Contractual penalty for unjustified forced execution: compatibility of compensation with the prohibition of cumulative remedies and the nature of negative obligations

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata daunelor interese în valoare de 711.257,21 RON, datorate în baza art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 177/2012, având în vedere împrejurarea că pârâta a poprit, în mod nejustificat, conturile bancare ale reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 6 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În esenţă, a arătat că hotărârea apelată contravine dispoziţiilor art. 1170, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538 şi art. 1548 din C. civ.

Pârâta A. S.A. a format apel incident cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, s-a arătat că prescripţia a început să curgă la data înfiinţării popririi sau, cel mai târziu, la data admiterii contestaţiei la executare. Prin urmare, prescripţia s-a împlinit la 8 decembrie 2019 sau, în subsidiar, la 20 februarie 2021, iar cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 18 martie 2021. Formularea cererii de ordonanţă de plată nu a avut efect întreruptiv, în sensul art. 2.539 din C. civ.. Acest efect nu poate fi reţinut, deoarece este vădit neîntemeiată cererea care formează obiectul prezentului dosar.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 902/A din 7 iunie 2023, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul- reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat hotărârea apelată, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, ca fiind prescrisă; a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia inadmisibilităţii; s-a admis cererea formulată de A. S.A. şi s-a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023, în sensul că apelantul-reclamant a fost obligat şi la plata sumei de 10.479,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 956 din 25 aprilie 2024, a admis recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 şi a deciziei civile nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; hotărârile recurate au fost casate şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 20 septembrie 2024.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1900 din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici Şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 711.257,21 RON, cu titlu de daune-interese; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelantul-reclamant a sumei de 14.515,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară timbru achitată în fond şi apel.

La data de 13 martie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1900 din 11 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate dispoziţiile art. 1538 din C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, prin decizia atacată cu recurs, instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi îndreptăţit să primească din partea pârâtei daune-interese în cuantum egal cu valoarea totală a sumelor de bani poprite în mod nejustificat.

Acest raţionament reprezintă, însă, rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală".

Într-o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale anterior citate reiese că instanţa de apel ar fi trebuit să concluzioneze că, pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile privind clauza penală, ar fi fost necesar ca, mai întâi, să se poată reţine existenţa neexecutării a unei obligaţii din partea debitorului.

Or, în speţă, nu a existat o astfel de neexecutare, de vreme ce dispoziţiile contractuale neechivoce ale Convenţiei-cadru impuneau o altă modalitate de aplicare a dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ. decât cea care a fundamentat raţionamentul ce a stat la baza pronunţării deciziei recurate.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că F.N.G.C.I.M.M. ar fi îndreptăţit să primească daune-interese în cuantum egal cu valoarea totală a sumelor poprite, în condiţiile în care poprirea instituită nu a fost nejustificată, ceea ce impunea concluzia că nu era îndeplinită cerinţa esenţială impusă de dispoziţiile art. 1538 alin. (2) din C. civ. referitoare la necesitatea existenţei neexecutării unei obligaţii din partea recurentei-pârâte.

Prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenţie reglementează, în mod expres, situaţiile în care Fondul poate solicita despăgubiri. În esenţă, la o simplă analiză a art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru nr. 177/2012 reiese că această clauză este structurată în trei componente distincte:

(i) Situaţia premisă, care este reprezentată de iniţierea de către Finanţator a unei executări silite "nejustificate" asupra Fondului;

(ii) Ipotezele de aplicabilitate:

- Excluderea garanţiilor din plafon, conform art. 7.8 alin. (1) şi (2) din Convenţie, situaţie în care garanţiile nu mai sunt active şi nu pot fi executate;

- Constatarea de către Fond a neîndeplinirii condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la art. 9 din Convenţie;

(iii) Remediul contractual, respectiv obligaţia băncii de a plăti daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite "în mod nejustificat";

Or, este important a fi subliniat faptul că activarea remediului contractual, constând în obligaţia băncii de a plăti daune-interese, nu se produce automat în toate cazurile de anulare a executării silite, ci doar atunci când această premisă este însoţită de una dintre cele două ipoteze expres prevăzute în clauză.

