Limitations on suspension of civil proceedings under Article 242(1) CPP for failure to clarify loan timing

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea depusă la 26 martie 2020 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. S.R.L., D. şi E. a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtului B. să restituie reclamantului A. suma de 300.000 RON împrumutată pentru finanţarea societăţii C. S.R.L., sumă actualizată cu indicele de inflaţie plus dobândă legală de la data 1 ianuarie 2013 şi până la momentul restituirii efective; obligarea, în solidar, a celor patru pârâţi să restituie reclamantului A. o altă sumă de 300.000 RON, împrumutată acestora pentru finanţarea societăţii comerciale unde deţin părţile sociale atunci când le-a înstrăinat terenul din Târgu-Jiu, str. x, jud. Gorj, sumă actualizată cu indicele de inflaţie plus dobândă legală de la data 17 aprilie 2008 (când s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.04.2008 la BNP F.) şi până la momentul restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864 şi art. 453 din C. proc. civ.

La data de 30 iunie 2020, pârâtul B. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, invocând, în prealabil, excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată raportat la declaraţiile înscrisuri sub semnătură privată încheiate la data de 09.08.2016 între pârâţii persoane fizice şi reclamanţi.

La 2 iulie 2020 pârâţii S.C. C. S.R.L., D. şi E. au depus la dosar întâmpinare, solicitând în prealabil, admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretins împrumutate în perioada 2008 - 2012, în ceea ce priveşte capătul doi (b) din acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. C. S.R.L., D. şi E. în ceea ce priveşte capătul unu (a) din acţiune, iar pe fond respingerea acţiunii.

La 14 septembrie 2020 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate, ca neîntemeiate, şi înlăturarea apărărilor din întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. S-a admis excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată. S-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. S.R.L., D. şi E., având ca obiect "pretenţii", ca prematur formulată. A fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B..

Împotriva acestei sentinţe, au formulat cereri de apel reclamantul A. şi pârâţii C. S.R.L. şi D..

Intimatul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de A. şi admiterea apelului formulat de C. S.R.L.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 144/2021 din 2 martie 2021, a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi C. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. şi cu intimaţii-pârâţi B. şi E.; a fost schimbată sentinţa, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea, ca prescrisă.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 114 din 14 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi C. S.R.L. şi D. şi intimaţii-pârâţi B. şi E., a fost obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă C. S.R.L.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2806 din 20 decembrie 2021, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 144/2021 din 2 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat, principiul disponibilităţii prin raportare la principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, întrucât a apreciat în mod greşit că reclamantul nu ar fi învestit instanţa de judecată cu calificarea juridică a declaraţiilor din 2016 ca angajamente unilaterale de plată.

Analizând modalitatea de desfăşurare a judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ajuns la concluzia că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. şi a nesocotit principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, fiind fondate criticile recurentului formulate sub acest aspect.

Astfel, s-a constatat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. S.R.L., D. şi E., a solicitat instanţei obligarea pârâtului B. să restituie reclamantului suma de 300.000 RON împrumutată pentru finanţarea S.C. C. S.R.L., sumă actualizată cu indicele de inflaţie plus dobândă legală de la data 1 ianuarie 2013 şi până la momentul restituirii efective; obligarea în solidar a celor patru pârâţi să restituie reclamantului A. o altă sumă de 300.000 RON, împrumutată acestora pentru finanţarea societăţii comerciale unde deţin părţile sociale atunci când le-a înstrăinat terenul din Tg-Jiu, str. x, jud. Gorj, sumă actualizată cu indicele de inflaţie plus dobândă legală de la data 17 aprilie 2008 (când s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.04.2008 la BNP F.) şi până la momentul restituirii efective.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că la 9 august 2016 pârâtul B. a dat o declaraţie semnată, prin care recunoaşte împrumutul acordat în perioada 2008-2012 şi că renunţă la orice prescripţie extinctivă care ar putea curge pe această perioadă. La aceeaşi dată, cei trei deţinători de părţi sociale la S.C. C. S.R.L., respectiv pârâţii B., D. şi E., au dat o declaraţie prin care recunosc împrumutul acordat la 17 aprilie 2008 şi că renunţă la orice prescripţie extinctivă care ar putea curge pe această perioadă.

