Tax liability of shareholder for corporate debt: Peremption interrupted by request to resume proceedings without request for judgment in absentia

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11.02.2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 2 a Finanţelor Publice, a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea ei la suportarea pasivului neacoperit al debitoarei S.C. B. S.R.L., în cuantum de 91.551 RON, în temeiul art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) şi alin. (3) din Legea 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 957/24.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la suportarea sumei de 91.551 RON, reprezentând pasivul societăţii debitoare S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel A., înaintat Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care - la termenul din 05.09.2023 - a dispus, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecăţii apelului.

La 27.02.2024, apelanta-pârâtă a formulat cerere de reluare a judecăţii apelului iar la termenul din 12.03.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea apelantei-reclamante, a menţinut măsura suspendării judecăţii pentru lipsa nejustificată a părţilor şi, totodată, a repus, din oficiu, cauza pe rol invocând excepţia perimării pe care a reţinut-o spre soluţionare.

Prin decizia civilă nr. 441A/12.03.2024, curtea de apel a admis excepţia perimării şi a constat perimată cererea de apel.

A. a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei şi reluarea judecăţii cauzei.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 415 alin. (1), art. 416 alin. (1), art. 417, precum şi art. 421 alin. (2) C. proc. civ. a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de casare invocat, recurenta a arătat că cererea pentru redeschiderea judecăţii a fost formulată la 27.02.2024, deci în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., calculat de la 05.09.2023.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel trebuia să ia act de solicitarea sa şi, pe cale de consecinţă să dispună repunerea cauzei pe rol.

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a depus întâmpinare la cererea de recurs declarată de pârâta-recurentă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, constatând că prin cererea de recurs au fost indicate doar dispoziţiile legale pretins a fi încălcate cu ocazia soluţionării excepţiei de perimare de către instanţa de apel, fără indicarea motivului de recurs dintre cele prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că critica de nelegalitate invocată de recurentă, privind pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor procedurale ce vizează curgerea şi împlinirea termenului de perimare, se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Procedând în acord cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., la încadrarea criticilor în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa supremă observă că prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia perimării invocată din oficiu.

În motivarea soluţiei de admitere a perimării, instanţa de apel a reţinut în esenţă că judecata a fost suspendată pentru absenţa nejustificată a ambelor părţi la termenul din 5 septembrie 2023, în contextul în care niciuna dintre ele nu a solicitat judecata în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Totodată, instanţa de apel a constatat că apelanta nu a declarat recurs împotriva acestei încheieri de suspendare iar cererea acesteia de repunere pe rol a fost respinsă la termenul din 12 martie 2024, la acelaşi termen cauza fiind repusă pe rol din oficiu şi invocată excepţia de perimare a cererii de apel, excepţie găsită întemeiată în raport de exigenţele art. 416 C. proc. civ. şi de faptul că de la data de 5 septembrie 2023, când a fost suspendată judecata, pricina a rămas în nelucrare fără a interveni motive de întrerupere sau de suspendare a cursului perimării, în condiţiile art. 417 şi art. 418 C. proc. civ.

Divergenţa în cadrul completului de recurs s-a ivit în legătură cu efectul întreruptiv de perimare, pe care a fost de natură a-l genera cererea de reluare a judecăţii formulată de reclamantă în cursul termenului de perimare, adică înainte de împlinirea acestuia.

Examinând critica recurentei conform căreia cererea de reluare a judecăţii a fost formulată anterior împlinirii termenului de perimare de 6 luni cu consecinţa întreruperii termenului de perimare, în acord cu exigenţele art. 417 C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă".

Consecventă jurisprudenţei sale anterioare (decizia nr. 2684/13 decembrie 2023; decizia nr. 1636/25 septembrie 2024 - ICCJ, secţia a II-a civilă), Înalta Curte, cu majoritate, reaminteşte că perimarea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate a actelor de procedură şi constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găseşte, din cauza rămânerii sale în nelucrare, din vina părţii, un anumit interval de timp prevăzut de lege. Astfel, perimarea reprezintă atât o sancţiune procedurală aplicabilă titularului cererii rămas în pasivitate culpabilă, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Totodată, art. 417 C. proc. civ. statuează în sensul că "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes".

