Leasing user lacks standing to rescind supplier-financier purchase contract; direct action under Ordinance 51/1997 limited to quality and delivery claims

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună:

- rezoluţiunea contractului de cumpărare nr. x/27.04.2022;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea preţului plătit pentru utilaj în schimbul înapoierii bunului care a făcut obiectul contractului de cumpărare mai sus indicat;

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350 din C. civ., art. 1707-1718 din C. civ. şi dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Prin întâmpinarea depusă la data de 01.02.2024 pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj, secţia civilă, apreciind că instanţa competentă este Tribunalul Specializat Cluj.

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 233/2024 din 29 martie 2024, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Cluj, secţia civilă, invocată de pârâta B. S.R.L., competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1129/2024 din 6 iunie 2024, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâta B. S.R.L.; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect rezoluţiune contract, ca fiind formulată de o persoana lipsită de calitate procesuală activă; reclamanta a fost obligată să achite pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 439/2024 din 17 octombrie 2024, a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1129 din 6 iunie 2024 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime; apelanta a fost obligată să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. coroborat cu art. 480 alin. (3) din acelaşi cod, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, având în vedere că tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat şi cheltuielile de deplasare.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţele anterioare au făcut o aplicare greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Se invocă dispoziţiile art. 1280 din C. civ. care consacră principiul relativităţii efectelor contractului, în acord cu care un act juridic încheiat între terţi nu vatămă şi nici nu produce beneficii intereselor celorlalte persoane care nu sunt părţi contractante.

În aplicarea acestui principiu, cele două instanţe au considerat că reclamanta este în imposibilitate de a se prevala de opţiunea rezoluţiunii vânzării stipulate de art. 1710 alin. (1) lit. c) din C. civ., deoarece este terţ faţă de raportul contractual de vânzare-cumpărare dintre intimată şi furnizor.

Referitor la dispoziţiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 şi clauzele contractuale, instanţele au reţinut că dreptul conferit de aceste dispoziţii utilizatorului bunului exploatat în leasing atât de legiuitor, cât şi de voinţa părţilor este un drept patrimonial, având ca obiect exclusiv pretenţiile ce decurg din livrarea bunului, calitatea bunului, asistenţa tehnică, respectiv service-ul din perioada de garanţie.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1280 şi art. 1270 din C. civ., precum şi cele ale art. 12 din O.G. nr. 51/1997.

Revenind la principiul relativităţii efectelor contractului, autoarea căii de atac a arătat că, în conformitate cu art. 1280 din C. civ., contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Dispoziţii legale stabilesc clar că principiul relativităţii efectelor contractului nu are efect definitiv, absolut pentru toate situaţiile, ci sunt excepţii de la acest principiu.

În practica judiciară nu există unanimitate de păreri cu privire la situaţiile ce constituie excepţii aparente sau veritabile de la principiul relativităţii efectelor contractului. Cu privire la acţiunile directe s-a reţinut că acestea reprezintă excepţii veritabile de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Recurenta apreciază că utilizatorul are stabilită, printr-un act normativ, o acţiune directă împotriva furnizorului, sens în care a făcut referire la O.G. nr. 51/1997.

Acţiunea directă a utilizatorului împotriva furnizorului este o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat prin dispoziţiile art. 1280 din C. civ., contrar susţinerilor instanţelor de judecată.

Furnizorul care nu este parte în contractul de leasing poate fi acţionat direct de utilizator, în virtutea dreptului conferit de lege.

Instanţele au considerat că acţiunea directă conferită de art. 12 din O.G. nr. 51/1997 se referă doar la un drept patrimonial, având ca obiect exclusiv pretenţiile ce decurg din livrarea bunului, calitatea acestuia, asistenţa tehnică, respectiv service-ul din perioada de garanţie, opinie cu care recurenta nu este de acord, deoarece, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile ar fi limitate şi nu s-ar atinge scopul urmărit de legiuitor prin introducerea dreptului utilizatorului de a avea acţiune directă împotriva furnizorului.