Reclamantul a susţinut faptul că ambele declaraţii la care s-a făcut trimitere trebuie calificate ca reprezentând atât o recunoaştere a obligaţiei de achitare a sumelor restante asumate prin convenţiile de împrumut nematerializate în scris, cât şi un angajament unilateral de plată din partea pârâţilor cu privire la cele două sume de 300.000 RON.

Or, este de necontestat că instanţa sesizată cu judecarea cauzei este obligată să se pronunţe în limitele sesizării, cu privire la ceea ce s-a cerut.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că reclamantul nu ar fi învestit instanţa de judecată cu calificarea juridică a declaraţiilor din 2016 ca fiind angajamente unilaterale de plată, reţinând expres că, în speţă, "cauza acţiunii nu a făcut obiectul unei calificări, iar instanţa de fond nelegal a considerat că este învestită cu îndeplinirea obligaţiilor ce ar rezulta din convenţiile din 2016, depăşindu-şi astfel limitele învestirii".

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că "nu a fost învestită cu o acţiune în îndeplinirea obligaţiilor ce ar rezulta din convenţiile din 2016, reţinerea novaţiei ca mod de transformare a obligaţiilor imperfecte şi excepţia prematurităţii sunt străine cauzei, iar ca efect al admiterii apelului şi respingerii acţiunii urmare a admiterii excepţiei prescripţiei, apelul reclamantului va fi respins, nefiind necesară analizarea criticilor aduse sentinţei prin motivele sale de apel".

Procedând în acest mod, curtea de apel a ignorat obiectul acţiunii cu care instanţa de judecată fusese învestită şi în legătură cu care prima instanţă se pronunţase.

Totodată, nu se poate face abstracţie nici de principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil, principiu ce presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a-şi formula apărări şi de a-şi prezenta punctul de vedere asupra oricărui element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, fiind fondate şi criticile formulate sub acest aspect.

Astfel, conform art. 14 C. proc. civ., "Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu" (alin. (4); "Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" (alin. (5); "Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii" (alin. (6).

În acord cu cele susţinute de recurent, s-a reţinut că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este rezultatul calificării juridice proprii instanţei de apel (distincte de cea a primei instanţe), calificare ce nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, astfel cum rezultă şi din încheierea de amânare a pronunţării din 23 februarie 2021, în care au fost consemnate, în esenţă, susţinerile părţilor.

Instanţa supremă a subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Faţă de cele ce preced, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 144/2021 din 2 martie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel, urmând să fie analizate, în rejudecare, motivele din cuprinsul cererilor de apel, cu respectarea principiului tantum devolutum, tantum judicatum, faţă de limitele în care reclamantul a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, dar şi cu respectarea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, consacrat de art. 481 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 17 martie 2023.

În rejudecare, la termenul din 18 iunie 2024 instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei, pentru neîndeplinirea de către reclamantul A. a obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2024.

Pentru a dispune această măsură, Curtea de Apel Craiova a reţinut că reclamantul A. a depus la dosar note scrise, însă clarificările oferite la solicitarea instanţei din şedinţa de judecată din 26 martie 2024, nu sunt lămuritoare asupra momentului acordării împrumuturilor, aspect ce conduce la o imposibilă soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât, precum şi la o neputinţă în efectuarea unei analize eficiente a fondului pretenţiei, atât din perspectiva normei de drept aplicabile în timp, cât şi a probatoriului administrat în cauză.

