât în circumscripţia în care avocatul îşi desfăşoară activitatea, respectiv în cea a Curţii de Apel Oradea, iar nu a Curţii de Apel Alba Iulia.

Legat de lipsa caracterului aleatoriu, s-a arătat că obligaţia debitorului întreţinerii depinde nu numai de durata incertă a vieţii creditorului, ci şi de alte nevoi zilnice şi alţi factori ce pot influenţa întinderea prestaţiilor, or, întreţinerea a fost prestată timp de 5 ani până la survenirea decesului.

Motivul de nulitate constând în lipsa cauzei contractului s-a constatat şi el că nu există întrucât, pentru a-şi forma voinţa juridică de a înstrăina, defuncta G. a avut în vedere nevoia sa concretă de a obţine ajutor şi companie în perioada de bătrâneţe, rămânând singură după decesul celor doi fii ai săi.

Aşadar, nu s-a dovedit, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 967 C. civ., o lipsă a cauzei.

În privinţa fraudării legii, reclamanta a invocat evingerea dispoziţiilor imperative ale statutului profesiei de avocat.

Or, instanţa a constatat că, la încheierea contractelor, defuncta nu a fost reprezentată de către avocat, ci a participat direct, stând în nume propriu la procedurile notariale, contractele neavând în vedere calitatea de avocat a pârâtei, ci pe cea de persoană apropiată autoarei, în aceeaşi calitate acesteia fiindu-i încredinţat mandatul de reprezentare prin procură specială pentru cauzele privind succesiunea fiului defunctei, H., decedat la 6 ianuarie 2006.

Eventuala lipsă a discernământului ce ar fi afectat consimţământul manifestat de defunctă, a fost cercetată de instanţă prin prisma celor invocate de reclamantă, respectiv vârsta înaintată şi boala.

Cât priveşte vârsta înaintată, s-a reţinut că, în cadrul procedurii notariale, notarul public este cel care decide, ca urmare a constatărilor directe, dacă se impune solicitarea unui act medical de specialitate în ceea ce priveşte valabilitatea, din punctul de vedere al discernământului, a consimţământului ce se manifestă în faţa sa.

Or, din acest punct de vedere, nu s-a manifestat vreo reţinere a notarului de a primi consimţământul.

Cât despre certificatul medical prezentat de reclamantă, referitor la diagnosticul de cardiopatie ischemică, nu s-a putut reţine, din probele administrate de reclamantă, că acesta ar fi de natură a afecta judecata contractantei.

Dimpotrivă, arată instanţa, o prezumţie simplă trasă din vârsta înaintată, starea de sănătate precară, singurătatea după decesul celor doi fii, pledează în sensul formării convingerii că, într-adevăr, defuncta a dorit a-şi asigura nevoia de întreţinere în contra nudei proprietăţi a bunurilor menţionate în actele încheiate.

Lipsa oricărei interdicţii legale s-a constatat şi în ceea ce priveşte încheierea mai multor acte succesive prin care s-au transmis bunuri ale întreţinutei.

Astfel, acestea nu încalcă nici bunele moravuri, nici ordinea publică, scopul înstrăinării fiind acela al asigurării întreţinerii în starea de bătrâneţe şi boală în care se afla.

Aflarea bunurilor înstrăinate în cursul unor judecăţi, s-a constatat de către tribunal a surveni momentului în care contractul de întreţinere a fost încheiat, pe de altă parte, litigiile nepurtându-se, la acel moment, cu întreţinuta G..

De altfel, interdicţia înscrisă la art. 4 Titlul X al Legii nr. 247/2005, nu este menită a proteja un interes public, neprevăzându-se vreo sancţiune, or, câtă vreme bunurile se află în circuitul civil, ele puteau fi transmise cu titlu de preţ al întreţinerii.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a constatat că o astfel de cerere în constatare, fondată pe dispoziţiile Noului C. civ., este inadmisibilă, întrucât actul, încheiat la 24 ianuarie 2008, rămâne supus dispoziţiilor vechi ale acestui cod, art. 111 C. proc. civ. sanctificând caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de cea în realizare, în cauza de faţă pârâta neformulând o acţiune în revendicare.

