Delictual liability of veterinary authorities for negligent certification causing livestock export rejection

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, la data 25.07.2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A., Postul de Inspecţie la Frontiera Port Midia - Năvodari din cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi Pentru Siguranţa Alimentelor - D.S.V.S.A. Constanţa şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor, a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 452.289,76 RON, reprezentând valoarea pagubelor pe care i le-au pricinuit prin faptele lor, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357, art. 1382 şi art. 219 alin. (2) C. civ., Ordonanţa Guvernului nr. 42 din 29 ianuarie 2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, Ordinul preşedintelui A.N.S.V.S.A. nr. 48/2018 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor-A.N.S.V.S.A. a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta Direcţia Sanitara Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, a invocat excepţia netimbrării şi excepţia lipsei procedurii prealabile raportat la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 801/CA/2019 din 14 octombrie 2019 Tribunalul Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a din cadrul Tribunalului Bihor.

În motivarea acestei soluţii, s-a avut în vedere obiectul cauzei şi temeiurile de drept pe care a fost întemeiată acţiunea, respectiv obligarea pârâtelor la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale, în cadrul răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ., fapt care atrage competenţa instanţei civile.

Prin sentinţa civilă nr. 42/LP/2020 din 12 martie 2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor.

Prima instanţă a reţinut că, întrucât reclamanta a precizat expres că acţiunea este întemeiată pe C. civ., respectiv pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi art. 1358, răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată în lipsa anulării actelor administrative prin care s-a dispus respingerea exportului, motiv pentru care a reţinut că este netemeinică cererea raportat la temeiul de drept invocat şi la limitele stabilite de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, la data de 22 iunie 2020, reclamanta A. S.R.L., solicitând instanţei admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Prin decizia nr. 262/C/2020-A din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 42/LP/12.03.2020 pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, care a fost menţinută în totalitate.

Împotriva acestei decizii, la data de 21.12.20202 reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la o altă instanţă egală în grad pentru o nouă judecată a apelului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 11 ianuarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2022, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 262/C/2020-A din 21 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, pentru o nouă judecată, Curţii de Apel Alba Iulia.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi art. 1358 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. În motivarea acţiunii, s-a arătat faptul că despăgubirile solicitate au ca temei legal faptele ilicite săvârşite de pârâte constând în neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de lege în sarcina acestora privind exportul animalelor.

Aşadar, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanţei repararea unui prejudiciu creat, nu prin emiterea unui act administrativ nelegal, ci ca urmare a unor faptele prejudiciabile săvârşite de pârâte care se înscriu în sfera ilicitului civil.

Caracterul civil al pretenţiilor deduse judecăţii rezultă şi din motivarea sentinţei nr. 801/CA/2019 din 14 octombrie 2019, pronunţate de către Tribunalul Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a dispus declinarea cauzei în favoarea secţiei civile, instanţa de contencios reţinând că despăgubirile solicitate de recurenta-reclamantă nu sunt consecinţa anulării unui act administrativ pentru a atrage competenţa specială a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cererii, în raport de prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acestea având natură civilă.

Din actele dosarului a rezultat că această statuare asupra competenţei materiale de judecare a cauzei de către instanţa civilă nu a fost respectată de prima instanţă, aceasta respingând acţiunea pe fond, reţinând că răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată în lipsa anulării actelor administrative prin care s-a dispus respingerea exportului.

Instanţa de apel a menţinut această calificare greşită a naturii litigiului cu motivarea că întrucât actul administrativ reprezentat de decizia de respingere a exportului, precum şi actele sau operaţiunile premergătoare acestuia nu fost atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, acestea bucurându-se de prezumţia de legalitate, nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că emiterea acestora reprezintă o faptă ilicită, nefiind astfel îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a arătat că prejudiciul i-a fost creat, nu prin emiterea unui act administrativ nelegal, pentru că un astfel de act nu a fost emis, ci ca urmare a neîndeplinirii de către intimatele-pârâte a obligaţiilor stabilite de lege pentru exportul animalelor, dispoziţii legale pe care acestea le-au încălcat şi care astfel se constituie în fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Astfel, pârâtele, deşi au reţinut iniţial eligibilitatea documentelor pentru export a animalelor, aprobând transportul şi efectuând certificarea, ulterior, după ce animalele au ajuns la PIF Constanţa, exportul a fost respins, fapt ce a creat prejudiciu reclamantei, constând în cheltuielile ocazionate cu transportul animalelor retur şi cu hrana acestora.

