Subsidiary character of unjust enrichment claim and prohibition on modifying the cause of action in appeal

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 743.199,40 RON sumă ce a fost plătită de către CFR direct în contul acesteia cât şi reţinută prin măsura executării silite a conturilor bancare deschise pe numele CNCF CFR S.A. de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 644/2019;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii penalizatoare în cuantum de 225.112,78 RON ce reprezintă rata dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale, conform art. 3 alin. (21) din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, calculată de la data de 27.01.2020, data de la care au început să fie reţinute sume din conturile bancare ale CNCF CFR S.A., până la data de 22.12.2022;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 204.379,840 RON reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie calculat pentru perioada 27.01.2020-30.11.2022;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345 şi următoarele din C. civ., art. 1535 din C. civ.

Reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a formulat cerere de modificare şi precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 26.782,68 RON, reprezentând debit nerecuperat din totalul de 743.199,40 RON (sumă ce a fost plătită de către CFR direct în contul acesteia cât şi reţinută prin măsura executării silite a conturilor bancare deschise pe numele CNCF CFR S.A. de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 644/2019);

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii penalizatoare în cuantum de 293.856,20 RON ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, respectiv rata dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale, conform art. 3 alin. (21) din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, calculată de la data de 27.01.2020, data de la care au început să fie reţinute sume din conturile bancare ale CNCF CFR S.A., până la data de 19.09.2023;

- obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 254.529,06 RON reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie conform datelor afişate la data formulării acţiunii de Institutul Naţional de Statistică calculat pentru perioada 27.01.2020 până în luna august 2023;

A menţionat că dobânda legală penalizatoare şi actualizarea cu indicele preţurilor de consum vor fi calculate până la data recuperării efective a sumei rămasă de recuperat de 26.782,68 RON.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1123/2024 din 10 mai 2024, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca inadmisibilă; reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.670,50 euro.

Prin decizia civilă nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1123/2024 din 10 mai 2024, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.; s-a anulat sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 27 februarie 2025.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, spre o nouă judecată, a cererii de apel formulate de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 1941 din 18 decembrie 2024, în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. ("în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi"), a admis cererea de apel formulată de reclamantă, schimbând direct în apel obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a arătat că obiectul acţiunii a fost precizat expres de reclamanta CFR în faţa primei instanţe.

Recurenta-pârâtă consideră că, în virtutea principiului disponibilităţii, prima instanţă nu putea trece peste limitele învestirii ei, neputând modifica obiectul şi/sau cauza juridică a acţiunii, în caz contrar încălcând dreptul de dispoziţie al părţii, respectiv prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Soluţia primei instanţe este legală, întrucât aceasta a soluţionat acţiunea prin raportare la limitele învestirii ei, cu respectarea întocmai a dreptului de dispoziţie a părţii.

COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a precizat expres că solicită restituirea sumelor din executarea silită, în temeiul dispoziţiilor art. 1345 C. civ. (deci, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză), iar instanţa a ţinut cont întocmai de solicitările exprese ale părţii (obligarea la restituirea sumelor din executarea silită, temeiul de drept fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345 din C. civ. ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză).

Faţă de soluţia pronunţată, în cadrul apelului formulat, reclamanta CFR şi-a reconsiderat poziţia şi a încercat să modifice obiectul cererii de chemare în judecată direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., invocând că prima instanţă ar fi admis, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii, întrucât prin cererea de chemare în judecată, ea nu ar fi solicitat restituirea sumelor din executarea silită, ci restituirea sumelor achitate voluntar, pierzând însă din vedere că ar fi rămas inadmisibilă cererea chiar şi în această situaţie raportat la temeiul de drept ce rămăsese nemodificat.

Or, în raport de precizarea expresă din notele de şedinţă din 10.05.2024 depuse de CFR şi poziţia CFR de la termenul de dezbateri din 10.05.2025 din faţa primei instanţe, toate menţiunile CFR din cererea de apel, prin care a urmărit schimbarea situaţiei de fapt şi a obiectului acţiunii erau inadmisibile/nelegale în calea de atac a apelului prin raportare la obiectul cererii de apel (care este reprezentat de hotărârea judecătorească atacată şi care nu se confundă cu pretenţiile reclamantului care reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată), dar şi prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe.