Recurenta a mai arătat că finanţatorul nu are niciun interes să promoveze acţiunea, întrucât acesta îşi încasează banii din derularea contractului de finanţare până la final (scopul său fiind obţinerea dobânzii ca şi cost al creditării), iar societatea reclamantă se află într-o situaţie absurdă în care trebuie să achite o sumă considerabilă pentru un bun pe care nu îl poate folosi, dar nici nu poate să solicite înapoierea lui şi restituirea sumelor achitate.

Această acţiune directă instituită de aceste dispoziţii prevede şi dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi finanţator, aşa cum jurisprudenţa şi literatura juridică din alte state au indicat expres.

Convenţia UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional prevede că obligaţiile furnizorului care rezultă din contractul încheiat cu finanţatorul pot, de asemenea, să fie invocate de către utilizator, ca şi cum el ar fi parte în contractul de furnizare.

Prevederea susţine afirmaţia recurentei, potrivit căreia prin acţiunea directă conferită de lege, utilizatorul se poate îndrepta direct împotriva furnizorului şi să ceară acestuia respectarea obligaţiilor asumate de către acesta, iar în situaţia nerespectării lor să ceară inclusiv rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, recurenta-reclamantă consideră că acţiunea directă are ca izvor legea, fiind expres reglementată de art. 12 din O.G. nr. 51/1997. Acesta este un alt caz în care este posibilă exercitarea unei acţiuni directe împotriva unei persoane care nu a luat parte la încheierea contractului.

Nu numai că această acţiune este reglementată de dispoziţiile legale, ci în situaţia de faţă dreptul de a promova acţiunea îi este conferit reclamantei şi de către finanţator.

Potrivit recurentei, cele două instanţe au încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 1270 din C. civ. cu privire la forţa obligatorie a contractului, nerespectând înţelegerea părţilor concretizată în clauzele contractului dintre părţi.

Clauza de la art. 6 din contract prevede că odată primită plata, finanţatorul transmite către utilizator orice pretenţii legate de orice daună sau defecţiune a bunului, dar fără a limita la livrare, asistenţă tehnică, întreţinere, calitate, deteriorări, garanţii, încetări ale contractului.

S-a depus la dosar şi adresa nr. x/06.10.2023, emisă de finanţatorul C. S.A. Aceasta a fost emisă după ce reclamanta a învederat finanţatorului problemele întâmpinate şi a solicitat să formuleze acţiune împotriva furnizorului.

Răspunsul său confirmă faptul că acesta nu are niciun interes să demareze vreo acţiune, atâta timp cât şi-a primit plata, însă dovedeşte faptul că transmite utilizatorului, reclamanta din prezenta cauză, toate drepturile şi acţiunile pe care le-ar fi avut el însuşi împotriva furnizorului.

Cu privire la acest act, instanţa de apel a arătat doar că înscrisul nu are valoarea juridică a unui mandat expres acordat utilizatorului pentru a promova o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentei, nu există o raţiune pentru care finanţatorul ar fi emis acest act, prin care arată că furnizorul este singurul responsabil în a soluţiona problemele legate de livrarea necorespunzătoare sau neconformitatea bunului.

Obligaţia furnizorului, vânzător al bunului ce face obiectul leasingului faţă de cumpărătorul finanţator este de garanţie contra viciilor lucrului vândut. În cazul încălcării acestei obligaţii de către furnizor, cumpărătorul finanţator are la îndemână fie o acţiune în rezoluţiunea vânzării, fie o acţiune de reducere a valorii lucrului vândut.

Acţiunea directă a utilizatorului contra furnizorului bunului, obiect al contractului de leasing privind calitatea acestui bun, nu poate avea ca obiect decât acţiunile pe care finanţatorul cumpărător al bunului le are împotriva furnizorului vânzător pentru reclamarea viciilor lucrului vândut.