Instanţa de apel a apreciat că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului care nu a adus lămuriri obiectului cererii de chemare în judecată, astfel că devin incidente în cauză dispoziţiile art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 28 ianuarie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023/a1, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea dosarului la instanţa de apel, în vederea continuării judecăţii cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2023

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

S-a arătat că instanţa de judecată, la termenul din 12 martie 2024, a solicitat reclamantului să menţioneze în scris următoarele:

- Care este momentul plăţii sumelor de bani ce compun suma de 300.000 RON, cu evidenţierea, în principal, a scadenţei anterior, respectiv ulterior datei de 1 octombrie 2011, momentul intrării în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009;

- Să arate dacă dovezile pe care îşi întemeiază remiterea sumei totale de 300.000 RON sunt reprezentate doar de cele administrate, până în acest moment, în prezenta cauză;

Ulterior, la termenul de judecată din 26 martie 2024, instanţa de judecată a amânat, din nou, cauza la data 18 iunie 2024, reiterând solicitarea formulată către reclamant.

La data de 17 iunie 2024, reclamantul a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a răspuns solicitărilor instanţei, arătând care este izvorul dreptului pe care îl invocă în susţinerea cererii de chemare în judecată, precum şi probatoriul de care înţelege să se folosească.

La următorul termen de judecată acordat în cauză, prin încheierea din 18 iunie 2024, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, instanţa a dispus, în mod nelegal, măsura suspendării, nefiind întrunite condiţiile pentru ca aceasta să opereze în temeiul art. 242 din C. proc. civ., astfel cum a dezvoltat în cele ce urmează.

Astfel, autorul căii extraordinare de atac a solicitat să se constate că motivele invocate de instanţa de apel pentru a dispune suspendarea cauzei nu se circumscriu acelor situaţii în care instanţa poate suspenda judecata cauzei în temeiul art. 242 din C. proc. civ.

Din analiza condiţiilor prezentate anterior reiese că măsura suspendării nu poate fi dispusă pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii puse în sarcina reclamantului de instanţă, fiind necesar ca neîndeplinirea obligaţiilor impuse sa conducă la o imposibilitate obiectivă de desfăşurare şi finalizare a procesului prin pronunţarea hotărârii.

În situaţia prezentei cauze, instanţa de judecată a solicitat reclamantului clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin indicarea unui element de fapt, anume momentul la care ar fi fost acordate pârâţilor sumele de bani în perioada 2008-2012 şi stabilirea legii aplicabile acestora.

Aceste lămuriri erau necesare, potrivit instanţei, pentru a se putea pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei în data de 17 iunie 2024, reclamantul a arătat, în esenţă, că pretenţiile invocate de acesta decurg din obligaţiile asumate de pârât prin cele două declaraţii date în data de 9 august 2016, legea aplicabilă fiind cea de la momentul la care au fost date, iar înscrisurile administrate în probatoriu fac dovada acestei situaţii.

Cu toate acestea, prin încheierea de suspendare instanţa a considerat că fără indicarea momentului efectiv al acordării împrumuturilor în perioada 2008-2012, nu ar putea proceda la soluţionarea excepţiei prescripţiei invocate de pârât şi nici nu ar putea să analizeze fondul cauzei, lămuririle reclamantului fiind insuficiente.

Măsura luată de instanţa de apel este nelegală, nefiind îndeplinite condiţiile art. 242 din C. proc. civ., pentru a se putea dispune suspendarea cauzei.

Lipsa unui răspuns satisfăcător din partea reclamantului la solicitările instanţei nu poate reprezenta de plano o cauză ce ar împiedica desfăşurarea normală a procesului, fiind necesar ca instanţa să analizeze cauza sub toate aspectele sale şi să se pronunţe în limitele învestirii sale şi prin raportare la probatoriul administrat.

O interpretare contrară ce ar permite unei instanţe de judecată să suspende cauzele în temeiul art. 242 din C. proc. civ., în situaţiile în care se apreciază ca nelămurită ar goli de conţinut măsura suspendării şi ar conduce la posibilitatea absurdă ca instanţa, în loc de a proceda la judecarea cererilor şi excepţiilor părţilor, să dispună suspendarea judecăţii cauzei.