Pentru a întrerupe termenul de perimare, actul de procedură trebuie să aibă ca scop repunerea pe rol a dosarului în vederea judecării cauzei şi să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru întocmirea sa valabilă astfel încât să producă efectul întreruptiv prevăzut de lege.

În vederea constatării perimării, instanţa are obligaţia de a verifica dacă cererea a rămas în nelucrare timp de 6 luni din culpa părţii, dacă nu a intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare, dacă nu există o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială care se aplică cu prioritate şi, numai în situaţia în care aceste cerinţe se verifică, va fi aplicată sancţiunea perimării judecăţii.

Înalta Curte constată că, în cauză, prin încheierea din 5.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei pentru lipsa părţilor, moment de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, termen ce avea să se împlinească la data de 5.03.2024, potrivit art. 416 alin. (1), raportat la art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C. proc. civ., la data de 27 februarie 2024, aşadar anterior împlinirii termenului de perimare, reclamanta A. a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, act de procedură valabil întocmit făcut în vederea judecării procesului aşa cum rezultă din menţiunile exprese din cerere, interesul acesteia în soluţionarea cauzei fiind unul prezumat.

Din această perspectivă, Înalta Curte notează, cu majoritate, că formularea unei cereri de repunere a cauzei pe rol şi de continuare a judecării procesului denotă stăruinţa acesteia în judecată, aspect necesar şi suficient pentru a genera întreruperea termenului de perimare, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 C. proc. civ., independent de condiţionarea ca, prin cererea de solicitare a continuării judecăţii, să precizeze, în mod expres, faptul că doreşte ca procesul să fie soluţionat şi în lipsa sa.

Având în vedere faptul că, la data formulării cererii de repunere pe rol, respectiv 27 februarie 2024, nu era împlinit termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă, cu majoritate, observă că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a conchis asupra îndeplinirii cerinţelor impuse de legiuitor pentru aplicarea acestei sancţiuni procedurale deoarece termenul de perimare iniţial de 6 luni, care a început să curgă la data de 5 septembrie 2023, a fost întrerupt la data formulării cererii de repunere pe rol, anterior împlinirii acestui termen, consecinţa juridică fiind aceea că, începând cu data de 27 februarie 2024 a început să curgă un nou termen de perimare, de aceeaşi durată ca şi cea iniţială, în acord cu dispoziţiile art. 2541 C. civ. ce reglementează, cu caracter de generalitate, efectele întreruperii unui termen.

Înalta Curte mai subliniază, tot cu majoritate, că împrejurarea că instanţa de apel a găsit de cuviinţă să respingă cererea de repunere pe rol şi de reluare a judecăţii formulată de apelanta-pârâtă, pentru a nesocoti în acest fel efectul întreruptiv generat de aceasta, reliefează de asemenea nelegalitatea soluţiei astfel pronunţate.

Astfel, deşi din conţinutul art. 414 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că o cerere de repunere pe rol poate fi respinsă de către instanţă, acest text de lege trebuie interpretat şi aplicat în considerarea caracterului său de generalitate, deoarece are în vedere toate cazurile în care judecata unei pricini poate fi suspendată, şi în corelare cu art. 415 C. proc. civ. ce reglementează modalităţile în care procesul se poate relua după suspendarea judecăţii.

Cu referire strictă la ipoteza în care suspendarea judecăţii s-a dispus în temeiul art. 411 C. proc. civ., la cererea părţilor ori ca urmare a lipsei de stăruinţă a acestora, art. 415 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "judecata cauzei suspendate se reia (...) prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi (...)", cererea de redeschidere fiind actul de procedură necesar dar şi suficient într-o astfel de ipoteză pentru a declanşa reluarea procesului.