Împotriva sentinţei, în termen, a formulat apel reclamanta A., invocând, în principal, nepronunţarea asupra fondului acţiunii de către cea dintâi instanţă, situaţie faţă de care, a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, pentru administrarea suplimentară de probe, în subsidiar, desfiinţarea în parte a sentinţei şi admiterea în totalitate a cererii principale, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a fost respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 613 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, intimată fiind pârâta B..

În motivare hotărârii, din întreg istoricul pricinii, instanţa de apel a reţinut că succesiunea în al cărei patrimoniu se solicită reîntoarcerea bunurilor ce fac obiectul contractelor atacate, s-a deschis la 6 februarie 2011, imediat după acest moment, reclamanta formulând o declaraţie expresă de acceptare, pură şi simplă, a moştenirii lăsată de bunica sa.

Prezentă la Biroul notarului public în vederea valorificării vocaţiei şi a acceptării, s-a învederat existenţa unui legat universal în favoarea unei terţe persoane, I..

Constatându-se neînţelegeri între acesta din urmă şi reclamantă cu privire la calitatea de moştenitor, procedura succesorală s-a suspendat, urmând ca, în continuare, să fie făcute demersuri pentru valorificarea drepturilor recunoscute de lege acelora care, dorind să dobândească un bun patrimonial, au deschisă acţiunea în petiţie de ereditare.

Reclamanta a formulat patru adresări către instanţa judecătorească, în cuprinsul cărora a înţeles să conteste legatul universal, fără a exista o cerere de reducţiune sau caducitate, singurele invocări fiind cele referitoare la valabilitatea actului de dispoziţie prin prisma discernământului sau a captaţiei voinţei dispunătoarei.

Niciuna din acest cereri nu se află în curs de judecată pe rolul vreunei instanţe.

Ca atare, până la momentul de faţă, dată fiind şi trecerea unui interval de 4 ani de la data deschiderii succesiunii, reclamanta nu învederează instanţei existenţa unui interes actual pentru care, eventuala întoarcere a bunurilor pentru care contractele de întreţinere s-au încheiat, în patrimoniul din care ele au ieşit, i-ar profita, neajungându-se la desfiinţarea, pe orice cale, a efectelor legatului universal.

Aşa fiind, curtea de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă este una prematură, fără a mai lua în discuţie criticile aduse modului de soluţionare a pricinii în faţa primei instanţe de fond atât cât priveşte demersurile procedurale ale părţilor, dar şi soluţia dată asupra fondului.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

În argumentarea cererii de recurs, sub un prim aspect, invocând motivul de recurs reglementat de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea atacată ca fiind nelegală în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei interesului.

Susţine, în esenţă, că interesul recurentei-reclamantei în soluţionarea prezentului litigiu este determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Aceasta întrucât, fiind succesibilă după defuncta G., interesul reîntoarcerii bunurilor în patrimoniul defunctei ca urmare a anulării conractului de întreţinere subzistă independent de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti, concomitent cu acest litigiu, al unor acţiuni privind caducitatea sau reducţiunea legatului.

Pe de altă parte, susţine că instanţa de judecată nu i-a comunicat înscrisurile prin care au fost invocate excepţiile lipsei calităţii procesual active şi a lipsei interesului, neputând astfel să-şi pregătească apărarea faţă de cele invocate.

Cu referire la necesitatea existenţei unui alt litigiu, în situaţia în care exista o acţiune în constatarea nulităţii legatului, ar fi trebuit să suspende acest litigiu la termenul din 2 decembrie 2014, în condiţiile în care pe rolul Curţii de Apel Braşov se afla dosarul nr. x/2009 cu termen de judecată la 2 martie 2015, având ca obiect succesiune, documentele privind existenţa acestui dosar aflându-se ataşate prezentei cauze.

În plus, apreciază că, nu i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât, la termenul la care s-a reţinut cauza în pronunţare, instanţa de apel a respins cererea de amânare.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. subliniază că instanţa de apel nu a analizat motivele prin care reclamanta a învederat că Tribunalul Vâlcea nu este instanţa competentă în soluţionarea litigiului şi nu a aplicat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Succesiunea evenimentelor petrecute la Tribunalul Vâlcea este de natură să ridice suspiciuni cu privire la imparţialitatea instanţei, fiind de natură a încuraja atitudinea pârâtei de influenţare în mod negativ al bunului mers al justiţiei, prin încălcarea principiului celerităţii procesului civil, al obligaţiei exercitării drepturilor procesuale cu bună-credinţă, precum şi prin subminarea rolului activ al instanţei de judecată.