Mai mult, odată suspendată cauza în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., judecarea acesteia va fi reluată în ipoteza în care, potrivit alin. (2) al acestui articol, "dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite (...)".

Or, în situaţii precum cea din prezenta cauză în care lămuririle formulate de reclamant au vizat indicarea obiectului cererii şi a temeiului pe care se fundamentează, reluarea judecăţii nu ar putea să fie niciodată posibilă, nefiind clară modalitatea în care reclamantul ar trebui să răspundă solicitărilor instanţei pentru ca aceasta să considere că este lămurită şi să procedeze la judecarea cauzei.

O astfel de aplicare a instituţiei suspendării cauzei ar conduce la situaţia inacceptabilă în care instanţa ar menţine suspendarea cauzei, indiferent de lămuririle reclamantului, considerând sine die că nu ar putea proceda la judecarea cauzei.

Totodată, această măsură neagă dreptul părţilor de a se putea adresa ulterior instanţelor de control judiciar pentru verificarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii pronunţate.

Mai mult, sancţiunea incidentă în ipoteza art. 242 din C. proc. civ. este una extremă şi subsidiară, nefiind incidentă în acele situaţii în care instanţa poate să finalizeze judecata cauzei şi să atingă astfel scopul procesului civil.

Recurentul-reclamant A. apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât măsura adoptată de instanţa de apel nu se justifică în condiţiile art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate susţine că era împiedicată cercetarea procesului prin aplicarea unei sancţiuni specifice conduitei culpabile a apelantului.

Aşadar, chiar şi în situaţia în care ar fi considerat că nu sunt lămuritoare aspectele învederate de reclamant, instanţa putea şi trebuia să procedeze atât la soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, cât şi la soluţionarea fondului cauzei. În niciun caz, instanţa de apel nu ar fi putut să dispună suspendarea cauzei în temeiul art. 242 din C. proc. civ.

Nerespectarea dispoziţiilor instanţei de a formula în scris precizări din perspectiva obiectului acţiunii şi motivelor acestora nu este de natură a împiedica desfăşurarea normală a procesului.

Deşi conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept a cererii. Nu toate lămuririle prezentate de părţi sunt necesare pentru însăşi continuarea procesului, acesta putând fi soluţionat şi în lipsa lor. Partea care nu prezintă aceste explicaţii poate fi sancţionată prin efectul aplicării regulilor privind sarcina probei sau prin aplicarea sancţiunii decăderii.

În cazul de faţă, lipsa precizărilor privind obiectul acţiunii sau a prezentării unor motive suplimentare nu împiedica judecata. De altfel, o astfel de precizare a obiectului acţiunii ar fi constituit o modificare a acesteia, supusă condiţiilor prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.

Ca urmare, în aplicarea principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., Tribunalul trebuie să analizeze cererea în raport de obiectul indicat expres şi fără echivoc de reclamant, aşa cum s-a arătat că este el exprimat. De asemenea, în aplicarea aceluiaşi principiu, reclamantul poate să exprime acele motive de fapt şi de drept pe care le consideră relevante.

Reclamantul nu poate fi obligat să expună alte motive suplimentare doar pentru că instanţa consideră că nu este suficient motivată cererea, aceste aspecte urmând a fi analizate cu ocazia soluţionării fondului litigiului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimatul B. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că recurentul-reclamant este de rea- credinţă de vreme ce promovează recursul împotriva încheierii de suspendare cu doar câteva zile înainte de împlinirea termenului de perimare. Mai mult, prin cererea de recurs reclamantul nu prezintă informaţiile solicitate care să ducă la stabilirea legii aplicabile raportat de data intrării în vigoare a Noului C. civ. şi nicio dovadă cu privire la plăţile efectuate. Intimatul a mai arătat că se reiterează susţinerile din cererea de chemare în judecată, nu se prezintă niciun element nou şi nu se răspunde la solicitările instanţei de judecată, astfel cum au fost reţinute prin încheierea de la termenul din 26 martie 2024.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 13 mai 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat şi va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Măsura suspendării procesului reprezintă incidentul procedural care constă în oprirea cursului judecăţii din cauza unor împrejurări voite de părţi ce nu mai stăruie în judecarea pricinii, ori independente de voinţa lor, când părţile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

Cazurile în care instanţa poate dispune suspendarea judecăţii sunt limitativ prevăzute de lege, alte împrejurări decât cele stabilite expres de legiuitor nefiind de natură să justifice suspendarea judecăţii.