Toate criticile CFR din apel potrivit cărora soluţia primei instanţe ar fi fost greşită, întrucât aceasta ar solicita restituirea sumelor plătite în plus direct în contul pârâtei erau inadmisibile/nelegale, în condiţiile în care urmăreau, direct în apel, schimbarea obiectului acţiunii, cu încălcarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel, prin decizia recurată, a validat în mod nelegal criticile apelantei, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, instanţa de apel pronunţând o hotărâre prin care a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Prima instanţă, contrar susţinerilor intimatei-reclamante şi cu respectarea limitelor învestirii (după cum apelanta a înţeles să îşi formuleze pretenţiile), a procedat la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Această poziţie a fost păstrată în cererea modificatoare depusă la termenul din 15 decembrie 2023, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi actualizarea cu data inflaţiei începând cu data de 27 ianuarie 2020, dată la care sumele respective au fost executate silit de către executorul judecătoresc.

La termenul din 15 decembrie 2023, reclamanta CFR a precizat expres că "depune cerere modificatoare, iar la interpelarea instanţei, arată că a calculat dobânda legală de la data reţinerii lor (s.n. a sumelor) de către executor" (pagina 1, paragraful 6 din încheierea de şedinţă de la 15 decembrie 2023).

Finalmente, poziţia procesuală a CFR a culminat cu notele de şedinţă depuse pentru termenul din 10 mai 2024 şi cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 10 mai 2024, când a precizat expres că cere "restituirea sumelor ce au fost executate silit în cadrul dosarului de executare nr. 644/2019, emis de BEJ B.".

În contextul celor mai sus arătate, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a validat, în mod nelegal, criticile apelantei, pronunţând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., schimbând în apel obiectul acţiunii.

Totodată, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că prima instanţă ar fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Dimpotrivă, autoarea prezentului recurs consideră că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prevederilor legale anterior evocate, acestea nefiind încălcate de prima instanţă, ci respectate.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, din cererea completatoare nu rezulta clar ce sume solicită reclamanta CFR. Menţiunile din actele de procedură, potrivit cărora sumele solicitate au fost plătite şi voluntar nu au nicio legătură cu obiectul acţiunii, ci evocă situaţia de fapt, mai ales că prin aceste documente CFR făcea trimitere la ambele sume.

O altă critică, subsumată de recurentă aceluiaşi motiv de casare, se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat norma de procedură cuprinsă în art. 1348 din C. civ. (caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză).

Potrivit recurentei-pârâte, cel mai important aspect a fost complet omis de instanţa de apel, respectiv faptul că s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 1348 din C. civ., conform cărora "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Astfel, acţiunea reclamantului este inadmisibilă şi întotdeauna va fi respinsă ca atare dacă acesta are la dispoziţie un alt remediu procesual, un alt temei de drept pe care să îşi întemeieze pretenţiile.

Care anume este acea altă acţiune pe care o are la dispoziţie reclamanta pentru a obţine ceea ce consideră că îi este datorat este complet irelevant, în opinia recurentei, atâta timp cât reclamanta avea la dispoziţie orice altă acţiune, cea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este vădit inadmisibilă.

Desigur, primul judecător al fondului a menţionat, în mod expres, că raportat la obiectul acţiunii astfel cum acesta este precizat de reclamantă, acea altă acţiune era cea întemeiată pe dispoziţiile art. 723 din C. proc. civ., însă acest aspect ţine doar de motivarea cu rigurozitate a hotărârii pronunţate, cererea rămânând inadmisibilă şi dacă acea altă acţiune ar fi fost una întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, cum rezultă din hotărârea instanţei de apel.

Ceea ce este esenţial în speţa de faţă este faptul că instanţa de apel a pierdut complet din vedere că apelul pe care îl avea de soluţionat privea inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză în cazul în care reclamanta avea la dispoziţie o altă acţiune, indiferent de cauza juridică a acesteia.

Pârâta a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la principiul subsidiarităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu raportat la obiectul acesteia, ea rămânând inadmisibilă indiferent de cauza juridică a acelei alte acţiuni pe care reclamanta o avea la dispoziţie, fie că aceasta este întoarcerea executării sau răspunderea civilă contractuală.

În consecinţă, apelul rămânea nefondat, iar acţiunea inadmisibilă chiar şi dacă, per absurdum, obiectul acţiunii l-ar fi constituit sumele plătite voluntar de CFR, iar nu cele executate silit de BEJ B., având în vedere că reclamanta avea la dispoziţie o altă acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Astfel, atâta timp cât reclamanta CFR, indiferent de obiectul pretenţiei, şi-a fundamentat acţiunea (cererea introductivă şi cea completatoare) pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ. (ale instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză - aspect necontestat de CFR), soluţia instanţei de apel trebuia să fie de respingere a apelului.

