Postal company’s damage claim against former directors fails; dismissal annulment does not establish directors’ fault, appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 19.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., obligarea pârâţilor la plata sumei de 46.572 RON, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii prin concedierea nelegală a salariatei C., constând în despăgubirile plătite, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata începând cu data concedierii sale, din 03.08.2016, şi până la data reintegrării efective din 14.11.2017, la care se adaugă dobânda legală de la data de 28.12.2017, reprezentând data plăţii despăgubirilor şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 2757/17.03.2021 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civilă, la data de 30.07.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 3020/2021 din data de 03.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională Poşta Română, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive.

Împotriva sentinţei civile de fond a promovat apel incident pârâtul A., solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi al respingerii acţiunii formulate de compania-reclamantă, ca fiind prescrisă.

Deopotrivă, împotriva sentinţei civile de fond a promovat apel incident şi pârâta B., prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 194 lit. c), lit. e), art. 196 şi art. 200 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, anularea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea prescripţiei dreptului la acţiunea de recuperare a presupusului prejudiciu, precum şi admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 1941/A din 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile incidente formulate de apelanţii- pârâţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3020 din 3 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

A fost respins, ca rămas fără obiect, apelul formulat de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost anulată sentinţa primei instanţe şi, în rejudecare, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 1398,71 RON, cheltuieli de judecată şi apelantului-pârât suma de 2189,60 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin decizia nr. 2315 din 02 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020 a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1941/A din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B., fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24.05.2024, sub numărul x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 1070 din 11 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive invocată de intimatul-apelant A..

A respins apelul principal promovat de apelanta- reclamantă Compania Naţională Poşta Română împotriva sentinţei civile nr. 3020/03.12.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

A respins apelurile incidente promovate de apelanţii- pârâţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3020/03.12.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.

4. Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ "POŞTA ROMÂNĂ" S.A., solicitând admiterea recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecinţa admiterii cererii introductive de instanţă, în sensul reţinerii îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale ale celor doi intimaţi pârâţi, pentru încălcarea obligaţiilor asumate prin contractele de mandat semnate cu recurenta-reclamantă, cât şi pârâtul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, evocând fondul într-o nouă judecată a cauzei în apel, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

Criticând hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că nu s-a făcut dovada culpei pârâţilor, în contextul în care, cu autoritate de lucru judecat, a fost stabilită, pe cale judecătorească, nelegalitatea respectivei decizii de concediere, cu consecinţa reintegrării salariatei C. şi plata către aceasta, cu titlu de despăgubiri a unei sume egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul în cauză, în condiţiile art. 80 alin. (1) Codul muncii.

A susţinut recurenta-reclamantă că, în ceea ce îl priveşte pe intimatul A., semnarea deciziei de concediere privind-o pe salariata C., decizie anulată în condiţiile art. 80 Codul muncii, naşte automat în sarcina intimatului pârât o prezumţie irefragabilă de culpă în exercitarea mandatului deţinut şi nu o încălcare scuzabilă a unei obligaţii de mijloace pretins a constitui conţinutul juridic al contractului de mandat.

În considerarea caracterului profesional al mandatului exercitat, prezumţia de culpă instituită de dispoziţiile art. 1548 C. civ. se impune a fi reţinută cu necesitate, aspect care demonstrează întrunirea in cauza a motivului de recurs instituit de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunţarea unei soluţii judecătoreşti cu aplicarea greşita a normelor de drept material.

În egală măsură, în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă B., nedispunerea unor măsuri de reîntregire a patrimoniului societăţii afectat de plata despăgubirii către salariata C. şi, totodată, nedispunerea unor demersuri de identificare a persoanelor care se fac vinovate de concedierea nelegală a respectivei salariate reprezintă încălcări ale contractului de mandat încheiat cu societatea, mecanismul de antrenare a răspunderii contractuale aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce o priveşte pe această intimată.