În contrast, în acele cazuri în care suspendarea judecăţii s-a dispus pentru alte motive (cele de la art. 412 sau art. 413 C. proc. civ.), reluarea judecării cauzei se poate face numai în măsura în care, pe lângă eventuala cerere formulată de una dintre părţile litigante, cauza care a determinat suspendarea judecăţii a încetat să mai existe. În astfel de situaţii, instanţa sesizată cu cererea de redeschidere este obligată să verifice aceste aspecte, fiind îndreptăţită a respinge cererea cererea de reluare a judecăţii şi a menţine suspendarea judecăţii, în măsura în care constată că, deşi partea stăruie în judecată, motivul care a generat această măsură subzistă iar legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra măsurii suspendării (aşa cum este, de exemplu, ipoteza de la art. 413 alin. (3) C. proc. civ.).

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, cu majoritate, subliniază că singura condiţie ce rezultă din prevederile legale analizate, pe care trebuie să o verifice instanţa sesizată cu cererea părţii de redeschidere a judecăţii, atunci când suspendarea s-a dispus pentru lipsa părţilor ori la cererea acestora, este ca cererea de redeschidere să fie formulată în vederea continuării judecăţii, aspect ce se verifică în cazul de faţă prin raportare la menţiunile inserate de apelanta-pârâtă în cererea de redeschidere depusă la dosarul de apel.

Prezumţia simplă trasă de către instanţa de apel, conform căreia, prin nesolicitarea judecării în lipsă corelată cu absenţa părţii de la termen, cererea de redeschidere a judecăţii nu ar fi fost formulată în scopul continuării judecăţii, a fost valorificată în contra menţiunilor exprese şi explicite din cererea de redeschidere şi cu nesocotirea exigenţelor art. 329 C. proc. civ. conform cărora judecătorul se poate întemeia pe prezumţii simple numai dacă acestea au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Or, în cazul analizat, nesolicitarea judecării în lipsă putea fi consecinţa unei omisiuni involuntare a părţii, de a insera o astfel menţiune în cerere, în timp ce absenţa părţii de la termenul de judecată fixat nu constituie nici ea în sine o împrejurare lipsită de echivoc de vreme ce, din lectura cererii de redeschidere a judecăţii, rezultă că, în viziunea acesteia, instanţa trebuia mai întâi să admită cererea de repunere pe rol la termenul fixat şi abia apoi să fixeze un alt termen pentru judecata apelului pentru care să citeze părţile la judecată.

În tot cazul, chiar şi în ipoteza în care ar fi considerat că partea a formulat cererea de întrerupere cu rea-credinţă, respectiv nu cu scopul de a continua judecata, ci exclusiv pentru a întrerupe termenul de perimare, a tergiversa procedura şi a prelungi astfel durata procesului, instanţa de apel era datoare să verifice acest aspect pe parcursul derulării procesului, nefiind îndreptăţită a lipsi de consecinţe juridice un act de procedură, întemeindu-se doar pe o prezumţie simplă de rea-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale, întrucât prezumţia legală de bună-credinţă, instituită de art. 14 alin. (2) C. civ., nu poate fi răsturnată exclusiv prin prezumţii simple fundamentate pe împrejurări echivoce.

În acest context, instanţa supremă notează, cu majoritate, că soluţia instanţei de apel de a prezuma, contrar menţiunilor exprese din cererea de redeschidere şi în dezacord cu prevederile art. 415 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., că partea nu a formulat-o cu intenţia de reluare a judecării cauzei şi de a respinge cererea de redeschidere, fără a indica cerinţa impusă de lege care nu ar fi fost îndeplinită, ignorând în acest fel efectul întreruptiv de perimare care s-a produs la data formulării cererii, reliefează neregularitatea procedurală a soluţiei astfel pronunţate, în sensul art. 174 corelat cu art. 175 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce configurează nulitatea hotărârii pronunţate şi antrenează motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, constată ca fiind fondate criticile invocate în recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinându-se încălcarea regulilor de procedură anterior citate, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, în condiţiile art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) şi art. 179 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât încălcarea normelor legale de procedură privind constatarea perimării a generat o vătămare recurentei, prin pronunţarea unei soluţii nefavorabile, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea acesteia, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 496, raportat la art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii, cu respectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 441A/12.03.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza instanţei de apel, pentru continuarea judecăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Apreciez că recursul se impunea a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.

