Judicial sale as substitute for contract; validity of termination clause in promissory agreement

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 1 august 2022, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, în condiţiile prevăzute în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D., asupra imobilelor terenuri:

- teren situat în intravilanul oraşului Sinaia, str. x, tarla x, parcela xa, lot x, judeţul Prahova, în suprafaţă măsurată de 2.724 m.p., - suprafaţă identificată din acte de 2606 m.p., identificat cu număr cadastral x şi înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Sinaia;

- teren situat în intravilanul oraşului Sinaia, str. x, tarla x, parcela x, judeţul Prahova, în suprafaţă de 522 m.p, - rezultată din acte şi respectiv 532 m.p. din măsurători, identificat cu număr cadastral x şi înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Sinaia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 784 din 5 aprilie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; a suplinit consimţământul pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; a stabilit că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâtă cu privire la imobilele terenuri individualizate în cuprinsul hotărârii; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 111.106,84 RON din care 96.106,84 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1679A din 8 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu E. împotriva sentinţei civile nr. 784 din 5 aprilie 2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B..

E. Calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâta C. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Este invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. interpretat prin coroborare cu motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că este permis să completeze considerentele instanţei de fond, prin combaterea unor apărări ale recurentei-pârâte expuse în întâmpinarea formulată în faza procesuală a fondului, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au exercitat calea de atac a apelului.

Acest procedeu este echivalent cu o vădită nemotivare a unei astfel de soluţii. Prin completarea considerentelor sentinţei fondului se încalcă dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., iar apelantului i se creează o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce reprezintă o veritabilă încălcare a principiului non reformatio in peius.

Sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., motive de casare care urmează a fi tratate împreună, deoarece se întrepătrund în întreaga motivare expusă prin decizia recurată.

În apelul exercitat, pârâta a invocat ca argument principal al neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 1669 C. civ. faptul că, în prezent, între părţi nu mai există un raport juridic obligaţional, promisiunea de vânzare încheiată încetând să producă efecte, ca urmare a exercitării de către pârâtă a dreptului de denunţare conferit de dispoziţiile art. VII primul paragraf din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D..

Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1266 şi urm. C. civ., reţinând că în promisiunea încheiată între părţi nu ar fi reglementată o clauză de dezicere, interpretând într-o manieră nepermisă, atât convenţia părţilor, cât şi dispoziţiile art. 1276 alin. (1) C. civ. şi făcând referire la aspecte străine de natura cauzei.

Deşi a făcut referire la dispoziţiile art. 1266 - 1269 C. civ., prin motivare, instanţa s-a limitat exclusiv la a prezenta anumite concluzii pentru care nu poate fi identificat raţionamentul logico-juridic care le-a fundamentat.

Nu se poate susţine că locul pe care îl ocupă în promisiune această clauză sugerează care a fost voinţa părţilor la momentul încheierii convenţiei, neexistând nici un principiu sau regulă de drept care să permită interpretarea sensului unei clauze în funcţie de locul unde este situată.

Relevante sunt conţinutul şi sensul clauzei, nicidecum locul amplasării în contract, iar termenul "răzgândire" este lipsit de orice echivoc şi nu este de natură să genereze sensuri multiple, instanţa de fond neprezentând niciun raţionament logico-juridic care să fi condus la concluzia că acest termen nu ar descrie în mod clar şi neîndoielnic dreptul părţilor de a refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Susţinerile instanţei de apel sunt contradictorii, pe de o parte, apreciază că se impune a se clarifica sensul clauzei aflată în disputa între părţi cu privire la existenţa/inexistenţa dreptului de dezicere/denunţare, apelând la mijloace care nu au nici suport juridic şi nici logic şi nici semantic, pentru ca, ulterior, să statueze că nu este necesar a fi apelat la regulile/principiile subsidiare de interpretare a clauzelor contractului, aceste clauze fiind extrem de clare.