Textul de la art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu distinge între ce fel de acţiuni referitoare la calitatea bunului, obiect al contractului de leasing, pot fi formulate de către utilizator aşa cum precizează lit. b) a aceluiaşi articol, care se referă strict la acţiunile posesorii faţă de terţi.

Este clar că această acţiune se referă la calitatea bunului livrat, astfel că dispoziţiile legale permit utilizatorului să acţioneze direct împotriva furnizorului, chiar dacă nu este parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între furnizor şi finanţator.

Bunul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, pe care reclamanta ar fi trebuit să îl folosească în producţie, pentru care se achită sume de bani, a fost livrat cu întârziere şi nefuncţional, aspecte confirmate de actele depuse la dosar, astfel că societatea reclamantă se află în situaţia de a avea un bun pe care nu îl poate folosi, deşi s-a achitat pentru el suma dată de finanţator, fără a avea posibilitatea să se îndrepte împotriva furnizorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare a unui bun corespunzător.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial şi cheltuielile de deplasare, justificate cu înscrisurile anexate la întâmpinare sau care urmează a fi depuse la dosar; la pct. 5 din întâmpinare, intimata a invocat "nulitatea în parte a recursului". La data de 11 septembrie 2025 apărătorul intimatei-pârâte B. S.R.L., domnul avocat D., a transmis la dosar "notă de cheltuieli de judecată în recurs", în cuprinsul căreia se menţionează suma de 25.000 RON, achitată cu titlu de onorariu de avocat, conform extrasului de cont aferent facturii seria x/10.02.2025, factura fiind depusă la dosar odată cu întâmpinarea; suma de 154,55 Euro, achitată cu titlu de cheltuieli de deplasare de la Cluj-Napoca la Bucureşti şi retur, pentru data de 18 septembrie 2025, conform facturii x/205, emise de TAROM S.A., la care s-a ataşat extrasul de cont pentru suma de 785,85 RON.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 20 martie 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prealabil, se impune precizarea faptului că, deşi recurenta a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile prin care susţine faptul că a fost soluţionată în mod greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale active vizează încălcarea unor norme de procedură, respectiv a art. 36 din C. proc. civ., aşa încât susţinerile formulate vor fi încadrate în motivul de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât nu au fost încălcate normele de procedură prevăzute la art. 36 din C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o soluţie legală cu privire la calitatea procesuală activă.

Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalenţa dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului, respectiv pârâtul şi cel obligat la respectarea dreptului şi, pe cale de consecinţă, se întruneşte condiţia calităţii procesuale. Altfel spus, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară (legitimatio ad causam).

Capacitatea procesuală (legitimaţia ad processum) reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacităţii civile din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice. Persoana care are capacitate de folosinţă în sens material are şi capacitate procesuală în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.

Pe de altă parte, calitatea procesuală (legitimaţia ad causam) semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cere. Ea este traducerea procesuală a calităţii de titular al dreptului, puterea în virtutea căreia o persoană exercită acţiunea în justiţie, mai precis, puterea de a acţiona în justiţie, justificată de un interes personal şi direct.

Se impune a se face următoarea precizare: calitatea procesuală nu este pur şi simplu "titlul" sub care o persoană figurează în proces, ci "puterea" de a acţiona în justiţie.

Ca atare, calitatea procesuală activă presupune, aşa cum în mod judicios a statuat şi instanţa de apel, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat în raportul juridic dedus judecăţii. Reclamantul este persoana fizică sau juridică care pretinde că un drept sau un interes al său i-a fost încălcat sau nesocotit şi care cere realizarea sau valorificarea acestuia pe cale judiciară.

Înalta Curte reţine că recurenta susţine, în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că hotărârile pronunţate de instanţele anterioare sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a normelor legale de drept material, respectiv a prevederilor art. 1280 şi art. 1270 din C. civ., respectiv a celor cuprinse în art. 12 din O.G. nr. 51/1997, norme care dacă ar fi fost interpretate corect de către cele două instanţe, ar fi rezultat dreptul său de a acţiona în judecată pentru rezoluţiunea vânzării-cumpărării şi, implicit, calitatea sa procesuală activă.