Respingerea exportului nu s-a făcut din vina reclamantei, ci din cauza neconcordanţelor cu privire la modelul certificatului privind statusul animalelor, obligaţia de a transmite formularele corecte aparţinând intimatelor-pârâte.

În acest context, instanţa supremă a găsit fondate şi criticile recurentei prin care a susţinut faptul că prin decizia atacată s-a reţinut greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Având în vedere că recurenta a indicat faptele ilicite în baza cărora a solicitat despăgubirile, Înalta Curte a statuat că instanţa de apel trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 din C. civ., prin prisma motivelor invocate de reclamantă drept temei al acţiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 14 iunie 2022.

Ulterior, prin cererea depusă la data de 27 martie 2024 la dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia apelanta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanţei actualizarea prejudiciului cauzat acesteia, de la data producerii acestuia (7 aprilie 2017) la zi sau până la data plăţii efective.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 3 iunie 2024 instanţa de apel a reţinut că "nu este vorba de o precizare nouă, ci de o actualizare a prejudiciului", astfel încât reclamanta nu este decăzută din dreptul de a-şi modifica cererea .

Prin decizia nr. 216/2024 din 30 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 42/LP/2020 a Tribunalului Bihor; s-a schimbat sentinţa atacată şi, în consecinţă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR; pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata următoarelor sume de bani:

- 226.095,26 RON actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 07.04.2017 şi până la data plăţii efective, reprezentând cheltuielile cu transportul animalelor.

- 25.074,06 RON actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 07.04.2017 şi până la data plăţii efective, reprezentând suma achitată pentru hrana animalelor pe perioada transportului maritim către Israel ce urma a fi efectuat.

- 431,45 RON actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 07.04.2017 şi până la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea declaraţiei vamale de export bovine vii achitată agentului vamal.

- 133.779,08 RON actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 07.04.2017 şi până la data plăţii efective, reprezentând echivalentul pierderii în greutate.

- 39.975 RON actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 07.04.2017 şi până la data plăţii efective, reprezentând costul pentru fânul şi nutreţul necesare refacerii greutăţii animalelor.

S-a respins, în rest, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR.

S-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului POSTUL DE INSPECŢIE LA FRONTIERĂ PORT MIDIA NĂVODARI din cadrul DIRECŢIEI SANITARE VETERINARE ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR CONSTANŢA.

Prin aceeaşi decizie, pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 60.029,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorariu de expertiză şi onorarii de avocat în favoarea reclamantei.

La data de 12 decembrie 2024 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, recursurile declarate de recurentele-pârâte AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR împotriva deciziei nr. 216/2024 din 30 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

1. Recursul formulat de pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care, pe de o parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este rezultatul unei interpretări greşite a normelor de drept material, decizia recurată pronunţându-se cu ignorarea actelor normative incidente în cauză şi a înscrisurilor existente la dosar.

Au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material, cu referire la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, Hotărârea Guvernului nr. 1415/2009, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, Hotărârea Guvernului nr. 984/2005, Decizia Comisiei Europene 91/2014 ce modifică Decizia Uniunii Europene nr. 2003/467/CE, Regulamentul Uniunii Europene nr. 1/2005, Ordinul M.A.I.A. 1370/1960, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile pentru angajarea în sarcina A.N.S.V.S.A. a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, conform art. 1357 din C. civ.

Faţă de aspectele expuse în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă A.N.S.V.S.A. consideră că vinovăţia sa nu a fost dovedită.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata unei sume de bani în ideea reparării unui prejudiciu pe considerentul angajării răspunderii civile delictuale, răspundere care, în lipsa unui singur element (vinovăţia), nu poate fi angajată.

Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, nefiind dovedită cu privire la pârâta A.N.S.V.S.A., astfel că este incident motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit recurentei A.N.S.V.S.A., nu s-a demonstrat în sarcina sa existenţa faptei ilicite.

În ideea de a arăta că fapta ilicită există şi că trebuie reţinută în sarcina pârâtei A.N.S.V.S.A., instanţa de apel face referire la un paragraf din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei şi anume "întregul teritoriu al României este recunoscut internaţional ca liber de bruceloză bovină în baza Deciziei Comisiei Europene nr. 91/2014 ce modifică Decizia Comisiei Europene nr. 20003/467/CE…dovada că lotul de animale destinate exportului avea un status eligibil în ce priveşte bruceloza bovină era cât se poate de evident".