În accepţiunea recurentei, prima instanţă în mod corect a reţinut că acţiunea CFR fiind întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta are un caracter subsidiar, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 1348 C. civ.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1348 din C. civ., întrucât apelul trebuia să fie respins, ca nefondat, indiferent dacă sumele solicitate prin acţiune sunt cele din executarea silită sau cele plătite voluntar, acţiunea reclamantei fiind, în continuare, inadmisibilă, în temeiul principiului subsidiarităţii acţiunii întemeiate pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 13 mai 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă consideră că, în raport de precizarea expresă din notele de şedinţă din 10.05.2024 depuse de CFR şi poziţia CFR de la termenul de dezbateri din 10.05.2025 din faţa primei instanţe, toate menţiunile CFR din cererea de apel, prin care a urmărit schimbarea situaţiei de fapt şi a obiectului acţiunii erau inadmisibile/nelegale în calea de atac a apelului prin raportare la obiectul cererii de apel (care este reprezentat de hotărârea judecătorească atacată şi care nu se confundă cu pretenţiile reclamantului care reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată), dar şi prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli fiind şi cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă, ci şi de ceea ce s-a apelat.

Aşadar, apelul vizează problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Aşadar, limitele învestirii instanţei de judecată sunt stabilite de către părţile în litigiu, prin cererile şi apărările lor.

Obligaţia judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii. Pentru aceasta se impune a se stabili cu precizie obiectul şi cauza acţiunii, dându-se calificarea juridică exactă, chiar şi dincolo de formularea posibil imprecisă a reclamantului, pornindu-se de la conţinutului cererii de chemare în judecată iniţiale, cu precizările sau modificările realizate în condiţiile legii.

În aplicarea acestui principiu de drept, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi"; astfel, instanţa de apel fiind chemată să controleze şi să judece numai ceea ce a judecat prima instanţă, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanţa de fond şi nici să se formuleze cereri noi.

În aceste coordonate normative, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut că sentinţa civilă apelată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, reglementat de art. 9 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că reclamanta din prezenta cauză a solicitat iniţial obligarea pârâtei la restituirea sumei de 743.199,40 RON, sumă achitată în contul direct al pârâtei, cu obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare şi contravaloarea indicelui de inflaţie, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, invocând dispoziţiile art. 1345 C. civ.

În cursul judecăţii şi-a modificat acţiunea, restrângându-şi pretenţiile principale la suma de 26.782,68 RON, faţă de achitarea de către pârâtă a sumei de 716.416,72 RON, calificând plata făcută de pârâtă ca fiind o recunoaştere a pretenţiilor sale.

Instanţa de apel a observat că apelantul-reclamant nu a solicitat restituirea sumelor executate silit, ci restituirea sumelor achitate voluntar direct în contul pârâtei. Or, achitarea direct în contul pârâtei nu poate fi nicidecum înţeles că s-ar solicita sume din executarea silită, întrucât în cadrul executării silite sumele sunt poprite în contul executorului judecătoresc şi distribuite, ulterior, creditorilor din executare silită.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată se menţionează că suma a fost executată silit în dosarul de executare nr. 644/2019, nu înseamnă că partea solicită ca sumele din executarea silită să îi fie restituite şi că ar reprezenta scopul explicat prin aceste împrejurări speciale care au determinat-o să acţioneze în instanţă, ci reprezintă o componentă a expunerii situaţiei de fapt, chiar dacă exprimată într-o manieră mai puţin clară, în sensul că suma solicitată prin acţiune, deşi achitată voluntar în contul direct al pârâtei a făcut şi obiectul executării silite, reprezentând un argument adus de reclamantă în susţinerea acţiunii întemeiate pe îmbogăţire fără justă cauză.

De altfel, în motivarea cererii de chemare în judecată se arată clar parcursul contestaţiei sale la executare împotriva executării silite ce a format obiectul dosarului execuţional nr. x/2019 şi faptul că, în cadrul contestaţiei la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3756/07.07.2020, a solicitat întoarcerea executării silite, menţionând că a fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite şi că nu poate formula o altă cerere de întoarcere a executării silite, întrucât se opune efectul puterii de lucru judecat.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că inclusiv din cererea modificatoare formulată de reclamant la data de 20 octombrie 2023 rezulta cauza acţiunii ca fiind sumele achitate voluntar în contul pârâtei şi nu de sumele executate silit. Precizarea că suma a fost reţinută prin măsura executării silite are rolul de a sublinia că s-a realizat creanţa pârâtei atât prin plata directă, cât şi prin executare silită.