Contrar celor susţinute de recurentă, dreptul pretins pe calea acţiunii introductive sau calitatea sa procesuală activă nu rezultă din dispoziţiile legale anterior evocate.

Textul legal invocat de recurentă că ar fi fost încălcat cu prilejul judecăţii cauzei la fond şi apel, nu prevede un drept personal pe care reclamanta şi-ar putea întemeia cererea de chemare în judecată având ca obiect rezoluţiunea contractului de cumpărare nr. x/27.04.2022, intervenit între societatea pârâtă B. S.R.L., în calitate de vânzătoare şi societatea C. S.A., în calitate de cumpărătoare, respectiv reclamanta A. S.R.L, în calitate de utilizatoare, întrucât utilizatoarea chiar dacă este parte în contract, este terţ în raportul juridic contractul privind vânzarea-cumpărarea.

Nu există un temei legal în care să se încadreze demersul juridic al reclamantei, nici chiar prin raportare teza a II-a din prevederile art. 1280 C. civ. "dacă prin lege nu se prevede altfel", întrucât tipul de acţiune utilizat de reclamantă nu face parte din categoria acţiunilor punctual, elocvent şi neechivoc, cuprinse în dispoziţiile art. 12 lit. a)-b) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Este, de asemenea, nefondată susţinerea recurentei prin trimitere la practica judiciară, din care ar rezulta că nu există păreri în unanimitate cu privire la aplicarea efectelor contractului numai între părţile contractante, existând situaţii de excepţie în următoarele cazuri: în contractul având ca obiect stipulaţia pentru altul, în contractul de antrepriză, în contractul de mandat, în contractul de asigurare de răspundere civilă, în contractul de locaţiune şi în contractul de leasing.

Analizând prevederile art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, se poate observa că nu rezultă dreptul reclamantei de a formula o acţiune în justiţie având ca obiect rezoluţiunea contractului de cumpărare nr. x, încheiat la data de 27.04.2022, unde se stipulează punctual că utilizatorul are dreptul de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere.

Din conţinutul lor rezultă că reclamanta (utilizatoare a bunului) are numai dreptul să întreprindă acţiuni de administrare, necesare unei bune utilizări a bunului şi, în niciun caz, aceste prevederi nu pot fi interpretate, în sensul că finanţatorul a transmis asupra utilizatorului toate atributele dreptului său de proprietate, aşa cum în mod greşit interpretează şi susţine recurenta.

Dimpotrivă, din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acţiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului, lipsind acţiunea redhibitorie şi estimatorie, în cazul viciilor ascunse.

Interpretarea recurentei conform căreia textul de lege nu distinge între acţiunile vizând calitatea bunului obiect al contractului de leasing ce pot fi exercitate de utilizator în mod direct şi că, prin urmare, acestuia îi este permisă inclusiv o acţiune prin care urmăreşte desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare dintre finanţator şi furnizor, în care nu este parte, ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, este nelegală.

Cel care acţionează în justiţie trebuie să o facă în considerarea unui drept subiectiv propriu şi îndreptându-se împotriva aceluia care are o obligaţie corelativă respectivului drept.

Dispoziţia legală pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea (art. 12 din O.G. nr. 51/1997) nu instituie nicio excepţie de la principiul enunţat, astfel că raportul juridic substanţial, în speţa pendinte, nu-i creează reclamantei condiţiile legale de a acţiona, pe această cale, într-un raport juridic procesual, iar în raport de aceste împrejurări, întrucât calitatea procesuală activă derivă din calitatea de titular al dreptului, calitatea procesuală activă a reclamantei nu există.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în raport de prevederile art. 1270 din C. civ. şi art. 6 din contractul de leasing financiar, poate solicita chiar rezoluţiunea contractului de cumpărare, deşi nu este parte în acest contract, fiind un caz de excepţie stabilit de lege şi clauzele contractuale, unde se prevede că o dată primită plata, finanţatorul transmite către utilizator orice pretenţii legate de orice daună sau defecţiune a bunului, fără a limita la livrare, asistenţă tehnică, întreţinere, calitate, deteriorări, garanţii ori încetări ale contractului.

