Recharacterization of forwarding agreement as international road transport under CMR and Civil Code; rejection of cassation grounds on jurisdiction, adversarial principle, and reformatio in peius.

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 22 februarie 2023, reclamanta A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L., C. şi B., în solidar, la plata sumei de 232.355,76 euro (1.139.472,65 RON la cursul oficial B.N.R. din ziua înregistrării cererii), reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a nelivrării mărfurilor achitate conform facturii nr. x/25.02.2022, la plata dobânzii în cuantum de 5%/an, prevăzute de dispoziţiile art. 27 pct. 1 din convenţia CMR, calculate de la 07.04.2022 şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta B. S.R.L., apreciind că textul invocat din CMR delimitează competenţa între state şi nu rezultă din nicio altă normă că ar atrage şi competenţa de drept comun, cu o excludere a competenţei alternative din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. şi B.. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi B., a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plăţii al sumei de 232.355,76 euro, cu titlu de daune-interese compensatorii, a respins cererea de obligare în solidar la plata aceleiaşi sume de bani a pârâtei B., ca nefondată. Totodată, instanţa a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 14.999,75 RON şi suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei B. suma de 9.868,07, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi cu intimata -pârâtă B. împotriva încheierii de şedinţă din 15.11.2023 şi a sentinţei civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2023, având ca obiect pretenţii.

A fost admisă excepţia de netimbrare a apelului incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în raport de soluţia primei instanţe faţă de intimata-pârâtă B..

A fost anulat apelul incident formulat de apelanta-reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023.

A fost admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva aceleiaşi hotărâri.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, în sensul că: a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. şi a dobânzii în cuantum de 5%/an, calculate asupra debitului principal, de la data de 07.04.2022 şi până la data plăţii.

A fost admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva considerentelor aceleiaşi hotărâri, sub aspectul calificării contractului dintre părţi, stabilind că acesta are natura juridică a unui contract de transport.

A fost menţinută în rest hotărârea.

A fost obligată intimata-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 29.012,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului declarat, ulterior expunerii situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prevăzute de art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu privire la ordinea de soluţionare a incidentelor procedurale, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Precizează recurenta-pârâtă că apelul pe care l-a declarat în cauză a vizat şi încheierea pronunţată în şedinţa publică din 15 noiembrie 2023, prin care Tribunalul Arad a respins excepţia de necompetenţă teritorială, pe care a invocat-o în faţa primei instanţe.

În raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, în cauză, au fost parcurse trei termene de judecată pe parcursul cărora s-au administrat probe, s-au formulat lămuriri şi depus note scrise de către părţi, în niciun moment, în cadrul acestor termene, nefiind pusă în discuţie soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, pe care a invocat-o în faţa primei instanţe şi în apel.

Deşi art. 248 C. proc. civ. face parte din Titlul I - Procedura în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă apreciază că regulile de soluţionare a incidentelor procedurale sunt aplicabile şi la judecata în apel, invocând în susţinerea acestei alegaţii dispoziţiile art. 480 alin. (4) Cod procedură civilă, ce vizează soluţia de anulare a hotărârii pe care instanţa de apel o va pronunţa atunci când constată că prima instanţă nu era competentă să judece cauza.

Recurenta-pârâtă precizează că, dacă excepţia ar fi fost soluţionată favorabil de către instanţa de apel, nu s-ar mai fi pus problema administrării unor probe, dându-se eficienţă alin. (1) al art. 248 C. proc. civ., însă excepţia nu a fost pusă în discuţie decât după încheierea cercetării judecătoreşti la momentul dezbaterilor pe fond.

Recurenta-pârâtă arată că respectarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO impunea punerea în discuţia părţilor a calificării aşa-zisei excepţii ca apărare de fond, instanţa de apel având obligaţia să califice în mod corect excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de soluţionare a acestora, urmând a se pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în ce priveşte stabilirea instanţei competente teritorial să judece acţiunea introductivă

Prin soluţia formulată, în sensul respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad invocată de D., instanţa de apel a conceput o modalitate de interpretare care a suprapus normele de stabilire a competenţei teritoriale prevăzute de Codul de procedură civilă celor prevăzute în Convenţia din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele ("CMR"), rezultând o aplicare eronată a dispoziţiilor legale din perspectiva instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza.

