Statutory interest claim quashed and remanded after appellate contradictory reasoning on prescription found void.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 9.938,15 RON ce reprezintă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesionişti, potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între 30 august 2018 şi 30 mai 2019.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1113 din 5 mai 2023, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A.; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada cuprinsă între 30 august 2018 şi 30 mai 2019; a luat act de faptul că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 126.088,10 RON pentru perioada cuprinsă între 15 februarie 2019 şi 30 mai 2019.

La data de 6 martie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, recursul declarat de reclamanta ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. împotriva deciziei civile nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă ca temeinică şi legală.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "dreptul la dobânda legală este, ca principiu, un accesoriu prin raportare la dreptul (principal), creanţa, la care se referă", prezentând, în continuare, natura juridică a creanţei, modalitatea de stingere a acesteia şi legătura dintre dreptul principal şi accesoriu, pentru ca la final să concluzioneze că, nemaiexistând un drept principal la care să se raporteze, "creanţa (dreptul accesoriu - s.n.) pretinsă în cauza de faţă nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanţă principală, de sine-stătătoare".

Autoarea căii de atac apreciază că hotărârea din apel conţine motive contradictorii, dacă însăşi Curtea de Apel Bucureşti, iniţial, reţine că dobânda, ca principal, este un accesoriu faţă de dreptul principal de creanţă, pentru ca, ulterior, aceasta să concluzioneze că, în speţa de faţă, pretenţia dedusă judecăţii "nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanţă principală, de sine-stătătoare" pentru simplul motiv că Regia, acceptând plata debitului principal, a pierdut trăsătura accesorialităţii dobânzii penalizatoare, întrucât "pur şi simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze".

În accepţiunea recurentei, natura juridică a penalităţilor, dobânzii legale, dobânzii penalizatoare ş.a., de accesoriu faţă de dreptul principal de creanţă (debit), nu se poate schimba prin stingerea creanţei. Aşadar, şi după stingerea creanţei prin modurile prevăzute de legile în vigoare, penalităţile şi dobânzile sunt tot accesorii din punct de vedere juridic, deoarece acestea se raportează la debitul principal. Dobânzile şi penalităţile rămân, din punct de vedere juridic, accesorii faţă de debitul principal până la stingerea acestora prin modurile prevăzute de lege, inclusiv prescripţia.

Prin urmare, recurenta consideră că motivele referitoare la caracterul de accesorialitate a pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză cuprinse în decizia civilă nr. 1801 din 29 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sunt contradictorii.

Instanţa de apel, după ce prezintă legătura dintre dreptul principal de creanţă şi accesoriile (dobânda legală sau penalizatoare, după caz - s.n.), reţine că dreptul principal (creanţa) "nu s-a stins prin prescripţie, ci prin plată conform art. 1469 C. civ., ambele părţi recunoscând plata acestei creanţe în 30.05.2019". Referitor la dreptul accesoriu (penalităţi, dobândă legală, dobândă penalizatoare), Curtea de Apel Bucureşti reţine:

"conform art. 2503 alin. (1) C. civ. dreptul la acţiune privind un drept accesoriu se stinge (prin prescripţie) odată cu stingerea dreptului principal. Din aceasta se poate deduce că, dacă dreptul principal nu se prescrie, nu se prescrie nici accesoriul. În cauză nu s-a dovedit nici că, odată cu stingerea dreptului cu caracter principal, s-a stins şi dreptul cu caracter accesoriu. Iertarea de datorie nu se poate prezuma prin acceptarea unei plăţi doar pentru creanţa principală, iar alte probe asupra unei astfel de liberalităţi din partea reclamantei nu există".

Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti reţine că "într-adevăr dobânda legală se percepe pentru fiecare zi (de neplată sau întârziere a plăţii) conform art. 548 alin. (4) coroborat cu art. 550 alin. (3) C. civ., deci, se poate considera că este vorba de prestaţii succesive pentru care curge separat prescripţia în sensul art. 2503 alin. (2) C. civ..".

Motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie, întrucât nu rezultă care este adevărul juridic.

