Sale contract jurisdiction claim fails; Romanian court lacked jurisdiction as delivery occurred in Hungary.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B.., solicitând instanţei să constate rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2016 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 64.310 Euro, actualizată cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acţiunii. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 alin. (1)-(4), art. 4 alin. (2) din contract, art. 1531, art. 1535, art. 1350 şi art. 1549 din C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare, excepţia inadmisibilităţii rezilierii contractului de vânzare-cumpărare şi excepţia necompetenţei instanţelor române. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 5 martie 2019, anterior primului termen de judecată (09.05.2019), reclamanta a formulat o cerere adiţională, prin care a modificat primul capăt de cerere al acţiunii introductive, în sensul că a solicitat să se dispună rezilierea contractului de vânzare-cumpărare.

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2019, tribunalul a pus în discuţie excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, după care, a amânat pronunţarea la 22 noiembrie 2019, la 5 decembrie 2019 şi la 20 decembrie 2019.

Prin încheierea din 20 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins, ca nefondate, excepţia necompetenţei instanţelor române, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi excepţia inadmisibilităţii cererii de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare, invocate de pârâtă prin întâmpinare; s-a fixat termen la 21 ianuarie 2020 în vederea continuării judecăţii, pentru când au fost citate părţile.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins acţiunea principală şi cea adiţională, având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.., ca nefondate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 12 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de îndreptare eroare materială, formulată din oficiu; în baza art. 442 din C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua sentinţei civile nr. 4 din 12 ianuarie 2022 a Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, în sensul că se va trece în practica "Sentinţa civilă nr. 4", în loc de "Încheiere", cum greşit s-a trecut.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel principal, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pârâta B.. a declarat apel incident împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii apelate, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

Prin decizia nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis apelul declarat de A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 4 (fosta încheiere) din 12 ianuarie 2022 şi apelul incident declarat de B.., împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, sentinţa şi încheierea fiind pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost schimbată în parte încheierea apelată şi în tot sentinţa apelată; în rejudecare, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, excepţie invocată de pârâta B.; s-a respins acţiunea formulată de A. S.R.L. împotriva pârâtei B. ca nefiind de competenţa instanţelor române; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii apelate; a fost definitivat onorariul de expert la suma de 3.000 RON şi s-a dispus obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata către domnul C. a sumei de 1.000 RON, reprezentând diferenţă de onorariu de expert.

La data de 19 iulie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea judecării pe fond a căii de atac. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi că, potrivit art. 4 alin. (1) din acest Regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru UE sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.

În acelaşi timp, instanţa de apel a consemnat că art. 7 pct. I din Regulament prevede excepţia chemării în judecată într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză, prin acesta înţelegându-se locul unde au fost sau ar fi trebuit livrate mărfurile, în cazul vânzării de mărfuri. Or, instanţa de apel a apreciat că locul de livrare a cuptoarelor nu a fost România, ci că intimata s-a obligat să livreze cuptoarele în Ungaria, transportul acestora fiind în sarcina recurentei.

În primul rând, hotărârea recurată se impune a fi casată, întrucât apelul incident formulat de intimată este inadmisibil.

Conform art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Potrivit Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că "dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident. În acelaşi sens, tot în doctrină s-a considerat că, şi în ipoteza în care apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre dispoziţiile hotărârii atacate, apelul incident nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze şi altele dintre soluţiile cuprinse în acea hotărâre" . Totodată, Înalta Curte a arătat că "scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină".

Pornind de la dispoziţiile general obligatorii ale hotărârii anterior citate, rezultă că obiectul apelul incident îl poate face doar hotărârea primei instanţe, care a fost atacată cu apelul principal.

Prin apelul incident formulat în cauză, intimata nu a criticat sentinţa civilă nr. 4/12.01.2022, pronunţată de Tribunalul Galaţi, pe care reclamanta A. S.R.L. a contestat-o pe calea apelului principal, ci a solicitat doar schimbarea încheierii pronunţate de instanţa de fond la data de 20 decembrie 2019.

Prin urmare, având în vedere că nu se tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, astfel cum este imperativ condiţionat prin prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., interpretate prin Decizia nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apelul incident este inadmisibil.

În concluzie, hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală, întrucât locul livrării cuptoarelor a fost în România, atrăgându-se competenţa generală a instanţelor române.