Recurenta-reclamantă invocă, totodată, erori de procedură sub aspectul soluţionării cererilor de recuzare a judecătorilor cauzei, formulate de către pârâtă, dar şi a excepţiei de netimbrare a acţiunii sale, ca urmare a declaraţiei de refuz de a achita această taxă de timbru.

Sub un alt aspect, apreciază că decizia Curţi de Apel Piteşti este nelegală raportat la motivul de casare reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a analizat motivele de apel privind sentinţa instanţei de fond, hotărârea fiind, astfel, dată cu neobservarea formelor legale sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, susţine că există dovezi certe (care rezultă inclusiv din transcriptul încheierilor de şedinţă din 20 februarie 2014 şi 17 aprilie 2014, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, comunicate reclamantei) că, prin conduita judecătorului fondului, acesta se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 99 lit. s) şi lit. t) şi a) art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, însă precizează că invocă aceste aspecte doar pentru a evidenţia neregulile procedurale, care atrag nulitatea hotărârii.

Reiterând cele arătate în cuprinsul cererii de apel, recurenta menţionează, în esenţă, că instanţa a reţinut în preambulul hotărârii aspecte ce nu au făcut obiectul dezbaterilor, care în realitate nici nu au existat, asupra excepţiilor puse în discuţia părţilor.

Astfel, la termenul din 20 februarie 2014, a invocat în scris şi a încercat să prezinte oral următoarele: excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare formulată prin această cerere reconvenţională, excepţia lipsei de interes şi a calităţii procesual pasive în privinţa cererii reconvenţionale, dar mai ales, a tardivităţii depunerii ei, motiv pentru care, trebuia judecată separat potrivit art. 135 C. proc. civ.

Instanţa a considerat în mod nereal drept rezolvate aceste excepţii, arătând că ele nu sunt întemeiate, fără a-şi motiva hotărârea în considerentele încheierii şi fără a face menţiunea respingerii fiecărei excepţii, în parte, în dispozitivul hotărârii.

Or, instanţa nu a respectat regulile procedurale privind modalitatea de rezolvare a excepţiilor, mai mult, nepronunţându-se asupra lor şi nefăcând nici măcar menţiune că rămâne în pronunţare asupra lor, menţiunea din practicaua din 20 februarie 2014 este neveridică şi atrage nulitatea actului de procedură astfel întocmit.

Sub un alt aspect, apreciază că respingerea excepţiilor nu este motivată corespunzător pentru fiecare excepţie în parte şi, în plus, din reţinerile şi argumentele instanţei în privinţa acestora se deduce că judecătorul fondului nici măcar nu a înţeles cu privire la care capete de cerere au fost invocate fiecare dintre excepţii.

În legătură cu sancţiunea judecării separate a cererii reconvenţionale, consideră că instanţa de fond se află în eroare, deoarece nu e vorba de "atributul instanţei", ci de dreptul părţii adverse de a solicita aplicarea sancţiunii, instanţa fiind obligată să o aplice la simpla sa solicitare, sub acest aspect norma având caracter imperativ.

În opinia sa, instanţa confundă instituţia reglementată de art. 135 C. proc. civ. cu cea de la art. 165 din acelaşi cod (disjungerea), doar în privinţa acesteia din urmă, instanţa putând aprecia asupra oportunităţii disjungerii, iar nu şi în cazul celei dintâi, aplicarea art. 135 C. proc. civ. fiind obligatorie.

O altă greşeală se invocă a o constitui modalitatea de soluţionare a pricinii, în sensul că nu a fost respectată ordinea de soluţionare a excepţiilor şi incidentelor prealabile, înainte de cercetarea fondului.

În concret, este vorba de mai multe excepţii procesuale care trebuie soluţionate prioritar şi obligatoriu înainte de cercetarea fondului, iar mai întâi, trebuia lămurită şi situaţia cererii reconvenţionale formulate tardiv de către pârâtă, la care reclamanta s-a opus, solicitând aplicarea sancţiunii judecării separate a cererilor reconvenţionale în temeiul art. 135 C. proc. civ.