Instanţa de apel a apreciat că pentru a putea exista şi a se susţine că există o clauză de dezicere/denunţare într-un contract, este obligatoriu ca acest drept de dezicere să fie "stipulat expres", conform dispoziţiilor art. 1545 C. civ.. Aceeaşi instanţă a omis din acest raţionament faptul că dispoziţiile art. 1276 C. civ. nu impun în mod expres, exigenţa stipulării exprese a dreptului de denunţare.

Ne aflăm în situaţia unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1276 C. civ., o interpretare a existenţei dreptului de denunţare convenit de părţi, prin prisma dispoziţiilor art. 1545 C. civ. şi referirea la dispoziţiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunţare, fiind rezultatul unui raţionament complicat, al cărui scop a fost, nu acela de a stabili şi a da efecte voinţei reale a părţilor, ci acela de a o schimba, aplica şi interpreta fundamental diferit, cu consecinţa imediată a lipsirii de efecte a acesteia.

Părţile au convenit prin dispoziţiile art. VIII alin. (1) din promisiune dreptul promitentei de a se răzgândi cu privire la semnarea contractului de vânzare, C. şi-a exercitat dreptul de "a se răzgândi" până la momentul sesizării instanţei cu o cerere prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare, astfel că între părţile litigante nu mai exista un raport juridic obligaţional, promisiunea încetând să producă efecte ca urmare a exercitării dreptului de denunţare conferit de dispoziţiile clauzei în discuţie, ceea ce conduce la neîndeplinirea uneia dintre cerinţele impuse de art. 1669 C. civ.

În şedinţa publică de la 18 septembrie 2025, recurenta-pârâtă a invocat ca şi motiv de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 432 C. proc. civ., arătând că prin decizia nr. 617A din 6 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a statuat că respectiva clauză este o clauză de dezicere şi nu de arvună confirmatorie, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

F. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt neîntemeiate, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. în mod unitar şi critică decizia din perspectiva faptului că instanţa de apel a completat considerentele deja expuse de prima instanţă şi prin aceasta a creat în propria cale de atac a pârâtei o situaţie mai defavorabilă, încălcând dispoziţiile art. 481 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, hotărârea recurată cuprinde în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi sunt arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind respectate cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii se înfăţişează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În mod evident, într-o ordine logică, motivarea hotărârii - arătarea considerentelor de fapt şi de drept - este realizată mai întâi de instanţa care s-a pronunţat în primă instanţă şi apoi de instanţa de apel, care este în drept să îşi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.

Hotărârea recurată respectă întrutotul cerinţele legii în ceea ce priveşte motivarea şi arată complexul de fapte şi împrejurări care au condus instanţa la soluţia pronunţată.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, completarea considerentelor expuse de prima instanţă nu reprezintă o nemotivare a hotărârii recurate, astfel cum se susţine prin memoriul de recurs. De altfel, aceste completări privesc argumente pentru înlăturarea apărărilor pârâtei-recurente antamate în întâmpinarea depusă la prima instanţă.

Prin completarea motivării primei instanţe cu unele considerente nu s-a creat o situaţie mai grea apelantei în propria cale de atac, întrucât soluţia a fost aceea de respingere a apelului, ceea ce nu echivalează cu o încălcare a principiului non reformatio in peius, cu atât mai mult cu cât prin această completare s-a răspuns tocmai argumentelor invocate de pârâtă.

Este legală hotărârea prin care instanţa de apel se opreşte la aceeaşi soluţie ca şi prima instanţă şi respinge apelul ca nefondat, situaţie care echivalează cu menţinerea hotărârii atacate.

Aşa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. care consacră principiul non reformatio in peius, potrivit căruia apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că o decizie pronunţată în apel este suficient motivată dacă instanţa de apel, respingând apelul, se limitează la a confirma motivele hotărârii atacate şi este conformă cerinţelor art. 6 parag. 1 din Convenţie motivarea prin incorporarea motivelor primei instanţe, cu dubla condiţie a examinării efective a chestiunilor esenţiale şi a cerinţei ca instanţa de control judiciar să nu adopte pur şi simplu cele statuate de instanţele inferioare.