Din interpretarea art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru rezultă că această clauză nu este activată în trei situaţii distincte, ci doar în două. Premisa este iniţierea şi anularea executării silite, iar situaţiile în care se activează acest remediu contractual sunt cele în care garanţiile au fost excluse, respectiv constatarea de către Fond a neîndeplinirii obligaţiilor de plată. Această premisă a iniţierii şi anulării executării silite este un fapt care precedă şi condiţionează aplicarea celorlalte două ipoteze expres prevăzute în clauză. Simplul fapt al anulării executării silite, în lipsa unei încadrări în cele două scenarii, nu este suficient pentru a activa obligaţia de despăgubire.

Aşadar, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru poate fi activată doar dacă executarea silită anulată este calificată drept "nejustificată" şi dacă aceasta se încadrează în una dintre cele două ipoteze expres prevăzute: excluderea garanţiilor din plafon sau constatarea neîndeplinirii condiţiilor de plată.

În speţă, considerentele deciziei nr. 666/2018, pronunţate în dosarul nr. x/2016, nu pot fundamenta activarea clauzei penale inserate la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru, în contextul în care această decizie nu conţine dezlegări care să sprijine existenţa vreuneia dintre ipotezele necesare aplicării remediului contractual.

Prin decizia amintită anterior, instanţa a reţinut că nu se poate pune în executare creanţa pretinsă de bancă dintr-un motiv strict procedural, respectiv inexigibilitatea creanţei. Cu alte cuvinte, în cadrul acelui litigiu, instanţa a constatat că banca are o creanţă certă şi lichidă, însă a stabilit că aceasta nu îndeplineşte condiţia de exigibilitate pentru a putea fi executată silit.

Această constatare este fundamental diferită de ipotezele care ar permite activarea clauzei contractuale prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru.

În concret, nu s-a reţinut excluderea garanţiilor din plafon. Decizia nr. 666/2018 nu face referire la excluderea garanţiilor, iar acest aspect nu a fost pus în discuţie în cadrul acelui litigiu.

Nu s-a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei de către Fond. Instanţa nu a analizat şi nu a stabilit că Fondul a refuzat, în mod justificat, plata garanţiei, conform art. 9 din Convenţia-cadru.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că decizia nr. 666/2018 nu poate fi interpretată "cu putere de lucru judecat" ca fundament pentru susţinerea că ar fi incidente prevederile art. 1538 alin. (2) din C. civ., cu consecinţa că s-ar fi întrunit vreuna dintre cele două ipoteze prevăzute expres la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru. Anularea executării silite prin decizia nr. 666/2018 a fost determinată doar de aspecte legate de exigibilitatea creanţei, iar nu de existenţa unei popriri "nejustificate" în sensul clauzei contractuale.

Aşadar, în mod nelegal a fost înlăturat raţionamentul juridic corect făcut de prima instanţă.

Nici excluderea garanţiilor, nici constatarea neîndeplinirii condiţiilor de plată a garanţiei nu sunt incidente în speţă. Or, în absenţa celor două ipoteze expres reglementate, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru nu poate fi activată, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 1538 alin. (2) din C. civ., astfel încât susţinerile intimatului-reclamant privind aplicabilitatea acestora sunt vădit neîntemeiate.

O altă critică supusă analizei vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că ar fi îndeplinite condiţiile cumulative reglementate de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru, raţionament care relevă o greşită aplicare a prevederilor art. 1350 şi art. 1530 din C. civ.

Potrivit recurentei, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative din materia răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate.

Contrar considerentelor deciziei recurate, nu a existat nicio neexecutare culpabilă a vreunei obligaţii contractuale din partea băncii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale activării clauzei, având în vedere împrejurarea că nu s-a dovedit că F.N.G.C.I.M.M. a procedat, în mod justificat/legal, la refuzul de plată a garanţiei.

Obligaţia băncii de a nu demara procedura de executare silită subzistă, însă, doar în situaţia în care s-ar fi constatat de către Fond neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei, astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul art. 9 din Convenţie şi care ţin de prezentarea unei documentaţii complete (fiind vorba, în esenţă, despre aspecte procedurale, iar nu de fond).