Dispoziţiile art. 242 din C. proc. civ. reglementează unul dintre cazurile de suspendare legală facultativă prevăzute de legea procesual civilă, conform cărora instanţa poate suspenda judecata "Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii", judecata putând fi reluată la cererea părţii, când şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, iar potrivit art. 482 din acelaşi cod "dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol".

Din modul de reglementare a acestui caz de suspendare legală facultativă, rezultă intenţia legiuitorului de a institui un caz particular de suspendare, ca sancţiune procedurală, stabilind condiţia culpei părţii reclamante, pentru neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege ori stabilite de instanţă în cursul judecăţii.

Prin intermediul dispoziţiilor legale citate legiuitorul a reglementat două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea judecăţii, respectiv culpa părţii şi împiedicarea desfăşurării normale a procesului.

Suspendarea judecăţii în temeiul acestui text legal se poate dispune pentru nerespectarea unei anumite obligaţii stabilite de lege sau de către instanţă, însă doar în ipoteza în care această nerespectare a obligaţiei împiedică normala desfăşurare a procesului din culpa părţii.

Înalta Curte reaminteşte că suspendarea judecăţii a fost reglementată ca o sancţiune extremă, de adoptat în acele situaţii limită în care desfăşurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părţii, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil, constând în finalizarea judecăţii, iar nu în temporizarea acesteia.

Este adevărat că partea are obligaţia să probeze criticile de netemeinicie formulate în combaterea statuărilor primei hotărâri, însă această obligaţie este legată de administrarea probatoriului, caz în care, dacă reclamantul nu îşi probează afirmaţiile în faţa instanţei, sancţiunea ce poate interveni este respingerea cererii sale, iar nu suspendarea judecăţii.

Nu orice lipsă de diligenţă din partea reclamantului/apelantului se sancţionează prin suspendarea judecăţii, dispoziţiile procedurale aplicându-se doar pentru situaţiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfăşura.

Înalta Curte constată că desfăşurarea procesului nu a fost împiedicată din culpa reclamantului A., de vreme ce nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecăţii.

Pe de altă parte, în condiţiile în care reclamantul a depus note scrise la data de 17 iunie 2024, prin care a răspuns solicitărilor instanţei, arătând care este izvorul dreptului pe care îl invocă în susţinerea cererii de chemare în judecată, precum şi probatoriul de care înţelege să se folosească, se mai constată că apelantul-reclamant nu a persistat într-o conduită lipsită de diligenţă, care să reclame sancţiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Dosarul a parcurs deja un ciclu procesual, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a pronunţat o decizie de casare, prin care a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

Înalta Curte reţine că, deşi măsura suspendării trebuie să reprezinte o sancţiune cu vocaţia de a afecta interesele părţii ce a dovedit pasivitate şi dezinteres în soluţionarea cauzei, prin aplicarea acestei măsuri au fost afectate direct drepturile şi interesele apelantului-reclamant A. la judecarea procesului în termen optim şi previzibil, deoarece prin încheierea recurată a fost suspendată judecata apelului său, cu toate că nu i se poate imputa neîndeplinirea vreunei obligaţii impuse în timpul judecăţii de către instanţa de apel.

Aşadar, măsura dispusă de Curtea de Apel Craiova, în etapa rejudecării apelurilor, este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, care va fi casată, cauza urmând să fie trimisă la Curtea de Apel Craiova, pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 18 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Craiova, pentru continuarea judecăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.