Acest paragraf a fost catalogat de instanţa de apel ca fiind o mărturisire în sensul art. 348 din C. proc. civ.. Curtea de Apel Alba Iulia a concluzionat în sensul că paragraful redat anterior echivalează cu o mărturisire a faptului că animalele erau eligibile pentru export în Israel.

Chiar şi în situaţia în care s-ar accepta această ipoteză, mărturisirea nu constituie sub nicio formă o faptă ilicită, atâta timp cât nu s-a făcut vreo referire în respectivul paragraf la recunoaşterea de către pârâtă a vreunei pretenţii a reclamantei, la recunoaşterea unei greşeli în sarcina A.N.S.V.S.A.

A echivala fapta ilicită cu acest paragraf, catalogat ca fiind "o mărturisire" de către instanţa de apel, reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, un raţionament care nu poate fi primit.

Având în vedere că exportul bovinelor vii din România către Israel nu s-a mai efectuat din culpa reclamantei, recurenta-pârâtă A.N.S.V.S.A. apreciază că nu poate fi reţinut în sarcina pârâtelor niciun prejudiciu.

În legătură cu existenţa prejudiciului, s-a arătat că acesta a făcut obiectul unei expertize tehnice judiciare.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a arătat că menţine cele 25 de zile necesare refacerii greutăţii pierdute a animalelor, deoarece expertul în zootehnie a adus un răspuns argumentat în acest sens, iar afirmaţiile recurentei în legătură cu numărul de zile (sub 10) necesare refacerii greutăţii pierdute a animalelor sunt ipotetice.

Recurenta-pârâtă A.N.S.V.S.A. a înţeles să critice decizia recurată sub acest aspect, apreciind că sunt exagerate cele 25 de zile şi că nu există niciun răspuns argumentat al expertului, contrar reţinerilor instanţei de apel.

Chiar şi la solicitarea instanţei de apel de a arăta în mod clar care este actul normativ în baza căruia a ajuns la acest număr de 25 de zile, d-nul expert nu a putut da curs acestei solicitări.

Atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel apelanta a insistat foarte mult asupra prejudiciului, fără a se demonstra o legătură de cauzalitate între o faptă ilicită, o persoană făptuitoare şi acest prejudiciu.

Deşi în cauză există mai mulţi pârâţi, în concret nu se arată foarte clar nici până la acest moment procesual care este pârâtul şi care este fapta ce se consideră a fi generatoare de prejudicii.

Recurenta-pârâtă a conchis în sensul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, conform prevederilor art. 1357 din C. civ.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a dispus obligarea A.N.S.V.S.A. la plata sumei actualizate cu indicele de inflaţie şi până la data plăţii efective.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. (2009), dobânda legală nu poate fi acordată, întrucât nu există o datorie certă, lichidă şi exigibilă a A.N.S.V.S.A. faţă de intimata-reclamantă şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o neexecutare, la scadenţă, a vreunei datorii.

Potrivit recurentei, instanţa nu poate dispune plata drepturilor solicitate majorate şi indexate, în situaţia în care instituţia nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţia precisă şi limitată", iar potrivit art. 47, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

Prin urmare, din dispoziţiile legale indicate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Plata sumelor reprezentând dobânda legală şi actualizarea cu rata inflaţiei se poate face numai prin intervenţia legiuitorului. Astfel, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală şi rata inflaţiei, instituţia publică nu are la dispoziţie alte surse de finanţare, în afara celor alocate prin lege.

Referitor la decizia instanţei privind obligarea A.N.S.V.S.A. la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat analizarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 451- art. 453 din C. proc. civ.

În acest sens, a cerut ca instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

În cazul în care se va trece peste această solicitare, instanţa urmează să procedeze la diminuarea cheltuielilor, întrucât exonerarea sau reducerea sumei solicitate de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă şi ca o protecţie a bugetului de stat, fiind mai mult decât evident faptul că se impune, cel puţin, diminuarea cheltuielilor pe care pârâta A.N.S.V.S.A. ar fi obligată să le plătească, proporţional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.