Faţă de aceste considerente, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta a invocat ca motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la regulile de interpretare a dispoziţiilor contractuale, precum şi normele care reglementează posibilitatea părţilor de a insera într-un contract o clauză de dezicere.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanţial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Recurenta susţine că ne aflăm în situaţia unei greşite interpretări şi aplicări a dipoziţiilor art. 1276 C. civ., o interpretare a existenţei dreptului de denunţare convenit de părţi, prin prisma dispoziţiilor art. 1545 C. civ. şi referirea la dispoziţiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunţare, fiind rezultatul unui raţionament extrem de complicat, al cărui scop a fost, nu acela de a stabili şi a da efecte voinţei reale a părţilor, ci acela de a o schimba, aplica şi interpreta fundamental diferit, cu consecinţa imediată a lipsirii de efecte a acesteia.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1276 C. civ. şi respectiv ale art. 1545 C. civ., stabilind în mod legal faptul că dreptul de dezicere nu a fost prevăzut expres de părţi în contractul încheiat.

Deşi este aplicabil principiul forţei obligatorii a contractelor şi principiul irevocabilităţii unilaterale a contractului, părţile pot introduce în antecontractele de vânzare-cumpărare o clauză de dezicere care conferă părţilor dreptul de a denunţa unilateral contractul, în schimbul unei sume de bani.

Conform art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Potrivit art. 1276 C. civ. privind denunţarea unilaterală, dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.

Clauza de dezicere este acea prevedere contractuală care conferă uneia dintre părţile contractante sau ambelor dreptul de a denunţa unilateral contractul pe care l-au încheiat, în schimbul unei sume de bani, achitată cocontractantului său, într-un anumit termen.

Dreptul de a desfiinţa unilateral un contract pe baza clauzei de dezicere reprezintă un drept potestativ ce are la bază acordul de voinţe al cocontractanţilor, astfel încât o parte nu mai este legată de voinţa celeilalte părţi contractante, care nu se poate opune la desfiinţarea contractului.

Clauza de dezicere este considerată ca o înţelegere a părţilor convenită în temeiul unor dispoziţii legale permisive, fiind o clauză valabilă, în C. civ. fiind stipulate expres efectele clauzei de dezicere.

Denunţarea unilaterală a unui contract poate opera, de regulă în temeiul unei clauze de dezicere unilaterală sau bilaterală, cu respectarea dispoziţiilor art. 1276 şi art. 1277 C. civ., care stabilesc reguli, cum ar fi: dreptul de a denunţa contractul trebuie să aibă consacrare legală sau contractuală; la contractele cu executare dintr-o dată, denunţarea poate fi exercitată atâta timp cât executarea nu a început.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că esenţa clauzei de dezicere constă în faptul că beneficiarul acesteia are la dispoziţie un timp de reflecţie pentru analizarea consecinţelor contractului încheiat, în final având dreptul de a-şi retrage unilateral consimţământul dat, desfiinţând astfel contractul şi nu constituie o excepţie de la principiul irevocabilităţii unilaterale a contractelor sinalagmatice, având originea chiar în voinţa părţilor, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost stipulată în mod neechivoc de către părţi în contract. Clauza de dezicere nu se prezumă, ci trebuie stipulată în mod expres, neechivoc.

De asemenea, s-a reţinut în jurisprudenţă că dreptul de denunţare unilaterală presupune o exercitare limitată în timp, dreptul de dezicere fiind temporar. Conform art. 1276 alin. (1) C. civ., dreptul de dezicere trebuie exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început, cu rezerva situaţiei în care părţile derogă de la această limitare.

O clauză de dezicere este o prevedere contractuală expresă, care are semnificaţia posibilităţii de revocare unilaterală a contractului şi poate fi stipulată doar dacă nu constituie o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă şi să nu fie exercitată prin abuz de drept.