În schimb, în considerentele deciziei pronunţate în cadrul dosarului având ca obiect contestaţie la executare promovată de Fond, s-a reţinut că nu se poate pune în executare creanţa pretinsă de bancă, întrucât dintre toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta nu îndeplinea condiţia exigibilităţii.

Părţile au legat posibilitatea plăţii de daune-interese de două împrejurări care fac executarea silită iniţiată de pârâtă să fie "nejustificată" şi anume ca Fondul să fi exclus garanţiile din plafon, respectiv ca Fondul să fi constatat neîndeplinite condiţiile de plată (să fi refuzat plata), cu toate că garanţia operează. Clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru este, aşadar, profund ancorată în economia întregului contract, deoarece este nevoie de un cumul de condiţii pentru activarea sa.

Rezultă, prin urmare, că simpla poprire a conturilor Fondului nu cauzează un prejudiciu prin diminuarea patrimoniului acestuia şi nici nu deschide calea dezdăunării suplimentar întoarcerii executării, fiind necesar să se poată reţine că poprirea a vizat recuperarea unei creanţe nedatorate de acesta, iar nu respinse la plată.

Or, la concluzia caracterului nedatorat nu se putea ajunge decât prin analizarea naturii juste/fondate a refuzului Fondului de a achita garanţia.

Prin urmare, din moment ce dreptul băncii de a încasa contravaloarea garanţiei nu a fost definitiv tranşat, cu putere de lucru judecat, printr-o hotărâre care să privească fondul raporturilor dintre părţi, rezultă că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative ale activării clauzei, respectiv aceea de a se fi dovedit că F.N.G.C.I.M.M. a procedat, în mod justificat/legal, la refuzul de plată a garanţiei.

De asemenea, faţă de împrejurarea că, în cadrul dosarului ce a avut ca obiect contestaţia la executare promovată de Fond, părţile au fost puse în situaţia anterioară începerii executării silite (pretinsa faptă ilicită care i se impută pârâtei), nu s-ar mai putea vorbi de existenţa unei fapte ilicite ale cărei efecte să necesite reparaţie, părţile fiind, la acest moment, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă executarea silită nu ar fi fost demarată.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1353 din C. civ., exercitarea normală a unui drept (în cazul de faţă dreptul de acces la justiţie pentru rezolvarea unei dispute apărute între părţi - în condiţiile existenţei unei practici judecătoreşti neunitare cu privire la interpretarea contractului încheiat de părţi) nu poate fi considerată o faptă ilicită şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi astfel reţinută această condiţie obligatorie pentru a putea să antreneze răspunderea civilă.

Faţă de toate aspectele de mai sus, rezultă că pârâta nu a săvârşit vreo faptă contractuală ilicită, de natură a conduce la angajarea răspunderii sale civile, împrejurare care impune concluzia că sunt nelegale considerentele deciziei recurate.

Pentru a putea vorbi de certitudinea prejudiciului, acesta trebuie să fie întemeiat pe contract. În speţă, Fondul invocă un pretins prejudiciu pe baza unei interpretări improprii a clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru, clauză menită să asigure recuperarea prejudiciului constând în suma poprită şi încasată nejustificat, iar nu să oblige banca la dublul sumei executate (similar arvunei). De altfel, în argumentaţia sa, Fondul nu explică scopul introducerii respectivei clauze de maniera prolixă în Secţiunea "alte clauze" vizând soluţionarea disputelor, mărginindu-se să arate că aceasta s-a activat prin înfiinţarea nejustificată a popririi.

Raţiunea introducerii art. 12.3 alin. (3) în Convenţia-cadru a fost aceea de a asigura recuperarea sumelor poprite nejustificat, iar nu de stabilire a unei alte obligaţii de despăgubire sau de plată în sarcina pârâtei, care, de altfel, nici nu ar putea fi pretinsă în condiţiile plăţii voluntare efectuate de bancă, aptă să repare, oricum, prejudiciul suferit de reclamantul F.N.G.C.I.M.M.