Contrar raţionamentului instanţei de apel recurenta a arătat că directorul general este reprezentantul legal al societăţii şi că, în aceasta calitate, semnează în numele societăţii toate documentele care angajează juridic societatea în calitate de angajator, fără ca această calitate de director general să îl transforme în angajator şi fără ca această calitate de director general să îl poată exonera de consecinţele produse în planul dreptului în cazul unei concedieri nelegale urmate de o reintegrare a salariatului în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în considerarea obligaţiei generale de administrare a societăţii, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 143 şi art. 1431 din Legea nr. 31/1990, antrenarea răspunderii contractuale a celor doi intimaţi-pârâţi, pentru faptele reţinute în sarcina fiecăruia dintre aceştia se impune cu necesitate, din materialul probator administrat în cauză reieşind cu evidenţă faptul că toate elementele constitutive ale instituţiei răspunderii civile contractuale sunt dovedite. Astfel, sub aspectul naturii juridice a răspunderii, solicită a se observa că, în ceea ce îi priveşte pe pârâţi, aceştia au încheiat cu societatea contracte de mandat în baza cărora au condus societatea, respectiv au îndeplinit sau ar fi trebuit să îndeplinească toate actele necesare conducerii societăţii şi îndeplinirii obiectului de activitate al acesteia.

În recursul său, întemeiat pe pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât A. a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

O primă critică a deciziei recurate, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanţa de apel a răspuns excepţiei inadmisibilităţii invocată de către recurentul-pârât în apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, ca motiv de apel de ordine publică.

Astfel, acesta a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns problemei de drept invocată de către recurentul-pârât, ci unor alte probleme juridice (existenţa sau nu a mandatului directorului general şi chestiunea ratificării mandatului prin Hotărârea A.G.A. nr. 23/23.08.2023, care erau deja soluţionate prin decizia ICCJ nr. 2315/02.11.2023).

Procedând astfel, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a oferit o motivare inexactă, motiv pentru care se impune casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O a doua critică invocată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează modalitatea greşită în care instanţa de apel a aplicat art. 155 din Legea nr. 31/1990, art. 1311 şi art. 1312 din C. civ.

În opinia recurentului, ceea ce ar putea face obiectul unei ratificări este numai lipsa unui mandat, nu şi lipsa unei alte hotărâri AGA de aprobare a atragerii răspunderii, conform art. 155 alin. (1) LSC.

Ca atare, simpla ratificare de către AGA a prezentei acţiuni, cât timp lipseşte hotărârea prevăzută de art. 155 alin. (1) LSC de aprobare a atragerii răspunderii, este, în opinia recurentului, lipsită de orice sens şi de orice substanţă din punct de juridic, neputând avea o existenţă de sine stătătoare.

Cum însă Înalta Curte deja statuase prin decizia de casare nr. 2315/02.11.2023 că în ceea ce priveşte desemnarea persoanei care să promoveze acţiunea, Hotărârea AGA nr. 23/23.08.2023 îndeplineşte condiţia impusă prin art. 155 alin. (2) LSC, o eventuală lipsă a dovezii calităţii de reprezentant, a fost acoperită prin ratificare, aceasta fiind, în opinia recurentului-pârât, interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi aplicarea corectă a art. 1311-1312 C. civ.

Prin recursul suplimentar înaintat la dosar în termenul procedural, recurentul-pârât a susţinut că o critică suplimentară a deciziei recurate, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274, ale art. 275 din Codul Muncii şi ale art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, termenul de 3 ani începe să curgă - ca moment obiectiv - de la data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, moment care coincide cu pronunţarea sentinţei civile nr. 1385/10.04.2017 de către Tribunalul Prahova, deoarece raportat la dispoziţiile art. 274 din Codul Muncii, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.

Din redactarea art. 275 din Codul Muncii se înţelege că dispoziţiile acestuia se completează cu cele ale C. proc. civ., doar în cazul în care legea specială (în acest caz, Codul Muncii), nu conţine prevederi speciale.