Titulara recursului menţionează că, într-adevăr, debitul principal nu s-a stins prin prescripţie, ci prin plată, iar pentru acesta nu mai curge prescripţia, însă, din motivarea Curţii de Apel Bucureşti (redată mai sus) nu reiese dacă dreptul material la acţiune privind dobânda penalizatoare, solicitată de reclamantă prin acţiunea introductivă de instanţă care face obiectul prezentei cauze, este supus sau nu prescripţiei extinctive.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2523 din C. civ.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel, pentru a aprecia că dreptul la acţiune este parţial prescris, în virtutea rolului activ prevăzut de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., avea obligaţia să stabilească, cu exactitate, momentul la care s-a născut dreptul reclamantei la acţiune, având în vedere că, prin apărările formulate, părţile (atât Regia, cât şi pârâta) invocau momente diferite de când s-a născut dreptul material la acţiune, respectiv începe să curgă termenul de prescripţie. Recurenta apreciază că instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor momentul când s-a născut dreptul la acţiune ca moment al începerii cursului prescripţiei.

Or, instanţa de judecată, ab initio, a considerat că pretenţiile exhibate prin acţiunea introductivă de instanţă sunt în parte prescrise, fără a stabili cu exactitate data când a luat naştere dreptul reclamantei la acţiune privind dobânda legala penalizatoare, moment de când începe cursul prescripţiei şi dacă există cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, caz în care începe un nou curs al prescripţiei.

În opinia recurentei, dreptul la acţiune pentru recuperarea accesoriilor debitului în valoare de 126.088,10 RON a luat naştere la data de 29 ianuarie 2019, în momentul emiterii Deciziei nr. 3/2019 a Curţii de Conturi a României prin care s-a finalizat raportul de control al Curţii de Conturi din 29 noiembrie 2018.

Aşadar, instanţa apel, chiar dacă nu a fost sesizată cu această chestiune juridică, trebuia să lămurească prin punerea în discuţia părţilor a momentului când a luat naştere dreptul la acţiune asupra accesoriilor, moment de la care curge termenul de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) din C. civ. care reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive coroborat cu art. 2541 alin. (1) - (3) din C. civ. privind efectele întreruperii prescripţiei.

Din motivarea Curţii de Apel Bucureşti se desprind două aspecte importante în economia cauzei deduse judecăţii şi anume că dreptul principal nu s-a stins prin prescripţie, ci prin plată conform art. 1469 din C. civ. şi că ambele părţi au recunoscut plata acestei creanţe la data de 30 mai 2019.

În motivare, instanţa de apel recunoaşte că în situaţia în care dreptul principal nu se prescrie, nu se prescrie nici accesoriul, iar în cauză nu s-a dovedit că, odată cu stingerea dreptului principal, s-a stins şi dreptul accesoriu. Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că o prescripţie începută se poate întrerupe, caz în care, după momentul întreruperii, începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat doar că, în perioada de referinţă, a intervenit o cauză legală de suspendare a cursului prescripţiei, reţinând că "în perioada dintre 16 martie 2020 şi 16 mai 2020 prescripţia nu a curs conform art. 41 din Decretul nr. 195/16.03.2020 şi art. 62 din Decretul nr. 240/2020 (din cauza pandemiei Covid), fără a observa că în cauză au operat mai multe cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei - primul, prin emiterea celor două facturi storno [factura seria x nr. x/26.12.2018, cu valoare de 97.094,94 RON, reprezentând lucrări neexecutate (inclusiv TVA) şi factura seria x nr. x/28.05.2019, cu valoare de 28.993,16 RON, reprezentând majorare nejustificată manoperă (inclusiv TVA)], iar al doilea caz - prin recunoaşterea de către pârâtă a plăţii la data de 30 mai 2019.

În cauză, potrivit art. 2537 alin. (1) din C. civ., cursul prescripţiei pentru dreptul principal (creanţa în valoare de 126.088,10 RON) este întrerupt, atât printr-un act voluntar de executare - prin emiterea celor două facturi storno, cât şi prin recunoaşterea de către pârâtă a plăţii debitului principal la data de 30 mai 2019, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Astfel, prin întreruperea cursului prescripţiei pentru dreptul principal, s-a întrerupt şi cursul prescripţiei pentru accesoriul reprezentat de dobânda legală penalizatoare.