După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în cazul vânzării de mărfuri se are în vedere locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar, în cazul prestării de servicii, se are în vedere locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.

Locul livrării, astfel cum noţiunea este avută în considerare de legiuitorul european, semnifică locul de destinaţie a mărfii vândute, astfel cum, în cazul prestării de servicii, se are în vedere locul unde se execută prestaţia. Nu se confundă cu simpla condiţie D., care desemnează că marfa este pusă la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului, iar cumpărătorul este responsabil pentru plata transportului şi costul asigurării.

De altfel, în susţinerea acestei interpretări trebuie să se aibă în vedere regimul TVA aplicabil tranzacţiei, intimata emiţând factura fără TVA, chiar dacă este înregistrată în scop de TVA, întrucât reclamanta este persoană juridică română înregistrată în scop de TVA, iar livrarea s-a făcut în România, operaţiunea fiind un transfer intracomunitar de mărfuri. Aşadar, prin emiterea facturilor sale fără aplicarea cotei de TVA reglementate în Ungaria, inclusiv intimata a confirmat că locul livrării bunurilor este România, stat membru al Uniunii Europene, unde este aplicabilă Directiva 2006/112/CE.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, instanţele competente general fiind cele din România, de vreme ce locul livrării cuptoarelor convenit de părţi a fost în România.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost comunicat intimatei-pârâte B.., la data de 6 august 2024, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

La data de 23 august 2024, conform plicului ataşat, intimata-pârâtă B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., la data de 9 septembrie 2024, cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 15 mai 2025 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B.., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile recurentei-reclamante supun analizei modul în care în etapa anterioară a procesului a fost dezlegată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, urmând a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte constată că poate fi analizată critica prin care se invocă pretinsa inadmisibilitate a apelului incident formulat de pârâta B.. împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, având în vedere că, din apărările formulate prin întâmpinarea la apelul incident, reiese că reclamanta a solicitat sancţionarea apelantei-pârâte (prin inadmisibilitatea invocată) tocmai din perspectiva faptului că apelul incident vizează doar o încheiere interlocutorie (cea din 20 decembrie 2019), iar nu sentinţa primei instanţe.

Răspunzând, aşadar, criticii formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., având ca denumire marginală - Apelul incident, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Din interpretarea logico-gramaticală şi literală a art. 472 C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu există o limitare a apelului incident în raport de obiectul apelului principal.

Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat prin această normă posibilitatea intimatului din apelul principal de a formula, la rândul său, o cerere de apel prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanţe care a fost atacată prin apelul principal.

Aşadar, finalitatea urmărită de legiuitor prin crearea acestei căi de atac vizează punerea la dispoziţia intimatului din cadrul unui apel principal a unui mijloc procesual prin care să solicite şi el reformarea hotărârii primei instanţe dacă aceasta este atacată cu apel de cealaltă parte.

În interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială relevantă s-a arătat, astfel, că instituţia apelului incident rezolvă o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată al cărei interes de a declara apel s-a născut după ce reclamanta a declarat apel principal, cu toate că soluţia finală, pronunţată în primă instanţă, i-a fost favorabilă.

Din această perspectivă, interesul părţii intimate de a exercita apel incident ia naştere abia din momentul în care ia cunoştinţă de apelul principal şi de limitele efectului devolutiv al apelului, existând, astfel, posibilitatea să declare apel incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, însă, tot într-o soluţie favorabilă.

În speţă, prin întâmpinare, pârâta B.. a invocat excepţia necompetenţei instanţelor române, însă instanţa de fond a respins-o prin încheierea din 20 decembrie 2019, iar prin sentinţa civilă nr. 4 din 12 ianuarie 2022, a respins pe fond acţiunea, context în care pârâta nu a avut interes în a formula apel principal împotriva hotărârii primei instanţe.

Însă, întrucât reclamanta a formulat apel principal, urmărind admiterea pe fond a acţiunii, atunci s-a născut şi interesul pârâtei de a formula apel incident, criticând respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române şi urmărind, astfel, a se admite această excepţie, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă (aşadar, cu altă soluţie decât cea pronunţată de prima instanţă).

Prin urmare, se constată, astfel, că interesul intimatei de a ataca soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române a luat naştere la momentul luării la cunoştinţă a motivelor din apelul principal.