Or, art. 274 din Codul Muncii este o prevedere specială, derogatorie de la dreptul comun, înlăturând astfel de la aplicare dispoziţiile generale cuprinse în art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Pârâta B. a formulat recurs incident, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare: în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă; în subsidiar, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă.

Aceasta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a interpretării deficitarr a dispoziţiilor art. 1.311 şi 1.312 C. civ., raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În opinia sa, atâta timp cât nu a existat o hotărâre prealabilă neconformă, nu se poate susţine că manifestarea de voinţă s-a acoperit prin ratificare.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1311 şi art. 1.512 C. civ., a art. 2.528 alin. (1) C. civ., a art. 274 şi a art. 275 din Codul muncii şi a art. 468 alin (5) C. proc. civ., arătând că, chiar şi în situaţia în care Hotărârea A.G.A. nr. 3/23.08.2023 ar reprezenta o ratificare, în sensul dispoziţiilor art. 1309 C. civ., instanţa a ignorat aplicarea dispoziţiilor art. 1312 din C. civ., care stabilesc că ratificarea are caracter retroactiv fără a afecta drepturile dobândite de terţi între timp.

Raportat la prevederile art. 274 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 2.528 C. civ., rezultă că dreptul la acţiune se naşte la momentul pronunţării hotărârii instanţei de fond, întrucât aceasta este executorie şi, fiind executorie, păgubitul cunoaşte de la acel moment atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Fiind în prezenţa unei excepţii prevăzute într-o lege specială, dispoziţiile art. 468 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, în sensul în care nici termenul de apel şi nici exercitarea apelului nu suspendă executarea.

Aşa fiind, recurenta-pârâtă susţine că, în speţă, debutul termenului de prescripţie este marcat de momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1385 de către Tribunalul Prahova în litigiul de muncă, respectiv la data de 10.04.2017. Având în vedere că acţiunea a fost introdusă în data de 16.10.2020 şi că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 10.04.2020, în opinia sa dreptul la acţiune era prescris, instanţa de apel respingând în mod eronat excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă.

5. Înalta Curte, analizând recursurile formulate, constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ "POŞTA ROMÂNĂ" S.A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 143 şi a celor ale art. 1431 din Legea nr. 31/1990, arătând că potrivit obligaţiilor asumate prin contractele de mandat, cei doi pârâţi, directori generali ai societăţii, sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.

Ca urmare a anulării de către instanţă a deciziei de concediere, în opinia recurentei se naşte automat o prezumţie irefragabilă de culpă în exercitarea mandatului deţinut şi nu o încălcare scuzabilă a unei obligaţii de mijloace.

Analizând această critică, Înalta Curte observă că instanţele de fond au analizat fapta ilicită constând în emiterea deciziei de concediere, clauzele contractelor de mandat încheiate între părţi şi natura obligaţiilor asumate de pârâţi în temeiul acestora, concluzionând că aceştia au depus toate diligenţele pentru ca decizia de concediere să corespundă cerinţelor legale, obligaţia ce le revenea fiind una de mijloace.

Acest context factual care a determinat instanţele de fond să stabilească lipsa unei culpe a pârâţilor pentru angajarea răspunderii patrimoniale nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, criticile recurentei fiind subsumate unor motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Verificând însă legalitatea sentinţei prin raportare la normele materiale pretins a fi fost încălcate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, dispoziţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990 referitoare la răspunderea directorilor în privinţa măsurilor aferente conducerii societăţii fiind respectate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, pentru angajarea acestei răspunderi nu este suficientă depunerea hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere, ci revine instanţei sarcina de a stabili în concret în ce măsură poate fi reţinută o culpă a directorului în exercitarea atribuţiilor care îi reveneau în temeiul contractului de mandat.