Mai exact, instanţa trebuia să aplice art. 135 C. proc. civ. şi să dispună judecarea separată a cererii reconvenţionale prin formarea altui dosar. Ulterior acestei chestiuni urma să fie pusă în discuţie excepţia de insuficientă netimbrare a cererii reconvenţionale în noul dosar format.

Abia în ipoteza în care aceasta ar fi timbrat corespunzător (la valoare) cererea reconvenţională, instanţa ar fi putut pune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei cu privire la capătul de cerere revendicativ şi a excepţiei lipsei de interes în promovarea aceluiaşi capăt de cerere, precum şi excepţia inadmisibilităţii (subsidiarităţii) cererii în constatare faţă de cererea în realizare.

O altă neobservare a formelor legale o reprezintă, mai susţine recurenta, nesoluţionarea excepţiilor invocate (excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., excepţia vizând insuficientă timbrare a cererii reconvenţionale cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesual pasive).

Totodată, prima instanţă, în mod greşit a calificat pe cea de inadmisibilitate a cererii de constatare drept o excepţie de fond.

Se subliniază că o altă neobservare a formelor legale sancţionabilă cu nulitatea reglementată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. priveşte încheierea de dezbateri şi amânare a pronunţării din 17 aprilie 2014, cu privire la normele privind desfăşurarea judecăţii.

Instanţa nu putea rămâne în pronunţare la termenul din 17 aprilie 2014 având în vedere următoarele impedimente procedurale: la acel termen de judecată, reclamanta a invocat nulitatea încheierii de şedinţă din 20 februarie 2014; toate măsurile luate de instanţă la acest termen din 17 aprilie 2014 au fost luate cu nerespectarea formelor procedurale, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Lg. 304/2004 a solicitat şi transcriptul integral al şedinţei din 17 aprilie 2014 şi verificarea cu înregistrarea audio de la ambele termene de judecată.

Or, a aprecia că "încheierea nu poate fi atacată", astfel cum a reţinut instanţa, pe motiv că se atacă doar o dată cu fondul, înseamnă a nega chiar instituţia procedurală prevăzută de art. 105-108 C. proc. civ. şi că judecătorul n-ar putea reveni niciodată asupra neregularităţilor pricinuite de propriul său fapt.

Deşi nu a soluţionat excepţiile, arată recurenta, judecătorul a administrat la termenul din 20 februarie 2014 proba cu interogatoriu şi a dispus alte măsuri pe probele fondului, iar, la termenul din 17 aprilie 2014, a decăzut în mod nelegal şi nejustificat ambele părţi din administrarea probei cu martori, deşi proba fusese cerută legal, în scris, la termenul din 3 decembrie 2013, fiind explicată pe larg şi teza probatorie, atât în privinţa probei testimoniale, cât şi a celorlalte probe solicitate.

Procedând în acest mod, consideră că instanţa i-a încălcat dreptul la apărare cu toate garanţiile sale procesuale, implicit i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum e prevăzut şi impus de art. 6 paragraf 1 şi 3 din CEDO, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României.

Totodată, aceste grave încălcări dovedesc explicit că încheierea de la termenul din 17 aprilie 2014 şi, implicit, sentinţa ce i-a urmat, sunt lovite de nulitatea de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, în argumentarea recursului, reclamanta A. subliniază că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu i-a comunicat înscrisurile prin care excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului au fost invocate.

Apreciază, totodată, că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât, la termenul la care s-a reţinut cauza în pronunţare, instanţa de apel a respins "cererea de amânare referitoare la formularea unor apărări temeinice raportate la speţă şi nu teoretice".

În opinia sa, instanţa, respingând cererea de amânare, ar fi putut acorda un termen scurt pentru pregătirea răspunsului la excepţiile invocate, excepţii ce nu au fost invocate prin întâmpinare, ci prin înscrisul intitulat "Concluzii scrise", pe care instanţa le-a calificat ca fiind "întâmpinare".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a cauzei.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., solicitând în principal constatarea nulităţii cererii de recurs, iar în subsidiar respingerea recursului.

La 12 decembrie 2018, J. a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei .

La 17 noiembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie a depus cerere prin care a solicitat suspendarea soluţionării cauzei având în vedere că s-a dispus începerea urmăririi penale în dosarul cu nr. x/2015 împotriva numitei B., ataşând Ordonanţa nr. 1/P/16.11.2015.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului penal nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia.