Referitor la cazul de întrerupere, prin acte de executare voluntară, a prescripţiei dreptului material la acţiune privind suma de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legala penalizatoare, autoarea căii de atac a reiterat faptul că pârâta A. S.R.L. a emis cele două facturi storno care, în opinia sa, reprezintă acte de executare voluntară în ceea ce priveşte restituirea debitului principal în sumă de 126.088,10 RON, moment în care, potrivit art. 2537 alin. (1) teza I din C. civ., termenul de prescripţie este întrerupt, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 2541 alin. (1) şi (2), începe să curgă un nou termen de prescripţie. Întreruperea termenului de prescripţie la debitul principal face să se întrerupă şi termenul de prescripţie la accesorii. Pe cale de consecinţă, noul termen de prescripţie pentru drepturile accesorii începe să curgă de la data de 28 mai 2019.

Conform art. 2537 alin. (1) din C. civ., prin plata voluntară efectuată de societatea pârâtă la data de 30 mai 2019 şi recunoscută de ambele părţi (potrivit celor reţinute de instanţa de apel), s-a întrerupt cursul prescripţiei, iar potrivit art. 2541 alin. (1) - (3) din C. civ. începe să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului material la acţiune. Prin urmare, la data de 30 mai 2019, prin actul plăţii, s-a întrerupt cursul prescripţiei dreptului material la acţiune privind suma de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, începând să curgă un nou curs al prescripţiei după această dată. Aşadar, din acel moment (30 mai 2019) începe să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului material la acţiune, termen care, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, respectiv la 15 aprilie 2022, nu era împlinit, iar dreptul material la acţiune nu era prescris.

Faţă de situaţia prezentată în cererea de recurs, recurenta consideră că instanţa de apel avea obligaţia, chiar dacă părţile nu au invocat, să analizeze din toate perspectivele prescripţia dreptului material la acţiune.

O ultimă critică supusă analizei se referă la faptul că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Sub acest aspect, s-a arătat, în primul rând, că este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia litigiul care formează obiectul cauzei este extracontractual. Recurenta a solicitat să se observe că raportul juridic obligaţional dintre Regie şi pârâta A. S.R.L. are natură juridică contractuală. Astfel, a precizat că între părţi a fost încheiat contractul de lucrări nr. x/26.10.2017, pentru efectuarea unor reparaţii la B. din Predeal, iar factura seria x, nr. 412/14.08.2018 care face obiectul plăţii sumei de 126.088,10 RON, reprezentând lucrări neexecutate şi manopera necuvenită, a fost emisă de pârâtă în temeiul contractului de lucrări.

În al doilea rând, Curtea de Apel Bucureşti nu a observat explicaţiile inserate de pârâtă în cuprinsul celor două facturi storno, care au ca temei legal de emitere contractul de lucrări nr. x/26.10.2017, pentru efectuarea unor reparaţii la B. din Predeal.

În al treilea rând, plata debitului principal în valoare de 126.088,10 RON, reprezentând lucrări neexecutate şi manopera necuvenită, s-a făcut în temeiul contractului de lucrări nr. x/26.10.2017 pentru efectuarea unor reparaţii la B. din Predeal, plata, chiar dacă a îmbrăcat forma juridică a unei plăţi necuvenite, are natură juridică contractuală, iar nu extracontractuală, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În al patrulea rând, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în mod greşit, că "consecinţa acceptării de către creditor doar a plăţii debitului principal, chiar dacă nu determină stingerea drepturilor care se aflau într-un raport de accesorialitate cu dreptul principal, determină totuşi pierderea acestei trăsături pentru că pur şi simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze. Prin urmare creanţa pretinsă în cauza de faţă nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanţă principală, de sine-stătătoare".

Este îndeobşte cunoscut că penalităţile de întârziere şi/sau dobânda reprezintă un procent aplicat debitului principal pe o unitate de timp, motiv pentru care acestea au natura juridică de accesorii în raport de debitul principal.

Simpla acceptare de către creditor a plăţii debitului principal nu conduce la pierderea trăsăturii accesorialităţii a dobânzilor, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, fără să ofere un temei legal acestor susţineri.

În al cincilea rând, dobânzii penalizatoare solicitate de Regie, fiind accesorie debitului principal care are natură juridică contractuală, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 72/2013, care, la art. 3 alin. (1), prevede că în raporturile dintre profesionişti, creanţa constând în preţul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare, aplicându-se în acest sens prevederile O.G. nr. 13/2011.