Recurenta-pârâtă apreciază că eroarea Curţii de Apel Timişoara a pornit de la interpretarea art. 31 alin. (1) din CMR, în raport de art. 1 alin. (1) din CMR.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă precizează că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe Convenţia din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, aşa cum reiese în mod expres din motivarea în drept a cererii, iar în raport de art. 31 alin. (1) din CMR, părţile au posibilitatea să convină asupra competenţei într-una din ţările în care domiciliază.

Aşadar, potrivit art. 31 alin. (1) din CMR, părţile au libertatea de a stabili în mod convenţional instanţa competentă pentru a soluţiona disputele ivite între ele, care decurg din executarea contractului de transport, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Cu toate acestea, dacă nu au optat pentru o jurisdicţie, CMR reglementează modalitatea prin care se stabileşte competenţa de judecată, respectiv, ca regulă, organele de jurisdicţie din ţara pe teritoriul căreia se afla reşedinţa obişnuită a pârâtului, sediul său principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat.

În raport de excepţia instituită de art. 31 alin. (1) lit. b) din CMR, potrivit recurentei-pârâte, în cazul în care nu poate sesiza organele de jurisdicţie stabilite prin convenţia părţilor şi nici pe cele de la domiciliul pârâtului, numai atunci reclamantul poate sesiza organele de jurisdicţie din ţara pe teritoriul căreia este situat locul preluării mărfurilor sau a celui prevăzut pentru eliberarea mărfurilor.

Din interpretarea gramaticală şi teleologică a art. 31 din CMR, reiese că stabilirea competenţei de judecată a unor litigii întemeiate pe convenţie se face prioritar în funcţie de acordul părţilor sau, dacă acesta nu există, se aplică regula generală a competenţei instanţei de la sediul pârâtului şi numai în mod excepţional, dacă nu este posibilă formularea acţiunii în faţa acestor instanţe, competenţa revine organelor de jurisdicţie din ţara unde urmau să fie livrate bunurile.

Or, în cauză acţiunea a fost formulată de către reclamantă direct în faţa instanţei din România de la sediul ei, unde ar fi trebuit să fie descărcată marfa, fără ca aceasta să facă dovada imposibilităţii introducerii acţiunii la una din instanţele de la domiciliul pârâtelor, potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din CMR.

În susţinerea încălcării de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, a limitelor efectului devolutiv al apelului şi, pe cale de consecinţă, a principiului disponibilităţii şi a normelor cu privire la neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, recurenta-pârâtă arată că hotărârea atacată a fost pronunţată în temeiul unor prevederi legale care nu au fost puse în dezbaterea părţilor şi cu privire la care nu a avut posibilitatea să se apere.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă precizează că dreptul părţilor la un proces echitabil, la apărare, la respectarea principiului contradictorialităţii sunt garantate prin normele de procedură civilă, ele fiind statuate ca principii de bază ale procesului civil, prin prevederile art. 6, art. 13 şi art. 14, în legătură directă cu art. 9 şi cu art. 477 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, cu încălcarea normelor de procedură indicate, instanţa de apel a soluţionat cauza în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna dintre părţi şi care niciun moment, pe parcursul judecăţii în primă instanţă sau în apel, nu a fost pus în dezbatere, respectiv în temeiul art. 1.955 C. civ., care defineşte contractul de transport.

Din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a normelor de procedură care stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum impune art. 477 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, prin apelul incident, reclamanta a solicitat în mod expres ca prin apel să fie schimbate considerentele Tribunalului Arad în sensul reţinerii răspunderii transportatorului exclusiv în baza convenţiei CMR, în raport de care a solicitat şi daunele moratorii.

Potrivit recurentei-pârâte, nu a existat nicio altă solicitare în apel, secundară sau subsidiară formulată de reclamantă, în baza căreia instanţa de apel să fie învestită cu o cerere de recalificare a acţiunii sau de determinare a temeiurilor de drept pe care instanţa de apel le-ar considera incidente în vederea atragerii răspunderii sale.