Pentru a dispune astfel, instanţa supremă a avut în vedere Ordonanţa de extindere a urmăririi penale din 16 noiembrie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale în dosarul cu nr. x/2015 privind săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în legătură cu modalităţile şi împrejurările în care au fost dobândite şi înstrăinate în mod ilegal de către numita B., avocat în baroul Alba, a mai multor imobile şi suprafeţe de pădure şi teren cu vegetaţie forestieră, aflate pe raza mai multor localităţi din judeţul Bihor, raportat la dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

S-a apreciat că, în raport de obiectul prezentului litigiu şi de infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, hotărârea care urmează a fi pronunţată în dosarul penal nr. x/2015 ar putea avea o înrâurire asupra soluţionării pricinii de faţă.

Măsura dispusă prin încheierea din 18 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost menţinută prin încheierile ulterioare din 22 februarie 2017, 18 aprilie 2018, 23 septembrie 2020 şi 21 noiembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La 14 mai 2025, intimata-pârâtă B. a depus cerere de repunere pe rol, solicitând repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, dat fiind că motivul care a stat la baza suspendării nu mai subzistă, întrucât dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a fost soluţionat definitiv, prin decizia nr. 350 din 13 mai 2025.

Preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin înâmpinare în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., având în vedere că anumite critici pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Se constată că reclamanta A. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta B., să constate nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x din 28 decembrie 2006 al C., actului adiţional nr. x la acest contract şi actului adiţional nr. x, autentificat sub nr. x/28 ianuarie 2011 al D., cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin încheierea nr. 7127 din 20 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata s-a strămutat la Tribunalul Vâlcea, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite.

Întrucât, paralel, înregistrată sub nr. x/2012, Tribunalului Alba îi fusese adresată o cerere prin care aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, solicitase constatarea nulităţii aceloraşi contracte şi acte adiţionale de întreţinere, a cărei judecată fusese strămutată prin încheierea nr. 4319/1 noiembrie 2012, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul său nr. x/2012, la Tribunalul Timiş, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite, Tribunalul Vâlcea, prin încheierea din 8 octombrie 2012, a constatat excepţia de litispendenţă, dispunând reunirea pricinilor în faţa sa, urmare a constatării că este cea dintâi instanţă investită, respectiv Tribunalul Bihor, de la care, cum s-a arătat, dosarul a fost retransmis.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Sub un prim aspect se constată că recurenta nu a adus nicio critică susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare invocat, întreaga argumentaţie vizând, în realitate, nemulţumirea sa cu privire la "succesiunea evenimentelor petrecute la Tribunalul Vâlcea", care în opinia sa, este de natură să ridice suspiciuni cu privire la imparţialitatea primei instanţe.

În altă ordine de idei, cu referire la neaplicare dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, conform cărora:

"Instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu", este de reţinut că art. 1591 C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 23 din Legea 202/2010, prevede la alin. (2) şi (3) că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Prin această reglementare legiuitorul a urmărit să împiedice prelungirea duratei procesului, prin eventuala reluare a judecăţii în faţa unei alte instanţe decât cea a cărei competenţă nu a fost iniţial contestată şi care a procedat la judecarea pricinii.

Se impune menţionarea faptului că, potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

Astfel, dacă nu s-a procedat în sensul stipulat la alin. (2) şi (3) ale art. 1591 C. proc. civ., cum este situaţia de faţă, necompetenţa nu mai poate fi invocată în apel sau recurs.

Nu se poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Este ştiut că interesul reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, folosul practic pe care trebuie să-l aibă o parte pentru a fi justificată punerea în mişcare a procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, direct, actual şi trebuie să existe pe tot parcursul derulării procesului.

Astfel cum s-a arătat, demersul reclamantei în promovarea acţiunilor reunite a vizat nulitatea absolută a contractului de întreţinere nr. x/28.12.2006 încheiat între defuncta G. (bunica recurentei) şi B. (intimata-pârâtă din prezenta cauză), precum şi a actelor adiţionale la contract nr. x/24.01.2008 şi nr. y/28.01.2011).