Invocarea clauzei de dezicere în apărare, cu valoarea unei clauze rezolutorii, rezultă din însuşi dreptul prevăzut prin convenţie de către părţi în acest sens, iar nu din neexecutarea de către autorul lor a obligaţiilor contractuale asumate. Clauza de dezicere reprezintă un drept potestativ stabilit în favoarea uneia sau fiecăreia dintre părţile contractante, în virtutea căruia titularul lui poate denunţa unilateral contractul pe care l-a încheiat, indiferent de voinţa celeilalte părţi, care nu va putea împiedica desfiinţarea contractului, iar facultatea de dezicere este discreţionară şi poate fi executată fără a fi necesară justificarea ei, fiind independentă de orice idee de culpă a părţii contractante şi produce efecte numai dacă este prevăzută expres, clar şi neechivoc.

Noţiunile clauză de dezicere şi clauză de arvună cu funcţie de dezicere nu trebuie confundate. Astfel, arvuna este plătită încă de la încheierea contractului care o conţine - indiferent dacă joacă rol confirmator sau de dezicere, în timp ce dezicerea - preţul denunţării unilaterale a contractului nu este datorată decât dacă şi în momentul când beneficiarul clauzei se prevalează de aceasta.

Există mai multe criterii propuse în doctrină pentru a stabili dacă o clauză este de dezicere sau este o clauză penală sau de arvună, cum ar fi: criteriul terminologiei folosite, criteriul părţii în favoarea căreia este stipulată clauza, criteriul stabilirii unui termen, caz în care este vorba de o clauză de dezicere, criteriul finalităţii clauzei.

Spre deosebire de clauza de arvună, care are rol de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare şi de a garanta, astfel, executarea obligaţiilor contractuale, clauza de dezicere presupune stabilirea unui preţ al dezicerii sau al denunţării unilaterale, care nu este parte a preţului din contract.

Contrar criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu s-a limitat la a prezenta anumite concluzii pentru care nu poate fi identificat raţionamentul logico-juridic care le-a fundamentat. Instanţa de apel nu a interpretat clauza în litigiu numai prin prisma locului pe care îl ocupă în promisiunea de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, în considerentele deciziei recurate se arată că dreptul de dezicere trebuia să fie expres prevăzut în contract, această necesitate de stipulare expresă a dreptului părţii de dezicere având izvorul în caracterul de excepţie al acestor dispoziţii care permit denunţarea unilaterală a unei convenţii bilaterale.

S-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel faptul că dacă în contract s-au prevăzut consecinţele ipotezei în care părţile "se răzgândesc" aceasta nu înseamnă că o astfel de dezicere este una cu "drept" din moment ce dreptul de dezicere nu a fost prevăzut expres de părţi.

O astfel de concluzie rezultă şi din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale întrucât părţile nu pot să îşi rezerve dreptul de denunţare unilaterală şi, în acelaşi timp, să garanteze îndeplinirea tuturor obligaţiilor stabilite în scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a transferului dreptului de proprietate.

Interpretarea dată clauzei contractuale în sensul că în speţă, termenul "se răzgândeşte", care semnifică retragerea consimţământului, este echivalent cu "nu îşi îndeplineşte obligaţia" - este corectă.

În raport de dispoziţiile art. 1266 - 1269 C. civ., clauza contractuală analizată a stabilit sancţiunea în cazul "răzgândirii" şi nu un drept de dezicere, de denunţare unilaterală.

Atât timp cât nu este prevăzut în mod expres un drept de denunţare unilaterală, părţile, în caz de neexecutare, pot să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale.

Nu există un drept de dezicere, astfel încât promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţată.

Caracterul de excepţie al normelor ce reglementează dreptul de denunţare unilaterală nu permite interpretarea în sensul că orice dispoziţie care stabileşte sancţiunea în cazul refuzului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale conţine implicit stabilirea în favoarea părţii a unui astfel de drept de denunţare, aşa cum susţine recurenta.

Analiza instanţei de apel nu face referire în niciun caz la aspecte străine de natura cauzei şi considerentele hotărârii recurate nu conţin susţineri contradictorii.

În ceea ce priveşte argumentul de interpretare al recurentei in dubio pro reo, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, acesta este un argument subsidiar care, în conformitate cu dispoziţiile art. 1269 alin. (1) C. civ. devine incident "dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar", ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu".