Critica nu poate fi reţinută, întrucât este nefondată.

Contractul de leasing este definit în art. 1) alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, ca o operaţiune juridică prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator (locatar), la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul (locatorul) se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului (locatarului) de a cumpăra bunul.

În contractul de leasing apare şi furnizorul (vânzătorul) care furnizează bunul finanţatorului (cumpărătorului), în schimbul preţului achitat de acesta din urmă, fiind un contract comercial cu o reglementare specială, în care se regăsesc, de obicei, trei părţi: un furnizor/vânzător, un finanţator/cumpărător (societatea de leasing) şi un utilizator.

Ca operaţiune tripartită, leasingul creează obligaţii diferite în sarcina părţilor implicate, obligaţii care derivă, pe de o parte, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi societatea de leasing, iar, pe de altă parte, obligaţii ce derivă din contractul de leasing încheiat între societatea de leasing şi utilizator.

Din cuprinsul prevederilor legale rezultă că furnizorul este terţ în contractul de leasing, iar utilizatorul este terţ în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că aşa după cum am mai precizat, obligaţiile părţilor şi raporturile juridice născute ca efect al contractului de leasing sunt diferite.

Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe furnizor în raporturile cu utilizatorul, acesta are obligaţiile de a livra bunul obiect al contractului de leasing, conform specificaţiilor tehnice din contract, obligaţiile limitându-se la livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere (art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997), iar acestea sunt singurele situaţii stabilite de lege în care utilizatorul are acţiune directă împotriva furnizorului. Aceste acţiuni au fost descrise în clauza contractuală de la pct. 6 (Contractul de cumpărare nr. x/27.04.2022).

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între furnizor si finanţator, iar în raport de acest fapt utilizatorul nu are o acţiune directă împotriva furnizorului cu privire la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În speţa dedusă judecăţii, titularul dreptului de a introduce acţiunea în garanţie pentru vicii ascunse sau buna funcţionare a bunului (utilajului), prin care se solicită rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, numită şi acţiune redhibitorie, este cumpărătorul din contract, respectiv C. S.A., iar prevederile art. 6 din contract nu conferă reclamantei legitimitatea procesuală activă în ceea ce priveşte introducerea acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare faţă de care aceasta este terţ.

Sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora acţiunea sa directă contra furnizorului ar putea rezulta din cuprinsul adresei nr. x/06.10.2023, emise de finanţator, care i-a transmis toate drepturile, inclusiv cel pentru reclamarea viciilor lucrului, atâta timp cât în cuprinsul respectivei adrese s-a precizat clar, prin trimitere la prevederile art. 12 din O.G. nr. 51/1997, care sunt acţiunile directe ale utilizatorului împotriva furnizorului, cu trimitere la prevederile art. 12.1 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar nr. x/27.04.2022 referitoare la acţiunile posesorii împotriva ingerinţelor terţilor având ca obiect bunul.

În astfel de situaţii, utilizatorul poate acţiona în nume propriu, cu respectarea obligaţiei de a-l înştiinţa în scris pe finanţator asupra demersurilor sale.

Chiar dacă conţinutul acestui înscris s-ar interpreta în sensul arătat de recurentă, Curtea de Apel Cluj a reţinut corect, în cuprinsul deciziei recurate, că acest înscris nu se circumscrie în categoria înscrisurilor cu valoare de mandat, prin care finanţatorul ar fi mandatat-o pe utilizatoare să promoveze o acţiune în instanţă având ca obiect antrenarea răspunderii vânzătoarei în cadrul garanţiei pentru vicii ascunse, instituţie juridică prevăzută în art. 1707 şi următoarele din C. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 452 şi art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 25.785,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 439/2024 din 17 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 25.785,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.