Astfel, este important de subliniat că includerea art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru reflectă intenţia părţilor de a reglementa un mecanism clar pentru restituirea sumelor poprite în mod nejustificat, exclusiv în ipoteza în care nu ar fi intervenit întoarcerea executării silite.

Această plasare contractuală este relevantă, deoarece indică faptul că dispoziţia nu este menită să opereze automat ori de câte ori este anulată o măsură de executare, ci doar în situaţiile în care restituirea sumelor nu s-ar fi realizat pe alte căi, precum întoarcerea executării prevăzută de dreptul comun.

Fondul a recuperat deja întregul prejudiciu generat de urmărirea silită prin poprire, având în vedere că pârâta a efectuat plata voluntară integrală a sumei poprite în executarea silită. Pe cale de consecinţă, banca şi-a respectat obligaţia de returnare a sumelor poprite, la data formulării cererii de recurs F.N.G.C.I.M.M. neînregistrând vreun prejudiciu real.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, art. 1530 din C. civ. consacră unul dintre principiile care guvernează evaluarea judiciară a acestuia, potrivit căruia sunt supuse reparaţiei numai prejudiciile care sunt consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

Prevederile legale ale art. 1533 din C. civ., ce particularizează răspunderea contractuală în raport cu cea delictuală, stipulează că debitorul răspunde doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să îl prevadă la data încheierii contractului. Mai mult, chiar dacă, prin absurd, s-ar reţine o culpă în executarea obligaţiei (deşi mare parte din criticile aduse de Fond executării silite nu au legătură cu premisele art. 12.3. alin. (3) din Convenţia-cadru), daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

Or, pârâta a depus toate diligenţele pentru repararea presupusului prejudiciu invocat de F.N.G.C.I.M.M., prin returnarea în integralitate a sumelor de bani poprite, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina sa nerespectarea prevederilor contractuale şi, cu atât mai puţin, nu poate fi obligată la plata de daune-interese.

Astfel, fiind vorba de o singură faptă şi de un unic prejudiciu, acesta nu poate fi susceptibil de o dublă indemnizare.

Important de precizat, în acest context, este că Fondul nu numai că nu a probat un alt prejudiciu, însă nici nu indică în ce constă prejudiciul suplimentar pe care l-a suferit faţă de cel deja recuperat.

Totodată, pentru ca mecanismul clauzei penale să nu genereze abuzuri, legiuitorul a reglementat un instrument de cenzură pus la dispoziţia instanţei de judecată şi anume reducerea cuantumului penalităţii conform art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 10 iunie 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Decizia supusă controlului judiciar este pronunţată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Aşadar, la acest moment procesual, nu mai pot fi supuse analizei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la modalitatea de interpretare a clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Deşi autoarea căii extraordinare de atac pretinde că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanţa de apel în rejudecare, în fapt, nemulţumirile vizează însăşi decizia de casare şi ignoră împrejurarea că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a fost chemată să verifice modul de soluţionare a acţiunii introductive de instanţă, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă A. S.A. susţine în prezentul recurs faptul că ar trebui să fie sancţionată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenţie numai în situaţia în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptăţită să obţină sumele de bani pe care le urmăreşte silit, ceea ce nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, astfel cum au fost indicate în decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual.

Deşi autoarea căii de atac reclamă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinerile prezentate în argumentarea lui sunt, în realitate, de netemeinicie, întrucât privesc situaţia de fapt şi nu cuprind o prezentare a textelor de lege pretins încălcate şi a elementelor în raport cu care aplicarea lor ar fi fost greşită.

În atare condiţii, ele excedează sfera motivului de nelegalitate invocat în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Un alt set de critici vizează condiţiile răspunderii civile contractuale, în argumentarea cărora recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1350 şi art. 1530 din C. civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru. În acest sens, a susţinut faptul că soluţionarea căii de atac devolutive s-a realizat fără o verificare a îndeplinirii condiţiilor referitoare la prejudiciu, culpa debitorului şi că întrunirea lor nu a fost dovedită.