Ca sancţiune procesuală, perimarea lipseşte actul de sesizare a instanţei de efecte, din pricina conduitei procesuale neglijente, caracterizată prin lipsa de stăruinţă a părţii care a învestit instanţa; de aceea, ea poate interveni numai în situaţia identificării, în mod incontestabil, a unei culpe procesuale în sarcina părţii.

Controlul legalităţii unei hotărâri de natura deciziei recurate presupune verificarea condiţiilor cuprinse în art. 416 C. proc. civ., respectiv, rămânerea în nelucrare timp de 6 luni a procesului, care să se fi datorat culpei părţii, ca şi absenţa unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 05.09.2023, când cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru absenţa nejustificată a părţilor, dintre care niciuna nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Acest aspect nu este contestat nici de recurentă.

A mai reţinut curtea de apel şi că solicitarea de redeschidere a judecăţii, formulată de apelanta - pârâtă a fost respinsă şi, în consecinţă, s-a constatat că termenul de perimare de 6 luni care a început să curgă la data de 05.09.2023 s-a împlinit la data pronunţării deciziei.

Prin memoriul de recurs, recurenta a susţinut că cererea sa de redeschidere a judecăţii, formulată la data de 27.02.2024, a întrerupt cursul perimării, de vreme ce a fost formulată înainte ca termenul de perimare să se fi împlinit.

Această critică este nefondată, întrucât producerea efectului întreruptiv prevăzut de art. 417 C. proc. civ. nu are loc automat, prin înregistrarea cererii de redeschidere a judecăţii în interiorul termenului reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., ci este subordonată cerinţei de a fi făcută în vederea judecării procesului, aşadar trebuie să îndeplinească condiţiile intrinseci şi extrinseci pe care legea le prevede pentru valabila sa îndeplinire.

Cererea de repunere pe rol formulată de recurentă la data de 27.02.2024 nu îndeplinea condiţiile necesare pentru reluarea procesului, întrucât titularul său nu a solicitat judecata în lipsă şi nici nu s-a prezentat la strigarea cauzei.

Potrivit art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. judecata se suspendă atunci când niciuna dintre părţile legal citate nu se înfăţişează la strigarea cauzei şi nici nu a solicitat judecata cauzei în lipsă. Textul de lege citat reglementează suspendarea voluntară şi are la bază voinţa părţilor de a suspenda pricina, manifestată tacit.

Suspendarea voluntară este o manifestare a principiului disponibilităţii care permite părţilor să dispună de soarta procesului. Astfel, în măsura în care partea doreşte ca judecata să se desfăşoare în lipsa sa este necesar să solicite acest lucru în scris, în caz contrar judecătorul neputând proceda la judecarea cauzei.

În litigiul de faţă recurentei îi erau cunoscute efectele art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se vreme ce, prin încheierea din data de 05.09.2023, tocmai în temeiul acestei dispoziţii legale cauza a fost suspendată, pentru lipsa părţilor şi faţă de împrejurarea că niciuna nu a solicitat judecata în lipsă.

Consecvent, odată ce nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă prin cererea de redeschiderea a judecăţii şi nici nu s-a prezentat la termenul acordat în cauză nu se poate reţine că recurenta şi-a manifestat interesul în continuarea demersului judiciar, fapt de natură să conducă la concluzia că actul de procedură de care recurenta se prevalează nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a avea efect întreruptiv al cursului perimării.

Subsecvent, trebuie conchis că termenul de perimare, care a început să curgă la data de 05.09.2023 nu a fost întrerupt şi era, deci, împlinit în ziua de 12.03.2024, data pronunţării deciziei recurate, care apare legală, în raport cu criticile formulate.

Având în vedere considerentele prezentate, apreciez că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se impunea respingerea recursului ca nefondat.