În susţinerea criticii ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură care interzic înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, în ce priveşte acordarea daunelor moratorii, recurenta-pârâtă arată că, deşi instanţa de apel a considerat şi a dispus că răspunderea D. nu este angajată în baza CMR, ci în raport de art. 1.955 şi urm. C. civ. cu privire la contractul de transport, a acordat penalităţile în temeiul CMR.

Ca atare, potrivit recurentei-pârâte s-a ajuns la situaţia în care debitul principal este datorat în baza unor norme de drept naţional, iar accesoriile să fie datorate în baza CMR, norme cu privire la care Curtea de Apel Timişoara a conchis că nu se aplică raportului juridic dintre părţi.

Având în vedere că apelul principal pe care l-a formulat are caracter devolutiv şi a urmărit schimbarea în tot a soluţiei Tribunalului Arad, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că penalităţile nu puteau fi acordate în baza apelului incident, în apelul principal, conducând la o înrăutăţire a situaţiei sale în propria cale de atac.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că motivele pe care se sprijină soluţia cu privire la penalităţile de întârziere în valoare de 5% în temeiul CMR sunt contradictorii.

Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii sub aspectul temeiului de drept în baza căruia au fost acordate daunele moratorii (art. 27 pct. 1 din CMR), în contextul în care, în ce priveşte debitul principal, curtea a decis că nu sunt aplicabile normele CMR, ci cele de drept comun, respectiv art. 1.955 C. civ.

Criticile dezvoltate în susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză cu privire la calificarea corectă a raporturilor juridice dintre părţi.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că în mod corect Tribunalul Arad a calificat serviciile prestate de D. ca fiind acelea potrivit licenţei în baza căreia societatea îşi desfăşoară activitatea, respectiv de activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier contra cost - casă de expediţii.

Potrivit recurentei-pârâte, casele de expediţii, aşa cum este D., au calitatea de expeditor şi funcţionează în condiţiile reglementate de art. 2.064 din C. civ. privind contractul de expediţie. Astfel, dacă obiectul contractului este reprezentat de o operaţiune de organizare a unui transport de bunuri, cum aceasta este reglementată de C. civ., contractul este calificat ca unul de expediţie.

Potrivit recurentei-pârâte, C. civ. consacră trei situaţii în care poate fi atrasă răspunderea expeditorului pentru faptele altei persoane: expeditorul şi-a asumat obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie - art. 2.067 alin. (2), expeditorul a manifestat neglijenţă în executarea expediţiei, în special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari - art. 2.068 alin. (1), nerespectarea indicaţiilor comitentului referitoare la modul de transport - art. 2.068 alin. (2).

Or, potrivit recurentei-pârâte, în cauză, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.

Potrivit recurentei-pârâte, atragerea răspunderii sale în temeiul art. 1.955 C. civ. are la bază o premisă eronată, aceea în care ar putea fi considerată sau asimilată unui transportor, deşi a încheiat cu reclamanta un contract de furnizare de servicii, în acord cu licenţa în baza căreia societatea îşi desfăşoară activitatea: activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier contra cost.

În vederea calificării corecte a naturii raportului juridic potrivit voinţei reale a părţilor, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că nu a susţinut niciodată că va efectua transportul efectiv, neputând manifesta o voinţă în acest sens, părţile folosind sintagma "organizarea unui transport".

Potrivit recurentei-pârâte, dacă din corespondenţa depusă în probaţiune nu reiese, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Timişoara, că recurenta acţiona în calitate de intermediar, în aceeaşi măsură nu reiese nici că efectua efectiv transportul, cu atât mai mult cu cât i-a fost solicitat să organizeze acest transport, nu să transporte mărfurile.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă arată că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale, instanţa de apel considerând în mod eronat că răspunderea este incidentă în temeiul art. 1.955 C. civ.

În ce priveşte raporturile juridice existente între A. şi D., acestea nu decurg din contractul de transport (neexistând niciun astfel de contract - aspect recunoscut de reclamantă), ci îşi au izvorul în acordul încheiat între părţi, care reprezintă în esenţă un contract de furnizare de servicii, în cazul concret fiind vorba despre cele specifice unei case de expediţie, conform art. 2.064 C. civ.

Recurenta-pârâtă subliniază că îşi desfăşoară activitatea specifică contractelor de expediţie, în mod profesionist, potrivit codului CAEN 5229, distinct în totalitate de cel specific activităţilor de transport efectiv.

