Unconstitutionality of judge-syndic's supervisory control scope in insolvency proceedings; lack of nexus to specific dispute

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 137/2025 din 10 aprilie 2025, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a constatat încălcată interdicţia impusă de dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 în ceea ce-l priveşte pe domnul A., desemnat ca administrator special al debitoarei B. S.R.L.; s-a pus în vedere C., administratorul judiciar al debitoarei B. S.R.L., să convoace adunarea generală a asociaţilor debitoarei pentru desemnarea unei alte persoane decât domnul A. în calitate de administrator special al debitoarei, în termen de maximum 10 zile de la data pronunţării încheierii.

Împotriva acestei încheieri, C., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024/a15, la data de 17 aprilie 2025.

Prin încheierea din 13 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Instanţa de apel a constatat că intimata-creditoare D. S.A., prin avocat, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, considerând că partea referitoare la sintagma "controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar", care are următorul conţinut:

"Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.", este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie (principiul legalităţii în componenta sa privind calitatea şi previzibilitatea legii), precum şi ale art. 21 alin. (1)-(3) (accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil), art. 24 alin. (1) (dreptul la apărare), art. 124 (înfăptuirea justiţiei) şi art. 126 din Constituţie (competenţa instanţelor judecătoreşti şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei), încalcă art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) şi, totodată, contravine art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având un caracter neclar şi impredictibil.

De asemenea, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În speţă, din lecturarea memoriului de apel a rezultat că apelanta D. S.A. nu a formulat vreo critică relativ la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiţii, având în vedere că nici instanţa nu a înţeles să invoce vreun motiv de apel de ordine publică legat de interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii legale, Curtea de Apel Suceava a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de apel, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, recurenta D. S.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024/a15, la data de 4 iulie 2025.

Recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Suceava, în vederea motivării încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. În subsidiar, a solicitat casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale astfel cum a fost formulată.

S-a arătat că soluţia Curţii de Apel Suceava este nelegală, întrucât contravine obligaţiei de motivare prevăzute de lege şi jurisprudenţei constituţionale. Recurenta apreciază că soluţia instanţei de apel ignoră îndeplinirea tuturor cerinţelor de admisibilitate ale excepţiei, încălcând totodată dreptul părţii de acces la controlul de constituţionalitate şi lăsând necorectată o dispoziţie legală cu efecte contrare Constituţiei.

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea recurată este lovită de nulitate (sau, cel puţin, de nelegalitate vădită) prin faptul că nu cuprinde o motivare adecvată a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Potrivit art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care se respinge sesizarea Curţii Constituţionale trebuie motivată.

Textul legal impune, aşadar, în mod expres obligaţia instanţei de a prezenta considerentele pentru care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.

Această cerinţă este pe deplin consonantă cu principiile dreptului la un proces echitabil, deoarece motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o garanţie fundamentală împotriva arbitrarului şi o condiţie pentru înfăptuirea justiţiei.

Or, în speţă, judecătorul-sindic s-a limitat la a declara inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, fără a indica în mod concret niciun motiv pentru care excepţia nu ar fi admisibilă.

Nu se precizează care dintre condiţiile legale de admisibilitate ar fi fost pretins neîndeplinite sau în ce fel excepţia ar fi fost "vădit nefondată".

O asemenea lacună în motivare contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi încalcă dreptul la o hotărâre motivată ca element esenţial al dreptului la un proces echitabil.

Absenţa motivării echivalează cu negarea justiţiei.

În consecinţă, recurenta a solicitat instanţei de control judiciar să constate neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii recurate şi, pentru acest motiv, să caseze încheierea din 13 iunie 2025.

De altfel, chiar şi independent de motivul de nulitate sus-menţionat, se impune casarea, întrucât soluţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale este nelegală şi netemeinică pe fond.

Potrivit recurentei, erau îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel încât instanţa de apel avea obligaţia de a trimite excepţia spre soluţionare Curţii Constituţionale, conform art. 29 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992.

Norma are legătură cu soluţionarea cauzei. Aceasta este poate cea mai importantă condiţie în discuţie şi sub nicio formă nu se poate susţine lipsa legăturii cu cauza. Dimpotrivă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reglementează sfera atribuţiilor judecătorului-sindic în procedura insolvenţei, deci, direct cadrul legal al acţiunilor judecătorului în dosarul de insolvenţă. Sintagma "controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar", a cărei claritate este contestată a fost tocmai temeiul în drept invocat implicit de instanţă pentru a ridica din oficiu pretinsul conflict de interese al administratorului special şi pentru a dispune măsurile din încheierea din 10 aprilie 2025.