Într-un prim considerent, Înalta Curte precizează că va examina doar observaţiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor astfel învestite orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei privind elementele probatorii care vizează condiţiile răspunderii civile contractuale, caracterul pretins disproporţionat al clauzei penale, căci acestea presupun un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Este nefondată critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte reţine că art. 1.538 alin. (1) C. civ. defineşte clauza penală ca fiind cea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.

Interpretarea acestui text de lege conduce la concluzia că dreptul de opţiune între executarea silită în natură a obligaţiei şi cea a clauzei penale aparţine creditorului obligaţiei neîndeplinite.

Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menţionat cu prevederile art. 1.539 din C. civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalităţii, cu excepţia cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea obligaţiei cu întârziere ori nu la locul stabilit.

Din conţinutul clauzei de la art. 12.3 alin. (3) rezultă, cu evidenţă, obligaţia de a nu face asumată, respectiv de a nu demara executări silite, prin înfiinţarea de popriri asupra conturilor, în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenţie, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părţile recunoscând practic, prin acordul lor de voinţă, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii asumate de Bancă, constând în blocarea activităţii unei societăţi financiare nebancare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia de casare, a statuat că art. 12.3 alin. (3) din Convenţie instituie o sancţiune pentru bancă în situaţia în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză afirmă că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestaţiei principale, constând în obligaţia de a nu face.

În realitate, dat fiind natura juridică a obligaţiei de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abţinere din partea debitorului. În aceste condiţii, se constată că obligaţia principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul iniţierii executării silite prin înfiinţarea nejustificată a popririi.

Executarea silită în natură este o consecinţă a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obţine întocmai obiectul obligaţiei şi este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

În speţă, prin clauza inserată la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia-cadru, pârâta şi-a asumat, cu titlu de prestaţie principală, obligaţia de a se abţine de la a înfiinţa popriri în mod nejustificat, sub sancţiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obţinute prin poprire.

Obligaţia de abţinere, fiind o obligaţie de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecinţă, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă că ar fi executat în natură obligaţia principală.

Se reţine că, într-adevăr, art. 1.539 din C. civ. interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificaţia acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligaţiei principale, cât şi clauza penală. Or, după încălcarea ei, aşa cum s-a arătat, obligaţia de abţinere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micşorat atât cu prestaţia aferentă obligaţiei principale, cât şi cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte, suma poprită nu i-a aparţinut recurentei-pârâte, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

Nu mai puţin, întoarcerea executării este consecinţa anulării executării silite, un remediu pus la dispoziţie de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit, în mod nelegal, să poată fi repus în situaţia anterioară.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin întoarcerea executării silite se restituie plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţii instituite de art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparaţii a aceluiaşi prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Tot ca efect al obligativităţii contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri din partea instanţei de judecată pe criterii de echitate decât în limitele expres prevăzute de art. 1541 din C. civ., care însă nu instituie o obligaţie de a reduce clauza, ci doar o facultate pentru judecător.

Mai mult, demersul judiciar al intimatului-reclamant s-a fundamentat pe încălcarea obligaţiei de a nu face asumate de recurenta-pârâtă, aspect necontestat de autoarea căii de atac, care, atât timp cât s-a produs, nu poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă, în caz contrar, aceasta ar fi lipsită de una din funcţiile sale principale, şi anume cominatorie.

Pe de altă parte, recurenta a afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv", însă nici această susţinere nu poate fi primită, deoarece, în speţă, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniţia procedura de executare silită, a fost exercitat nejustificat, concluzie care este impusă de pronunţarea deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti. Prin această decizie a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în sensul admiterii contestaţiei la executare, anulării încheierii de încuviinţare a executării silite, anulării actelor de executare din dosarul nr. x/2016 şi întoarcerii executării silite prin obligarea A. S.A. la restituirea către Fond a sumelor de 145.396,26 Euro şi 15.325,08 RON.

Aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credinţă a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalităţii, relevă nemulţumirea sa faţă de conţinutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii sale civile, însă nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuţie este rezultatul negocierii părţilor şi nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exerciţiul dreptului fundamental al accesului la justiţie, ci stabileşte anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exerciţiul se dovedeşte a fi, ca în speţă, nejustificat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1900 din 11 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.