Se mai impune a fi notat că prezumţia de culpă prevăzută de art. 1548 C. civ., la care recurenta face referire este una relativă, prin administrarea probatoriului putând fi făcută dovada contrară.

Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât A., prin primul memoriu de recurs înaintat la dosar, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia.

Deşi întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de pct. 6 este invocat formal, fără a fi dezvoltate în concret critici de nelegalitate a deciziei recurate în sensul acestui motiv de casare.

Astfel, deşi motivul de casare prevăzut de acest text se referă la hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde numai motive contradictorii ori străine de natura cauzei, recurentul-pârât s-a rezumat la a susţine că instanţa de apel nu a răspuns problemei de drept invocate de către acesta, ci unor alte probleme juridice.

Or, o asemenea critică este invocată formal şi nu poate fi analizată, câtă vreme aduce în discuţie, fragmentat, argumente ale deciziei recurate, nefiind, astfel, aptă a fi încadrată în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, a art. 1311 şi a art. 1312 C. civ., susţinând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, deoarece nu este îndeplinită condiţia prealabilă obligatorie a existenţei unei hotărâri A.G.A. de aprobare a atragerii răspunderii foştilor directori.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte constată că este vădit nefondată în raport de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Astfel, prin decizia din apel din primul ciclu procesual s-a reţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor care să decidă acţionarea în justiţie, astfel cu prevede art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În recurs, prin decizia nr. 2315/02.11.2023, casând decizia din apel, Înalta Curte a stabilit că în mod greşit instanţa a apreciat că lipsa hotărârii adunării generale în sensul formulării acţiunii în răspundere împotriva directorilor determină o lipsă a calităţii procesuale active, în realitate fiind o excepţie a lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii. S-a mai reţinut că, prin depunerea în recurs a Hotărârii AGA nr. 23/23.08.2023, pe lângă limitele generale conferite directorului general, în calitate de reprezentant legal al societăţii, Adunarea Generală a Acţionarilor a înţeles să ratifice actul juridic de dispoziţie reprezentat de formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect acţiunea în răspundere formulată în baza contractelor de mandat încheiate de recurenta-reclamantă şi intimaţii-pârâţi.

Prin urmare, prin decizia de casare nu s-a tranşat doar chestiunea ratificării mandatului directorului general de a semna acţiunea, ci şi îndeplinirea condiţiei privind iniţierea acţiunii prin manifestarea de voinţă a adunării generale.

Ca atare, criticile aduse de recurentul-pârât în această privinţă nu mai pot fi analizate în prezentul recurs, fiind tranşate definitiv în primul ciclu procesual.

Cealaltă critică formulată de recurentul-pârât A. prin memoriul suplimentar de recurs aduce în discuţie soluţia şi considerentele instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind invocată încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., a art. 274 şi a art. 275 din Codul muncii, a art. 468 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, decizia din apel fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, obligaţia de plată a despăgubirilor acordate de instanţa de judecată, în temeiul art. 80 Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul şi culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei stabilite în sarcina acestuia.

Aşadar, faţă de un terţ, cum sunt pârâţii din prezenta cauză, termenul de prescripţie nu poate curge decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, şi nu de la momentul pronunţării sentinţei de fond, art. 274 din Codul muncii, potrivit căruia hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept, fiind incident doar în materia conflictelor de muncă, iar nu a răspunderii pentru eventualele prejudicii cauzate.

În ce priveşte recursul incident formulat de pârâta B., Înalta Curte constată că acesta este identic cu recursul declarat de recurentul-pârât şi supune analizei aceleaşi aspecte, privind inadmisibilitatea acţiunii şi formularea acesteia după împlinirea termenului de prescripţie, critici care sunt nefondate, pentru considerentele reţinute mai sus.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursurilor sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile principale şi recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile principale declarate de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ "POŞTA ROMÂNĂ" S.A. şi de pârâtul A. şi recursul incident declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1070 din 11 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.