Prin contractul de întreţinere menţionat s-a operat un transfer al dreptului de nudă proprietate asupra mai multor bunuri imobile, iar prin actele adiţionale încheiate s-a transferat şi dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Argumentat şi legal motival, instanţa devolutivă a apelului a constatat că succesiunea în al cărei patrimoniu se solicită reîntoarcerea bunurilor ce fac obiectul contractelor atacate, s-a deschis la 6 februarie 2011, imediat după acest moment, reclamanta formulând o declaraţie expresă de acceptare, pură şi simplă, a moştenirii lăsată de bunica sa.

Prezentă la Biroul notarului public în vederea valorificării vocaţiei şi a acceptării, s-a învederat existenţa unui legat universal în favoarea unei terţe persoane, I., procedându-se la suspendarea procedurii succesorale, în vederea efectuării demersurilor pentru valorificarea drepturilor recunoscute de lege acelora care, dorind să dobândească un bun patrimonial, au deschisă acţiunea în petiţie de ereditare.

În acest context, instanţa de apel a avut în vedere că reclamanta a formulat patru acţiuni în justiţie, prin care a contestat legatul universal, fără a exista însă o cerere de reducţiune sau caducitate, având în vedere că acestea nu au primit o soluţie pe fond, fiind anulate sau constatate ca fiind premature.

Prin urmare, în raport de art. 1169 C. civ., potrivit cărora:

"cel care face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească", în condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitor al defunctei G., în mod legal instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta nu justifică un interes actual pentru care, eventuala întoarcere a bunurilor pentru care contractele de întreţinere s-au încheiat, în patrimoniul din care ele au ieşit, i-ar profita.

Înalta Curte subliniază că excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, astfel că, în raport de legala soluţionare a apelului în ceea ce priveşte inexistenţa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, în mod corect instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului acţiunii, fiind lipsite de justificare criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Totodată, nici instanţa de recurs nu poate aprecia asupra susţinerilor recurentei prin care se antamează fondul pricinii, dar nici asupra criticilor aduse modului de soluţionare a pricinii în faţa primei instanţe, ştiut fiind că, în recurs, criticile de nelegalitate trebuie să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca autorul recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Vor fi înlăturate criticile recurentei subsumate motivului de casare instituit de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamantei nu i s-a produs o vătămare în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi incident motivul de nelegalitate instituit de textul legal invocat.

În mod greşit recurenta se prevalează de o necomunicare a înscrisurilor prin care au fost invocate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului, împrejurare în raport cu care, în opinia sa, nu a putut să-şi formuleze apărarea.

Înalta Curte constată că, la termenul din 17 februarie 2025 (astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării de la acea dată), instanţa de apel a dat cuvântul părţilor asupra acestor excepţii, reţinând, urmare a verificărilor efectuate, că au fost formulate în cadrul notelor de şedinţă depuse la dosar la 29 decembrie 2014 şi primite la 5 ianuarie 2015.

Se impune precizarea faptului că art. 129 alin. (1) C. proc. civ. instituie părţilor îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. şi prin urmare, recurenta nu poate să-şi invoce propria culpă.

Contrar susţinerilor recurentei, drepturile sale procesuale (dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil etc.) au fost respectate în cauză.

Se constată că pe parcursul litigiului recurenta-reclamantă a beneficiat de apărare calificată şi efectivă, fiind reprezentată de mai multe case de avocatură, iar la termenul din 17 februarie 2015 apărătorul ales al acesteia a fost prezent la dezbateri, punând concluzii asupra excepţiilor aflate în discuţie şi, mai mult decât atât, instanţa de apel a amânat pronunţarea hotărârii pentru a da posibilitatea părţilor să depună şi concluzii scrise.

Cu referire la cererea de amânare formulată la termenul de judecată menţionat, a cărei respingere o reclamă recurenta, se impune a se preciza caracterul dispozitiv al normelor conţinute de dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., respectiv faptul că instanţa are posibilitatea, iar nu obligaţia, de a amâna judecarea cauzei în baza unei cereri temeinic motivată (ceea ce, astfel cum s-a arătat anterior, nu se regăseşte în speţă).

În raport de cele reţinute, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-reclamantă nu-şi găseşte incidenţa în speţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 3, 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865 invocate de recurentă, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, menţinând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2025.