Cu alte cuvinte, interpretarea acestei sintagme influenţează nemijlocit modul de soluţionare a aspectelor litigioase din dosarul de insolvenţă (inclusiv validitatea măsurilor dispuse faţă de administratorul special). Dacă sintagma ar fi declarată neconstituţională (sau interpretată restrictiv de Curtea Constituţională), demersul judecătorului-sindic din 10 aprilie 2025 ar fi lipsit de suport legal, iar situaţia procesuală a părţilor în dosar ar fi diferită. Aşadar, există o legătură directă şi intrinsecă între norma criticată şi soluţionarea cauzei insolvenţei pendinte. Această cerinţă a fost constant interpretată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în sensul că legea criticată trebuie să aibă incidenţă asupra raportului juridic dedus judecăţii sau a cadrului procesual, nefiind necesar ca, de constituţionalitatea sa să depindă soluţia finală pe fond a întregului litigiu. Or, în speţă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 este exact norma ce delimitează cadrul procesual în care s-a produs actul instanţei pe care recurenta îl contestă. Condiţia legăturii cu cauza este evident îndeplinită.

Recurenta a menţionat, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de D. S.A. în calitate de parte interesată, în cadrul procesual adecvat (după apariţia actului judecătoresc ce a aplicat norma considerată neconstituţională). Nu suntem în situaţia vreunei excepţii ridicate tardiv sau de o persoană fără calitate. Instanţa se afla încă învestită cu soluţionarea cererilor incidentale din dosarul de insolvenţă, astfel încât ridicarea excepţiei respectă şi cerinţa incidenţei într-un proces în curs.

Instanţa de apel avea obligaţia să considere excepţia admisibilă şi să treacă la analiza filtrului prevăzut de art. 29 alin. (3) teza finală, anume să verifice dacă excepţia este sau nu "vădit nefondată".

Recurenta a subliniat că standardul de "vădit nefondat" este unul extrem de ridicat. El echivalează cu lipsa evidentă de temei a criticii de neconstituţionalitate, situaţie întâlnită doar atunci când există jurisprudenţă consolidată a Curţii Constituţionale în sens contrar sau când motivarea excepţiei este pur formală şi fără nicio susţinere rezonabilă. Or, excepţia de neconstituţionalitate invocată era departe de a fi vădit nefondată. Dimpotrivă, excepţia ridica o problemă serioasă de constituţionalitate, bine argumentată atât prin raportare la standardele de claritate a legii, cât şi la efectele concrete ale aplicării normei în discuţie.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentul recurs vizează soluţia Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, soluţie care, în opinia recurentei, este nelegală, deoarece încheierea recurată este lovită de nulitate (sau, cel puţin, de nelegalitate vădită) prin faptul că nu cuprinde o motivare adecvată a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Faţă de această susţinere, Înalta Curte reaminteşte că exigenţele motivării presupun nu ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus de către parte, ci să explice în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei.

Din examinarea încheierii atacate rezultă că aceasta cuprinde considerente suficiente care justifică respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi permit părţii să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate, fiind posibilă realizarea controlului judiciar.

Deşi sumară, încheierea recurată este motivată, instanţa de apel reţinând că apelanta nu a formulat vreo critică relativ la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiţii, având în vedere că nici instanţa nu a înţeles să invoce vreun motiv de apel de ordine publică legat de interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii legale, Curtea de Apel Suceava a concluzionat în sensul că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de apel, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

De aceea, în cauză nu se verifică existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile recurentei subsumate acestui caz de nelegalitate vor fi respinse.

Nu este fondată nici critica referitoare la faptul că erau îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel încât instanţa de apel avea obligaţia de a trimite excepţia spre soluţionare Curţii Constituţionale, conform art. 29 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992.

Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin raportare la argumentele dezvoltate de recurentă şi la considerentele avute în vedere de curtea de apel la soluţionarea cererii, Înalta Curte constată că în mod judicios aceasta a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În conformitate cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (par. 21-22), obiectul recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992. Cu alte cuvinte, analiza instanţei de recurs este limitată la verificarea legalităţii respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate menţionate.

Ca şi condiţie de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Aşadar, prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reţinut în mod corect neîndeplinirea acestor cerinţe, rezultă că, în mod judicios, Curtea de Apel Galaţi a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Înalta Curte, constată că, într-adevăr, textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate nu are nicio legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Suceava.

Aplicabilitatea lui nu a fost invocată nici în etapa fondului şi nici prin motivele de apel şi, oricum, vizează controlul judecătoresc al activităţii practicianului în insolvenţă.

Nicio măsură a practicianului în insolvenţă nu a fost contestată de către părţi, litigiul purtând asupra pretinsei incompatibilităţii a administratorului special.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a respins astfel de excepţii de neconstituţionalitate, reţinând că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, "ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunţa, neavând competenţa de a modifica dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992", neavând "... competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora", această operaţiune intrând în sfera atribuţiilor legiuitorului, potrivit art. 61 din Constituţie.

În acest sens, se cuvin a fi amintite: Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015; Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 25 mai 2016.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta D. S.A. împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.A. împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.