Acest din urmă act normativ prevede, la art. 3 alin. (21), că "în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare, însă la data de 17 septembrie 2025 a transmis la dosar note de şedinţă, prin care a invocat nulitatea recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON, conform înscrisurilor ataşate.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 15 mai 2025 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 18 septembrie 2025, cu citarea părţilor.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea, în oricare dintre ipotezele menţionate de textul legal citat, constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Fundamentul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, potrivit cărora considerentele hotărârii, trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă nu doar exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ci şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, ca atare, trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi afirmaţii, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

În calea ordinară de atac, a fost admis apelul promovat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. şi schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 126.088,10 RON pentru perioada cuprinsă între 15 februarie 2019 - 30 mai 2019.

Nelegalitatea acestei soluţii a fost argumentată de titulara prezentei căi de atac pe temeiul motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (vizând ipoteza considerentelor contradictorii) şi de pct. 8 al aceleiaşi norme de drept, conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitor la considerente contradictorii ale hotărârii, vizează ipoteza unei contrarietăţi între acestea, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

În cauza de faţă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor contradictorii din cuprinsul deciziei atacate confirmă întrunirea elementelor acestei ipoteze de nelegalitate, deoarece instanţa de apel a reţinut, mai întâi, că dreptul la dobânda legală este, ca principiu, un accesoriu prin raportare la dreptul (principal), creanţa la care se referă. Ulterior, a reţinut, în mod corect, că reclamanta a invocat o creanţă (principală), întrucât a solicitat restituirea unor plăţi nedatorate privite, ca finalitate, ca un tot unitar (adică în sensul unei singure plăţi nedatorate din punct de vedere juridic, în valoare de 126.088,10 RON). Instanţa de prim control judiciar constată că acest drept nu s-a stins prin prescripţie, ci prin plată conform art. 1469 C. civ., ambele părţi recunoscând plata creanţei respective la data de 30 mai 2019.

Potrivit celor reţinute de instanţa de apel "consecinţa acceptării de către creditor doar a plăţii debitului principal, chiar dacă nu determină stingerea drepturilor care se aflau într-un raport de accesorialitate cu dreptul principal, determină totuşi pierderea acestei trăsături pentru că pur şi simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze. Prin urmare creanţa pretinsă în cauza de faţă nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanţă principală, de sine-stătătoare".

Din această perspectivă, instanţa supremă constată că se impune a se distinge între drepturi de creanţă principale şi accesorii, pe de o parte, şi modalitatea de pretindere a lor în cadrul unui proces, pe cale principală, pe cale incidentală sau accesorie, pe de altă parte.

Faptul că pretenţia reclamantei reprezintă un drept de creanţă accesoriu, nu înseamnă că ea nu poate fi valorificată pe calea unei acţiuni principale promovată în faţa instanţei, în măsura în care această pretenţie nu a fost solicitată, incidental sau accesoriu, în cadrul unui litigiu anterior, derulat între aceleaşi părţi, având un alt obiect principal de dispută.

Din punct de vedere procesual, pretenţia reclamantei ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. constând în obligarea pârâtei la plata sumei de 9.938,15 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru raporturi între profesionişti, reprezintă obiectul principal al cererii de chemare în judecată, însă din perspectiva dreptului substanţial nu înseamnă că suma solicitată prin acţiune constituie "o creanţă principală, de sine-stătătoare", aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte constată că modul contradictoriu şi incomplet de construire a raţionamentului instanţei de apel face imposibilă înţelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea acesteia în vederea pronunţării soluţiei, iar consecinţa motivării contradictorii este casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de apel va verifica raţionamentul primei instanţe prin prisma criticilor concrete ce i-au fost deduse prin cererea de apel, urmând a fi expuse argumentele de fapt şi de drept ce sprijină soluţia pronunţată, care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile părţilor în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale reglementând prescripţia extinctivă, repere care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Astfel fiind, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate, reţinându-se, totodată, că, în raport cu incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol, care vizează încălcarea dreptului material aplicabil.

Constatând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care, în respectarea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Totodată, în rejudecare, urmează a se avea în vedere şi cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluţia de casare cu trimitere pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. împotriva deciziei civile nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.