Recurenta-pârâtă susţine că nu este aplicabilă nici excepţia prevăzută de art. 2.070 C. civ., potrivit căreia dacă una dintre părţile contractului de expediţie îşi asumă chiar obligaţia de a executa transportul, în această situaţie, partea va dobândi drepturile şi obligaţiile transportatorului.

Având în vedere că nu este transportator (succesiv sau multiplu), nu poate fi angajată răspunderea solidară a sa alături de transportator, întrucât fiecare este obligat faţă de reclamantă în baza unor raporturi juridice distincte, unul decurgând din contractul de transport, iar celălalt din contractul de expediţie, interpretarea fiind confirmată şi de practica în materie.

Sub un alt aspect, potrivit recurentei-pârâte, condiţiile atragerii răspunderii în temeiul art. 2.068 alin. (1) C. civ., nu sunt, de asemenea, îndeplinite, întrucât a acţionat cu maxima diligenţă pe care ar fi putut să o exercite raportat la condiţiile în care se realiza transportul şi la data de livrare impusă de reclamantă.

Recurenta-pârâtă arată că a identificat transportatorul C. care a acceptat să efectueze transportul la preţul comunicat de reclamantă, pe cea mai mare bursă de transporturi rutiere (Timocom), că a verificat toate documentele şi acreditările acestuia, că s-a discutat direct cu reprezentantul C., astfel cum reiese din corespondenţa electronică depusă la dosar, că au fost obţinute şi furnizate reclamantei datele conducătorului auto, posibilitatea de contact şi datele de identificare ale vehiculului.

Potrivit recurentei-pârâte, un alt aspect relevant este reprezentat de faptul că transportatorul a acceptat să utilizeze aplicaţia de monitorizare permanentă a parcursului transportului, iar actele prezentate de transportatorul C. erau autentice, valide şi confirmau existenţa societăţii, valabilitatea licenţelor şi a tuturor elementelor care creau premisa unei activităţi legitime, astfel că, în nicio împrejurare, nu s-ar putea susţine că a acţionat cu neglijenţă.

La 4 aprilie 2025, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate în toate ipotezele ridicate de parte.

Sub un prim aspect, intimata-reclamantă precizează că excepţiile procesuale existente în etapa judecăţii în fond pot fi invocate direct în apel numai dacă sunt absolute, respectiv vizează încălcarea unor norme de ordine publică, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată intimata-reclamantă că excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată de B. în faţa Tribunalului Arad, fiind soluţionată de această instanţă prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2023, în sensul respingerii, şi că necompetenţa teritorială este de ordine privată, neputând fi invocată în apel în mod valabil, ci doar în faţa primei instanţe.

Astfel că instanţa de apel nu putea să împartă judecata căii de atac în mai multe etape, mai întâi cu privire la excepţie, iar ulterior cu privire la fondul cauzei sau la alte aspecte deduse judecăţii.

Potrivit intimatei-reclamante, instanţa de apel avea obligaţia de a respecta limitele devoluţiunii apelului, analizând excepţia invocată (deja soluţionată în primă instanţă) ca parte integrantă a analizei criticilor formulate de apelant.

Într-o a doua ipoteză, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel ar fi încălcat normele de procedură prin soluţia pronunţată asupra aceleiaşi excepţii de necompetenţă teritorială, de data aceasta aducându-se critici în legătură cu soluţia pe fondul excepţiei, însă soluţia instanţei este legală şi temeinică, fiind avute în vedere norma generală privind competenţa teritorială, prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ.. ("instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul"), precum şi norma privind competenţa teritorială alternativă (facultativă), prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 6 ("instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile izvorâte dintr-un contract de transport"), respectiv art. 1081 alin. (1) pct. 4 (referitor la competenţa determinată de "staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate"), precum şi dispoziţiile art. 31 din Convenţia CMR.

Pe de altă parte, în cauză sunt incidente atât dispoziţiile art. 31 din Convenţia CMR, cât şi dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, ambele acte normative stabilind, în mod alternativ, o competenţă teritorială ce aparţine instanţelor fie de la locul preluării mărfurilor, fie de la locul sosirii acestora, iar potrivit principiului disponibilităţii, în calitate de iniţiatoare a prezentului litigiu, avea dreptul să aleagă instanţa competentă teritorial dintre cele prevăzute de normele mai sus menţionate, astfel încât sesizarea instanţei de la locul sosirii mărfurilor este pe deplin justificată şi legală.