Aceeaşi concluzie asupra cauzei acţiunii civile se desprinde şi din notele scrise unde partea reclamantă precizează, în mod expres, că sumele solicitate a fi restituite au fost plătite în plus în contul pârâtei.

Instanţa de apel nu a primit apărarea intimatei-pârâte, în sensul că reclamanta a precizat în mod expres, la solicitarea sa şi a instanţei, că solicită suma de 743.199,40 RON, reprezentând suma reţinută prin măsura de executare silită, întrucât precizarea de care vorbeşte pârâta reprezintă de fapt corespondenţa electronică purtată de părţi în data de 26 iulie 2023, ce este anterioară solicitării de precizare clară a obiectului cererii, solicitare făcută de pârâtă pentru termenul de judecată din decembrie 2024, iar corespondenţa părţilor nu reprezintă o modificare/precizare a acţiunii, în sensul descris de prevederile art. 204 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a reiterat în calea de atac a recursului aceleaşi apărări care tind să dovedească corectitudinea soluţiei pronunţate de tribunal, respectiv cea de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Procedând în această manieră, recurenta a ignorat faptul că toate aceste susţineri au primit un răspuns specific din partea instanţei de prim control judiciar şi că, prin urmare, motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigenţelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă A. referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1348 din C. civ. pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care se pretinde că a fost încălcată norma de drept material ce vizează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, mai exact, caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte arată că invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în recurs şi identificarea unei norme de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare şi nici nu obligă instanţa de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greşeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, criticile subsumate acestui caz de nelegalitate tind să demonstreze tot inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu a criticat aplicarea greşită a legii, ci aplicarea legii la o situaţie de fapt pe care o consideră eronată, aşa încât, pe baza celor arătate, expunerile recurentei nu se pot integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

În drept, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Dispoziţiile art. 1345 C. civ. prevăd următoarele: Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Potrivit dispoziţiilor art. 1346 lit. b), îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit.

Dispoziţiile art. 1348 C. civ., pe care a fost fundamentată excepţia inadmisibilităţii acţiunii deduse judecăţii, stabileşte caracterul subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso).

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Statuarea asupra caracterului subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză s-a impus în scopul de a împiedica persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat (însărăcitul) să folosească această acţiune pentru a obţine ceea ce i se cuvine de la îmbogăţit în detrimentul altor mijloace procedurale care pot pune în discuţie existenţa unui temei juridic atât pentru îmbogăţire, cât şi pentru însărăcire.

Caracterul subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză nu poate reţinut sub motivul neexercitării, din culpă, de către păgubit a unui drept la acţiune pentru a împiedica producerea îmbogăţirii patrimoniului altei persoane întrucât, pe de o parte, fiind vorba de un fapt licit, culpa părţilor în producerea sa nu este relevantă iar, pe de altă parte, analiza caracterului subsidiar al acţiunii se raportează la momentul la care se naşte dreptul la restituire (şi nu anterior) care este momentul în care păgubitul a ştiut sau trebuia să ştie că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în absenţa unui temei juridic.

Pentru exercitarea acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără just temei, dispoziţiile legale menţionate impun păgubitului dovedirea doar a îmbogăţirii patrimoniului unei alte persoane şi a micşorării patrimoniului propriu fără temei juridic, precum şi a legăturii între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.

Când partea reclamantă pretinde că îmbogăţirea fără justă cauză este consecinţa modalităţii de executare silită a unor obligaţii valabile, pentru a reţine inadmisibilitatea acţiunii în restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. nu este suficientă simpla trimitere la mijloacele procedurale specifice etapei executării silite, contestaţia la executare şi acţiunea în întoarcerea executării, sub motiv că dacă ar fi fost folosite de partea reclamantă s-ar fi putut evita producerea faptului licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

În speţă, instanţa de fond a reţinut eronat faptul că reclamanta a solicitat restituirea sumelor din executare silită, cu consecinţa respingerii cererii, ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel Bucureşti a constatat au fost nesocotite dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Aşadar, este corectă şi legală soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că în mod greşit în cauză a fost reţinută excepţia inadmisibilităţii acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără just temei, în considerarea nerespectării regulii relative la caracterul subsidiar al aceste acţiuni, prevăzute de dispoziţiile art. 1348 C. civ.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1941 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.