2. Recursul formulat de pârâta DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR

Memoriul de recurs depus la dosar de către recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR are un conţinut aproximativ identic cu cel al recurentei-pârâte A.N.S.V.S.A., motiv pentru care nu vor fi reluate criticile comune.

În plus, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) din C. civ., în sensul că a acordat atât echivalentul pierderii în greutate (caloul) în cuantum de 133.779,08 RON, cât şi echivalentul costului pentru fânul şi nutreţul necesar refacerii greutăţii animalelor în cuantum de 39.975 RON.

Or, procedând astfel, instanţa de apel a acordat de două ori o despăgubire pentru aceeaşi pierdere.

Dacă instanţa de apel a apreciat că pârâta trebuie să achite costul pentru fânul şi nutreţul necesar refacerii greutăţii pierdute a animalelor, recurenta consideră că s-a restabilit situaţia anterioară certificării.

În concret, a susţinut faptul că, aducând aceste animale la situaţia anterioară, respectiv la greutatea iniţială pe care au avut-o la momentul plecării din exploataţia de origine, prin asigurarea hranei necesare în acest scop, în cuantum de 39.975 RON, pârâta nu mai trebuia să fie obligată şi la plata sumei de 133.779,08 RON, reprezentând echivalentul pierderii în greutate.

Prin suportarea de către pârâtă a contravalorii hranei necesare refacerii greutăţii pierdute, animalele au revenit la situaţia anterioară, iar reparaţia a fost efectuată.

Atâta timp cât s-a restabilit situaţia anterioară, recurenta-pârâtă apreciază că este nejustificată şi nefondată dispoziţia instanţei de apel, de obligare a sa şi la plata sumei de 133.779,08 RON ce reprezintă contravaloarea pierderii în greutate, deoarece animalele au revenit la starea iniţială (prin suportarea costului necesar hranei pentru refacere), ceea ce înseamnă că s-a reparat prejudiciul şi nu mai poate fi vorba de o pierdere în greutate (calou).

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 25.074,06 RON, actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 7 aprilie 2017, până la momentul plăţii efective, pe considerentul că aceasta reprezintă o sumă achitată pentru hrana animalelor pe perioada transportului maritim către Israel ce urma a fi efectuat.

Referitor la acest aspect, instanţa de apel s-a rezumat la a menţiona că există la dosarul cauzei înscrisul depus, în copie, la fila x faţă/verso din dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia, înscris necontestat de partea adversă.

Raportat la obligaţia ce îi incumbă pârâtei din acest înscris, s-a arătat că:

- pe de o parte, nu există nicio dovadă a faptului că aceste furaje şi aşternuturi de paie odată achitate de către reclamantă nu au fost înmânate/restituite acesteia în vederea valorificării lor, în condiţiile în care transportul nu a mai avut loc; în atare situaţie, recurenta consideră că prejudiciul sub acest aspect nu mai exista;

- pe de altă parte, între părţile implicate (transportatorul şi beneficiarul A. S.R.L.) ar putea fi încheiat un contract care să cuprindă clauze referitoare la regimul aşternutului de paie şi a furajelor necesare pe perioada transportului maritim, în cazul în care transportul nu se mai derulează;

Referitor la obligaţia pe care instanţa de apel a instituit-o în sarcina pârâtei pe acest considerent, autoarea căii de atac apreciază că, pentru respectarea dezideratului dreptului la un proces echitabil, era necesar, pe de o parte, ca instanţa de apel, în baza rolului activ pe care aceasta îl are în aflarea adevărului, să pună în vedere părţilor orice chestiune litigioasă asupra căreia se va pronunţa prin considerentele hotărârii. Mai mult, instanţa de apel trebuia să solicite suplimentarea materialului probatoriu dacă aprecia că este necesar, tocmai pentru justa lămurire a cauzei şi aflarea adevărului, fiind vorba de o instanţă devolutivă.

Procedând astfel, instanţa de apel a generat o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, atâta vreme cât nu şi-a întemeiat hotărârea pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Această situaţie a generat o obligaţie de plată în sarcina bugetului de stat - 25.074,06 RON la care se va adăuga indicele de inflaţie - obligaţie care nu rezultă în mod clar din probatoriul administrat.

În drept, ambele recursuri au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinări la recursurile formulate de recurentele-pârâte, prin care a invocat "excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată"; în realitate, este vorba de excepţia netimbrării cererii de recurs; se mai invocă excepţia nulităţii recursurilor, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului; a mai solicitat respingerea excepţiei netimbrării cererii de recurs, arătând că a achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 4.029,27 RON, cu OP nr. x/19.03.2025, conform extrasului de cont ataşat.

Recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi respingerea excepţiei netimbrării cererii de recurs ca lipsită de obiect.

Prin rezoluţia din 3 aprilie 2025 s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Astăzi, în şedinţă publică, apărătorul intimatei-reclamante A. S.R.L. a arătat că nu mai insistă în soluţionarea excepţiei netimbrării cererilor de recurs, iar excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia supusă controlului judiciar este pronunţată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

Din economia deciziei de casare şi faţă de caracterul obligatoriu al statuărilor instanţei de recurs, reiese că rejudecarea, în prezentul litigiu, a vizat doar analizarea condiţiilor în vederea angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 din C. civ., prin prisma motivelor invocate de reclamantă drept temei al acţiunii.

Totodată, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că prin decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a tranşat definitiv chestiunea privitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei autoarelor faptelor ilicite, care au fost pe deplin dovedite, astfel încât singura problemă litigioasă este cea a cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită a pârâtelor.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei instanţei de apel de către ambele recurente-pârâte, Înalta Curte constată că, invocându-se incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea susţin nelegalitatea hotărârii atacate, în esenţă, prin prisma neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale, astfel că instanţa supremă va analiza aceste critici împreună.

Este de observat că, în expunerea de motive, recurentele-pârâte au făcut trimitere la situaţia de fapt, arătând că vinovăţia lor nu a fost dovedită.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus obligarea, în solidar, a recurentelor-pârâte la plata unei sume de bani în ideea reparării unui prejudiciu pe considerentul angajării răspunderii civile delictuale, răspundere care, în lipsa unui singur element (vinovăţia), nu poate fi angajată.

Se invocă faptul că din componenta vinovăţiei lipseşte factorul intelectiv sau de conştiinţă care constă în reprezentarea faptei, a condiţiilor de comitere, a urmărilor şi a raportului de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată.

Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reţinută de către aceasta în cadrul deciziei recurate.

Aceasta, deoarece sarcina evaluării probelor în cauză şi a stabilirii situaţiei de fapt revine în exclusivitate instanţelor de fond, instanţa de recurs efectuând doar un examen de legalitate asupra deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Susţinerea recurentelor este nefondată, întrucât statuările din decizia de casare şi hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în rejudecare, conturează existenţa vinovăţiei.

Aspectele de fapt evocate de recurentele-pârâte reprezintă apărări pe care acestea le-au susţinut la judecata în apel a pricinii, iar ele au fost apreciate ca nefondate de instanţa care are competenţa legală de a realiza o judecată asupra fondului cauzei. Cum judecata în recurs nu are caracter devolutiv, aspectele de fapt astfel reiterate în această cale de atac nu vor fi analizate, ele fiind expuse de părţile recurente cu ignorarea limitelor în care sunt îndreptăţite să beneficieze de o judecată în etapa recursului.

Referitor la condiţia existenţei unei fapte ilicite, se cuvine a fi reamintit că aceasta este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau obiceiul locului, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau interesului legitim şi serios ce creează aparenţa unui drept subiectiv, potrivit art. 1349 din C. civ.

În analiza cerinţelor arătate, date fiind circumstanţele de fapt ce au rezultat din materialul probator administrat, se constată că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că răspunderea civilă solidară a recurentelor-pârâte se activează pentru conduita ilicită a acestor autorităţi, conduită constând în neglijenţă, imprudenţă sau necunoaşterea obligaţiilor legale de serviciu, care a condus la returnarea animalelor pregătite pentru export şi, implicit, la crearea prejudiciului în patrimoniul reclamantei.

În speţă, referitor la fapta ilicită, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că atât prin întâmpinarea depusă la fond de pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR se recunoaşte că "motivul respingerii este faptul că certificatele sanitar veterinare care însoţeau animalele în vederea exportului au avut anulat aliniatul 3 de la lit. B), aceasta însemnând că statusul pentru bruceloza bovină nu era confirmat, precum şi faptul că nu erau îndeplinite exigenţele cu privire la efectivele de bovine din care proveneau animalele" .