Considerentele mai sus prezentate relevă, aşadar, admisibilitatea apelului incident în condiţiile în care intimata, prin demersul judiciar iniţiat, a urmărit schimbarea hotărârii primei instanţe, conform dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, se dovedeşte a fi nefondată critica recurentei, potrivit căreia hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru motivul că este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că hotărârea recurată este nelegală, întrucât locul livrării cuptoarelor a fost în România, atrăgându-se competenţa generală a instanţelor române.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că B.. şi A. S.R.L. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 decembrie 2016 privitor la achiziţia a 9 cuptoare de coacere E. şi a 30 de cărucioare de coacere, pentru preţul total de 45.000 euro.

La data încheierii contractului era deja în vigoare Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, act normativ aplicabil, potrivit art. 1 alin. (1), în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei.

Conform art. 4 alin. (1) din regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru. Totuşi, conform art. 7 pct. 1, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză; iar prin locul de executare a obligaţiei se înţelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile.

Aplicând aceste dispoziţii în speţă, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că B. trebuie chemată în judecată în faţa instanţelor ungare (având sediul în Ungaria), potrivit art. 4 alin. (1) din regulament.

Reclamanta A. S.R.L. a susţinut faptul că sunt deopotrivă competente instanţele române, conform art. 7 pct. 1, locul de executare a obligaţiei din contractul nr. x din 12 decembrie 2016 fiind în România.

Instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 3.5 din contract, vânzătorul va depozita mărfurile în bune condiţii până când cumpărătorul va veni să le ia. De asemenea, conform art. 3.7-3.8, costurile de expediere revin cumpărătorului (reclamanta), iar vânzătorul nu este responsabil de daunele cauzate în timpul expedierii şi descărcării mărfurilor.

Rezultă din toate aceste dispoziţii contractuale că locul livrării mărfurilor este la sediul vânzătorului, după încheierea contractului acesta devenind numai un depozitar al mărfurilor. Aşadar, şi potrivit art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, instanţele competente în speţă sunt cele din Ungaria, nu din România.

Faţă de considerentele anterior prezentate, Curtea de Apel Galaţi a ajuns la concluzia că este întemeiat apelul incident declarat de pârâta B.. împotriva încheierii din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Contrar celor susţinute de recurentă, hotărârea instanţei de apel nu este rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Instanţele competente general să judece cauza nu sunt cele române, deoarece locul livrării cuptoarelor convenit de părţi nu a fost în România.

Înalta Curte constată că este necesar să se stabilească, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţia caracteristică a contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C-196/15, EU:C:2016:559, punctul 33).

Relevantă este Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-249/16 - "Trimitere preliminară - Competenţa judiciară în materie civilă şi comercială - Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 - Articolul 7 punctul 1 - Noţiunile «materie contractuală» şi «contract de prestare de servicii» - Acţiune în regres între codebitorii solidari ai unui contract de credit - Determinarea locului de executare a contractului de credit", prin care s-a statuat că «Articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instituţie de credit a acordat un credit în favoarea a doi codebitori solidari, "locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile" în sensul acestei dispoziţii este, în absenţa vreunei convenţii contrare, locul sediului instituţiei în cauză, inclusiv în vederea determinării competenţei teritoriale a instanţei chemate să se pronunţe cu privire la acţiunea în regres între aceşti codebitori"».

În cauza dedusă judecăţii, obligaţia caracteristică este chiar livrarea bunurilor în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, iar celelalte obligaţii sunt doar consecinţa executării obligaţiei de livrare.

Aşadar, livrarea este prestaţia caracteristică din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 decembrie 2016 privitor la achiziţia a 9 cuptoare de coacere E. şi a 30 de cărucioare de coacere, restul fiind auxiliare.

Înalta Curte mai constată că această critică a recurentei a fost deja cenzurată în calea de atac devolutivă, instanţa de apel argumentând temeinicia demersului juridic promovat de pârâta B..

Reiterând susţinerile din apel, recurenta-reclamantă ignoră existenţa judecăţii anterioare şi decizia recurată, făcând abstracţie, totodată, de natura şi limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, şi nici alte elemente factuale producătoare de consecinţe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac îşi argumentează recursul pendinte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură sau a celor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă B.., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă B.. nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă, în temeiul art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 172/2024 din 29 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B.. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.