Prevederile art. 1545 C. civ. incidente în cauză sunt clare în ceea ce priveşte stipularea expresă a dreptului de denunţare unilaterală.

Instanţa de apel nu a făcut referire la dispoziţiile art. 1276 C. civ. exclusiv din perspectiva termenului în care poate fi exercitat dreptul de denunţare, astfel cum susţine recurenta.

Contrar susţinerilor recurentei, prin contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 septembrie 2021 de către B.I.N. D., părţile nu au convenit o clauză de dezicere.

Faţă de aceste considerente, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., astfel cum sunt invocate în memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 432 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul probelemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.

Legiuitorul a impus ca înseşi instanţele de judecată să se conformeze principiului autorităţii de lucru judecat pentru a se putea pretinde şi justiţiabililor respectarea acestuia. Or, motivul prevăzut de pct. 7 creează tocmai premisele casării hotărârilor pronunţate cu nesocotirea acestui principiu şi ale corijării atitudinilor neconforme.

Aşadar, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima dată înaintea instanţei de recurs, atât de părţi, cât şi de instanţă din oficiu, potrivit art. 432 teza I C. proc. civ.. Din dispoziţiile art. 432 teza a II-a C. proc. civ. reiese că, în concursul dintre principiul non reformatio in pejus şi autoritatea de lucru judecat, legiuitorul dă prioritate acesteia din urmă, părţii putându-i-se crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Motivul de casare este unul de ordine publică şi poate fi invocat în cauză pentru prima dată în recurs, astfel cum a fost invocat şi în prezentul litigiu.

Înalta Curte reţine însă că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat.

Aceasta deoarece prin decizia civilă nr. 617A din 6 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse apelurile formulate de apelanta-contestatoare C. S.R.L. şi de către apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5274 din 14 iunie 2022 pronunţată de Judecătoria Sector 1 ca nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 5274 din 14 iunie 2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatoarea C. S.R.L. ca neîntemeiată.

Cu toate că, prin decizia Tribunalului Bucureşti s-a consemnat existenţa unei clauze de dezicere, în considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că:

"în ceea ce priveşte efectele produse de activarea clauzei de dezicere, tribunalul reţine că sunt nefondate susţinerile apelantei contestatoare, întrucât intimaţii nu au solicitat creanţa ca efect al activării clauzei de dezicere, ci ca efect al clauzei III lit. a) din contract. De altfel, nu reiese nici din procesul-verbal încheiat de notarul public, menţionat de contestatoare în cerere că ar fi existat un refuz al acesteia din urmă la încheierea contractului de vânzare, în contextul în care, oricum, aceasta a invocat, în corespondenţa privată purtată cu intimaţii, chestiuni de ordin organizatoric, care au împiedicat-o să se prezinte la notar în vederea perfectării contractului de înstrăinare. Deci, nu se poate considera că ar fi avut loc încetarea contractului încheiat între părţi.

De altfel, prin invocarea impreviziunii, apelanta contestatoare îşi exprimă intenţia de a menţine derularea contractului, prin reechilibrarea prestaţiilor, iar nu de încetare a acestuia. În contextul în care apelanta contestatoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, această atitudine a apelantei este una contrară principiului bunei credinţe cu care trebuie să acţioneze părţile atât la încheierea contractului, cât şi pe timpul executării acestuia".

Înalta Curte reţine că atât în cadrul dosarului privind contestaţia la executare, cât şi în prezentul dosar, recurenta-pârâtă s-a prevalat de aceleaşi apărări, respectiv imposibilitatea prezentării la notar pentru că nu a primit notificarea din timp, existenţa unei clauze de dezicere, impreviziunea.

În aceste condiţii şi reţinând considerentele anterior menţionate din decizia nr. 617A/2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu se poate reţine că există autoritate de lucru judecat câtă vreme s-a reţinut existenţa unei clauze de dezicere, dar lipsită de eficienţă.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. prin administrator provizoriu E.. împotriva deciziei civile nr. 1679A din 8 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 9.996 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 18 septembrie 2025.