Pe de altă parte, în întâmpinarea depusă de pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR precum şi în întâmpinarea formulată de pârâta DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR se arată faptul că "întregul teritoriu al României este recunoscut internaţional ca liber de bruceloză bovină în baza Deciziei Comisiei Europene nr. 91/2014 ce modifică Decizia Comisiei Europene nr. 20003/467/CE … dovada că lotul de animale destinate exportului avea un status eligibil în ce priveşte bruceloza bovină era cât se poate de evident" .

Afirmaţiile celor două pârâte din întâmpinările depuse la fond în sensul că, de fapt, bovinele pe care reclamanta intenţiona să le vândă în Israel erau eligibile pentru export constituie o mărturisire judiciară în sensul art. 348 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, exportul a fost refuzat tocmai pe baza unor înscrisuri (certificate de sănătate) emise de către pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi completate apoi de pârâta DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR.

Instanţa de apel a mai arătat că nu se poate reţine vreo faptă ilicită în sarcina pârâtului POSTUL DE INSPECŢIE LA FRONTIERĂ PORT MIDIA NĂVODARI din cadrul DIRECŢIEI SANITARE VETERINARE ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR CONSTANŢA, acesta din urmă nefăcând altceva decât să se conformeze certificatelor sanitar veterinare astfel cum au fost emise şi completate de celelalte două pârâte.

Cu privire la vinovăţie, s-a constatat că exportul nu s-a putut realiza din cauza neconcordanţelor cu privire la modelul certificatului privind statusul animalelor, obligaţia de a transmite formularele corecte aparţinând intimatelor-pârâte AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR.

Deosebit de relevant este faptul că, în dimineaţa zilei de 6 aprilie 2017 DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR a trimis, prin email, către pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR copii scanate ale certificatelor şi la aceste emailuri "s-a primit confirmare că totul este completat corect" iar după reîntoarcerea animalelor "au fost clarificate cu ANSVSA aspectele referitoare la tehnoredactare survenite în formatul word al certificatelor transmise către DSVSA BIHOR" .

Aşadar, abia în urma reîntoarcerii animalelor la fermă pârâtele A.N.S.V.S.A. şi D.S.V.S.A. Bihor au realizat deficienţele intervenite în procedura de emitere/completare a certificatelor privind statusul animalelor, deficienţe care au dus în cele din urmă la imposibilitatea derulării exportului celor 600 de bovine.

Instanţa de prim control judiciar a concluzionat că este în sarcina pârâtelor să asigure procedura administrativă prin care aduc la îndeplinire obligaţiile ce le revin, însă aceasta trebuie să aibă o anumită coerenţă tocmai pentru a nu prejudicia persoanele fizice/juridice care desfăşoară activităţi ce intră în sfera de control a pârâtelor în cauză.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă A.N.S.V.S.A. a susţinut faptul că exportul bovinelor vii din România către Israel nu s-a mai efectuat din culpa reclamantei, apreciind că nu poate fi reţinut în sarcina pârâtelor niciun prejudiciu. În legătură cu existenţa prejudiciului, s-a arătat că acesta a făcut obiectul unei expertize tehnice judiciare.

Critica astfel susţinută are caracter pur formal în condiţiile în care ea se limitează la un simplu enunţ, fără a concretiza un viciu survenit în demersul instanţei de apel de a interpreta şi aplica normele de drept substanţial relevante pentru cuantificarea despăgubirilor acordate.

Contrar susţinerii recurentelor, instanţa de apel, în rejudecare, a relevat elementele ce definesc prejudiciul reţinut în cauză, anume că acesta este consecinţa directă a conduitei ilicite descrise anterior.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că repararea integrală a prejudiciului reprezintă un obiectiv al răspunderii civile delictuale.

Scopul primordial al angajării răspunderii este cel al reparaţiei prejudiciului şi, doar în subsidiar, cel al sancţionării făptuitorului şi prevenirii comiterii altor fapte similare. Tocmai de aceea, în stabilirea cadrului legal privind condiţiile şi fundamentul răspunderii delictuale, în primul rând, trebuie să se aibă în vedere protejarea intereselor persoanelor prin repararea integrală, în măsura în care aceasta poate fi realizată, a prejudiciului. Pentru repunerea efectivă a reclamantei în situaţia anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor. Astfel, o reparaţie stabilită în temeiul răspunderii delictuale nu poate fi decât integrală, pentru a da satisfacţie deplină celui care a suferit un prejudiciu.

Pentru ca o persoană să poată pretinde şi să obţină despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert şi încă nereparat.