Într-o a treia ipoteză, circumscrisă aceluiaşi motiv de recurs, ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, a limitelor efectului devolutiv al apelului, a principiului disponibilităţii precum şi a celui privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, din perspectiva reţinerii dispoziţiilor art. 1.955 C. civ. de către instanţa de apel, intimata-reclamantă solicită respingerea argumentelor invocate.

În acest sens, arată că instanţa de apel a calificat raportul juridic dintre părţi ca fiind un contract de transport, în baza probelor administrate (corespondenţa electronică dintre părţi, lipsa unui comision specific intermedierii, asumarea obligaţiilor de transportator de către recurenta-pârâtă), şi nu a aplicat art. 1.955 C. civ. ca temei independent al soluţiei, ci ca suport pentru interpretarea naturii juridice a convenţiei, în acord cu Convenţia CMR.

Potrivit intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea deplină de a se apăra pe parcursul procesului, inclusiv în apel, cu privire la calificarea juridică a raportului contractual, iar art. 1.955 C. civ. nu a fost o surpriză procesuală, ci o consecinţă logică a dezbaterilor privind natura juridică a contractului, dezbateri în care recurenta a participat activ. Astfel, nu poate fi reţinută o încălcare a art. 6 CEDO sau a dispoziţiilor procesuale interne.

Cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului, intimata-reclamantă susţine că aplicarea art. 1.955 C. civ. nu a extins obiectul apelului, ci a clarificat temeiul juridic al soluţiei, în acord cu probele şi cu susţinerile părţilor, astfel că instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii.

În ceea ce priveşte principiul disponibilităţii, susţine că instanţa de apel a completat analiza juridică în mod firesc, în absenţa unei reglementări exhaustive în Convenţia CMR privind definiţia contractului de transport.

Intimata-reclamantă arată că nu a fost încălcat nici principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, Curtea de Apel Timişoara pronunţând o soluţie cuprinsă în limitele învestirii sale pe calea apelului incident, respectiv a înlăturat considerentele Tribunalului Arad privind o răspundere întemeiată pe un contract de expediţie şi le-a înlocuit cu o răspundere a transportatorului fundamentată pe Convenţia CMR.

Potrivit intimatei-reclamante, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă este, de asemenea, nefondat, întrucât Convenţia CMR nu a fost exclusă de la aplicare, ci a constituit pilonul central al analizei instanţei de apel. Astfel, obiectul apelului incident pe care l-a formulat a vizat tocmai corectarea erorii primei instanţe, care calificase raportul juridic dintre părţi ca un contract de expediţie, în detrimentul susţinerilor sale bazate pe Convenţia CMR. Instanţa de apel a admis apelul incident, stabilind că raportul contractual are natura unui contract de transport, în acord cu dispoziţiile Convenţiei CMR, aplicabile transporturilor internaţionale de mărfuri.

Prin urmare, ideea excluderii Convenţiei CMR este lipsită de orice suport faptic sau juridic, fiind contrazisă de însăşi structura raţionamentului instanţei.

Deşi recurenta-pârâtă sugerează că instanţa de apel ar fi validat exclusiv temeiul art. 1.955 C. civ., ignorând Convenţia CMR, ceea ce ar genera o contradicţie cu acordarea dobânzilor prevăzute de art. 27 CMR, în realitate, instanţa de apel a reţinut norma de drept intern complementară, menită să susţină calificarea juridică a raportului contractual în lipsa unei definiţii exprese în Convenţia CMR.

Acordarea dobânzilor prevăzute de art. 27 CMR a fost dispusă de instanţa de apel ca urmare a aplicării Convenţiei CMR în mod direct şi efectiv.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă arată că argumentele recurentei-pârâte sunt, de asemenea, nefondate, în speţă, sub aparenţa unei critici de nelegalitate urmărindu-se reaprecierea probelor administrate şi evaluate de instanţa de apel.