În ceea ce priveşte certitudinea prejudiciului, doctrina a statuat în sensul că această condiţie este îndeplinită dacă "existenţa sa (a prejudiciului) este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi evaluat în prezent". Se face distincţie între un prejudiciu cert, care poate fi actual sau viitor şi un prejudiciu eventual sau ipotetic.

În alin. (3) al art. 1385 din C. civ. a fost consacrată regula conform căreia, în cuantumul despăgubirilor, trebuie să se cuprindă, alături de pierderea efectiv suferită de victimă, şi câştigul sau beneficiul nerealizat de aceasta (lucrum cessans), pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului.

În aplicarea acestui principiu, instanţa de apel a administrat probatorii pentru cuantificarea prejudiciului, respectiv expertiza tehnică judiciară în specialitatea zootehnie.

Criticile referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor, pun în discuţie, pe de o parte, interpretarea şi aplicarea în concret a principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, iar, pe de altă parte, aspecte de evaluare a probelor.

Aşadar, nu ar putea fi primite criticile vizând cuantumul despăgubirii acordate, întrucât, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, prin criticile formulate, recurentele tind, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanţei fondului asupra raportului de expertiză întocmit în cauză, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.

Cercetând, în continuare, criticile formulate de către recurentele-pârâte, Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunţat exigenţele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reţinând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale impun judecătorului obligaţia de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunţă, cu referire la probele administrate, indicând motivele de fapt şi de drept pe care le reţine şi oferind răspuns apărărilor esenţiale ale părţilor.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat în mod corespunzător decizia atacată, redând situaţia de fapt, prevederile legale incidente, expunând un raţionament logico-juridic convingător şi oferind răspuns detaliat tuturor susţinerilor esenţiale ale părţilor. De asemenea, instanţa de apel a analizat şi probatoriul socotit relevant, astfel încât critica recurentelor-pârâte, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fără suport.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici susţinerea referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Teza vizată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care, fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor, conduc la o altă soluţie decât cea care se regăseşte în dispozitiv, fie considerentele sunt divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluţie, în timp ce altele determină o soluţie diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluţia din dispozitiv. Niciuna dintre aceste ipoteze nu subzistă în cauză, argumentele Curţii de Apel Alba Iulia referitoare la cuantificarea prejudiciului sprijinind soluţia de admitere a apelului declarat de reclamantă.

Motivarea străină de natura cauzei presupune că instanţa a apelat, în soluţionarea acesteia, la instituţii juridice care nu au legătură cu procesul dedus judecăţii.

Raportarea realizată de recurentele-pârâte la această ipoteză din art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este pur formală, părţile neindicând care sunt elementele vizate de Curtea de Apel Alba Iulia, care nu au conexiune juridică, cu litigiul cu care a fost învestită instanţa de apel.

Suplimentar, recurenta-pârâtă DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR a susţinut faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) din C. civ., în sensul că a acordat atât echivalentul pierderii în greutate (caloul) în cuantum de 133.779,08 RON, cât şi echivalentul costului pentru fânul şi nutreţul necesar refacerii greutăţii animalelor în cuantum de 39.975 RON.

Or, procedând astfel, instanţa de apel a acordat de două ori o despăgubire pentru aceeaşi pierdere.

Critica adusă hotărârii recurate, sub acest aspect, este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a acordat de două ori o despăgubire pentru aceeaşi pierdere.

Echivalentul pierderii în greutate (caloul) este distinct de echivalentul costului pentru fânul şi nutreţul necesar refacerii greutăţii animalelor.

Înalta Curte subliniază că, deşi recurenta-pârâtă indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material, respectiv art. 1385 alin. (3) din C. civ., criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată.

În realitate, aceste critici reprezintă doar trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în legătură cu analizarea elementelor obligatorii ale răspunderii civile delictuale, instanţa de apel reţinând, în esenţă, că animalele au suferit o pierdere în greutate de 6% această valoare fiind expres menţionată de Ordinul MAIA nr. 1370/1960 corespunzător distanţei parcurse de animale respectiv o distanţă de 1141,80 km.

Referitor la costul pentru fânul şi nutreţul necesare refacerii greutăţii animalelor, expertul a reţinut un spor mediu zilnic de 875 gr, iar costul pentru fânul şi nutreţul necesare refacerii greutăţii animalelor se ridică la suma de 39.975 RON. Obiecţiunile aduse de pârâte în sensul că recuperarea în greutate s-ar produce mai rapid sunt ipotetice, iar instanţa de apel a arătat că trebuie să ţină seama de răspunsul argumentat al expertului în zootehnie.

În ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecinţa faptei ilicite săvârşite de o altă persoană; astfel, în mod corect s-a stabilit că acestea sunt îndeplinite cumulativ în cauză, de vreme ce au fost încălcate obligaţiile de serviciu prin traducerea eronată a certificatului sanitar veterinar.

Contrar susţinerilor recurentei, principiul general, potrivit C. civ., este acela al reparării integrale a prejudiciul cauzat de fapta ilicită, aceasta însemnând că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), ci şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se asigură restabilirea situaţiei anterioare.

De principiu, în privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar putând analiza doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Potrivit art. 1357 din C. civ., "cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile cauzei, fiind necontestat în prezentul litigiu că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) din C. civ., "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Va fi înlăturată critica ce vizează faptul că instanţa de apel a dispus obligarea recurentelor-pârâte la plata sumei actualizate cu indicele de inflaţie şi până la data plăţii efective.

Sub acest aspect, se reţine că nu se invocă încălcarea vreunei dispoziţii legale în soluţia dată de instanţă, ci se invocă dispoziţiile art. 1531 alin. (1) şi (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. (2009), care nu au aplicabilitate în cauză.

Curtea de Apel Alba Iulia nu a acordat dobânda legală penalizatoare, calculată în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Noţiunea şi natura juridică a pretenţiilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei sunt distincte de dobânda legală penalizatoare.

Aplicând prevederile legale ce instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, curtea de apel a reţinut că reclamanta are dreptul la repararea integrală a pagubei suferite, constând atât în pierderea efectivă (damnum emergens), astfel că a dispus ca pârâtele să achite reclamantei sumele actualizate cu indicele lunar al preţurilor de consum.

Instanţa supremă aminteşte că rolul actualizării unei creanţe cu indicele preţurilor de consum, precum şi al perceperii dobânzii, este conservarea valorii ei, în scopul protecţiei creditorului, reprezentând totodată o măsură sancţionatorie pentru depăşirea termenului scadent.

Aşadar, pentru ca sumele acordate de instanţa devolutivă reclamantei să îşi păstreze valoarea, este necesară actualizarea cu indicele lunar al preţurilor de consum, ceea ce înseamnă că în fiecare lună calendaristică se va proceda la această adaptare.

Este necontestat că valoarea unei monede cunoaşte fluctuaţii în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă. Din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, există posibilitatea indexării acesteia în funcţie de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflaţie care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui preţurilor de consum. În esenţă, prin actualizarea cu rata inflaţiei se tinde la păstrarea valorii reale a unei sume de bani, a valorii de cumpărare, atunci când valoarea intrinsecă a suferit modificări în cadrul unei economii inflaţioniste.

Diferenţele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligaţiei principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia şi de a conserva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor.

O atare calificare juridică a acestei componente de prejudiciu a fost statuată, de altfel, cu caracter obligatoriu, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabilindu-se că "pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat titularilor unor creanţe prin plata cu întârziere a sumelor ce li se cuveneau, aceştia sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri sub forma dobânzii legale penalizatoare, care pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preţurilor de consum, având în vedere finalităţile distincte ale acestor despăgubiri, şi anume menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, în cazul actualizării creanţei cu rata inflaţiei, care are caracter compensatoriu (damnum emergens), respectiv câştigul pe care creditorul l-ar fi obţinut în caz de investire a sumelor, dacă acestea ar fi fost plătite la scadenţă, în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans)".

În ceea ce priveşte solicitarea recurentelor-pârâte, din finalul cererilor de recurs, în sensul de a se dispune reducerea onorariului avocaţial, în temeiul prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că părţile aveau posibilitatea să formuleze o astfel de cerere în faţa instanţei care a dispus obligarea lor la plata acestei sume, pe motiv că onorariul este vădit disproporţionat în raport cu activitatea desfăşurată de avocat.

Or, din actele dosarului nu rezultă că pârâtele au solicitat acest lucru.

Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05.03.2020 s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi DIRECŢIA SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR BIHOR împotriva deciziei nr. 216/2024 din 30 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.