În esenţă, apreciază că toate susţinerile subsumate acestui motiv de recurs sunt vădit nefondate şi ignoră atât considerentele factuale, cât şi cele juridice ale deciziei atacate, instanţa de apel aplicând corect normele de drept material, calificând adecvat raportul juridic şi stabilind în mod justificat răspunderea recurentei-pârâte.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 25 aprilie 2025, iar la 24 iunie 2025, aceasta a depus la dosar note scrise.

La 11 septembrie 2025, intimata-reclamantă a depus la dosar note scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică nu poate fi reţinută.

Înalta Curte observă că pârâta a invocat, în faţa primei instanţe, excepţia necompetenţei teritoriale, excepţie ce a fost respinsă prin încheierea 15 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Arad.

Împotriva acestei încheieri, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 602 din 22 noiembrie 2023, a formulat apel pârâta, soluţionat prin decizia recurată.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă cercetarea pe fond a cauzei. Aliniatul 4 al aceluiaşi articol statuează că excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Aşadar, excepţiile procesuale se rezolvă înainte de administrarea probelor în faza cercetării procesului, iar în cazul în care excepţia este invocată după terminarea cercetării procesului, instanţa va proceda la soluţionarea cu prioritate a excepţiei.

Potrivit art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă, excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aşadar, ca regulă generală, excepţiile procesuale absolute pot fi invocate direct în apel.

În cauză, însă, art. 247 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident, excepţia necompetenţei teritoriale fiind invocată în faţa primei instanţe, iar modul în care tribunalul a soluţionat excepţia a constituit o critică în calea de atac promovată de pârâtă (recurenta), motiv pentru care instanţa de apel nu putea proceda, astfel cum susţine recurenta-pârâtă la o calificare a excepţiilor invocate în calea de atac şi la stabilirea ordinii de soluţionare a acestora.

Ca atare, contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, potrivit cărora Curtea trebuia să se pronunţe asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, înainte de administrarea probelor, Înalta Curte arată că instanţa de apel nu se putea pronunţa cu prioritate asupra unui motiv al cererii de apel.

În raport de dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Aşadar, în apel, litigiul este supus judecăţii în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în prima instanţă, asupra cărora instanţa trebuie să statueze atât în fapt, cât şi în drept, în limitele criticate de părţi.

Reiese, aşadar, că soluţionarea apelului nu se putea realiza fracţionat, astfel susţine recurenta-pârâtă, analiza motivului de apel prin care s-a invocat greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei necompetenţei teritoriale constituind parte integrantă a analizei criticilor formulate chiar de pârâtă.

Nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul admiterii apelului şi anulării hotărârii atacate, instanţa de apel, constatând că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.

În cauză, această ipoteză nu operează, întrucât apelul declarat de pârâtă a fost respins.

Din perspectiva criticii referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, Înalta Curte arată că nici această critică nu poate fi reţinută, câtă vreme modul în care a fost soluţionată excepţia necompetenţei teritoriale a constituit o critică în calea de atac promovată chiar de către pârâtă, analiza fiind efectuată de curtea de apel atât cu respectarea normelor de procedură, cât şi cu respectarea dreptului la un proces echitabil instituit de art. 6 C.E.D.O.

Deşi din perspectiva incidenţei aceluiaşi motiv de casare recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei compente teritorial să judece acţiunea dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel, astfel cum acestea sunt expuse la dosarul instanţei de prim control judiciar, nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Astfel, din această perspectivă, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către intanţa de apel a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a limitelor efectului devolutiv al apelului, ca urmare a soluţionării cauzei în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna din părţi şi care nu a fost pus în dezbaterea acestora, respectiv a dispoziţiior art. 1.955 C. civ., precum şi încălcarea normelor cu privire la neînrăutăţirea situaţiei în propria calea de atac.

Înalta Curte arată că art. 13 C. proc. civ. garantează dreptul la apărare al părţilor, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe şi de a-şi face apărări, prezentându-şi susţinerile în scris şi oral.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa "este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" şi "îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echităţii procesului civil în sensul art. 6 din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părţile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunţată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate şi dezbătute.

Dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. implică obligaţia colerativă a instanţei de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuţiei contradictorii a acestora toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. proc. civ.). Acelaşi deziderat al asigurării echităţii procedurii constituie fundamentul dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând şi examinând poziţia procesuală şi argumentele părţilor litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat, iar instanţa de judecată îşi poate forma propriul raţionament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părţi nu au putut fi primite, aşa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă.

Transpunând aceste considerente în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, prioritar, pe dispoziţiile Convenţiei CMR.

Prin sentinţa civilă nr. 602 din 22 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a reţinut că între părţi a intervenit un contract de expediţie şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, obligând pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plăţii al sumei de 232.355,76 euro, cu titlu de daune-interese compensatorii, fiind respinsă cererea de obligare în solidar la plata aceleiaşi sume de bani a pârâtei B., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel principal, iar reclamanta apel incident, prin care a invocat calificarea greşită de către prima instanţă a contractului dintre părţi, câtă vreme voinţa sa reală a fost aceea de a contracta un transportator pentru a efectua transportul în cauză şi nu de a identifica un agent care să se ocupe de contractarea transportului.

Înalta Curte nu poate reţine criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, întrucât, astfel cum reiese din încheierea din 24 octombrie 2024, prin care s-a dispus amânarea pronunţării hotărârii, părţile au fost reprezentate prin apărători, iar instanţa a dat cuvântul acestora în susţinerea cererilor şi a apărărilor formulate în proces.

Prin decizia pronunţată, instanţa de apel, cu respectarea limitelor învestirii, a apreciat că se impune calificarea contractului intervenit între părţi, respectiv dacă este un contract de expediţie sau un contract de transport, iar ca urmare a analizei efectuate în cauză a concluzionat că actul intervenit între părţi are natura juridică a unui contract de transport, fiind incidente dispoziţiile art. 1.955 C. civ., ca normă generală, precum şi Convenţia CMR.

Ca atare, nu se poate reţine, astfel cum afirmă recurenta-pârâtă, că instanţa a procedat la soluţionarea cauzei în baza unui temei de drept care nu a fost invocat de niciuna din părţi şi care nu a fost pus în dezbaterea acestora

Referirea la dispoziţiile art. 1.955 C. civ., care definesc contractul de transport, reprezintă consecinţa calificării date de instanţa de apel actului juridic intervenit între părţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 477 C. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Din perspectiva criticii referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, în ceea ce priveşte acordarea daunelor moratorii, Înalta Curte arată că, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Însă, conform tezei finale a acestui articol, situaţia părţii se poate agrava în propria cale de atac în cazurile anume prevăzute de lege.

O astfel situaţie este cea care se regăseşte în cauză, respectiv aceea în care reclamanta a formulat apel incident, prin care a solicitat corecta calificare a actului juridic şi acordarea dobânzilor, apel incident care a fost admis.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că motivele pe care se sprijină acordarea penalităţilor în temeiul CMR sunt contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susţinut că această contradicţie vizează temeiul de drept în baza căruia au fost acordate daunele moratorii, respectiv art. 27 pct. 1 din CMR, în contextul în care curtea de apel, în ceea ce priveşte debitul principal, a reţinut ca temei de drept art. 1.955 C. civ.

În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezenţa unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

Analizând decizia atacată, această situaţie premisă nu poate fi reţinută, în condiţiile în care instanţa de apel a calificat actul juridic intervenit între părţi ca fiind un contract de transport şi a observat că prima instanţă, nereţinând incidenţa dispoziţiilor Convenţiei CMR, nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de reclamantă cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii. Or, instanţa de apel a dat eficienţă art. 27 din CMR şi a obligat pârâta la plata dobânzii în cuantum de 5%/an, calculate asupra debitului principal, de la data de 07.04.2022 şi până la data plăţii.

Ultimul motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la calificarea raporturilor juridice dintre părţi.

Argumentele recurentei-pârâte reprezintă fie o reluare a criticilor dezvoltate în apel, astfel cum se regăsesc la dosarul instanţei de prim control judiciar, fie vizează aspecte de fapt sau care ţin de mijloacele de probă administrate.

Întrucât în analiza efectuată anterior Înalta Curte a expus considerente pentru care reluarea criticilor expuse în apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., aceste argumente nu vor fi reluate.

De asemenea, Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmăreşte cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.866,37 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 572/A din 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.866,37 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.