Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 978/2025 AI generated

Civil nature and absolute nullity of restitution orders under Law No. 10/2001: issuer's standing to challenge own act under general civil law

Case Number Decizia nr. 978/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the defendants, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that annulled the first-instance dismissal of the claim and remanded the case for retrial, leaving the appellate ruling regarding the admissibility of the action and the rejection of the late modification objection in force. The dispute involved a municipality challenging the absolute nullity of a 2003 restitution order issued under Law No. 10/2001 (regarding the restitution of property acquired during the communist era) and subsequent sales contracts, arguing that the issuer (the mayor) had standing to challenge the validity of its own civil act, while the defendants argued the action was inadmissible because the special law restricted challenges to only the entitled claimants and that the late modification of the claim regarding easements barred the claim. The court determined that the restitution order is a civil legal act, not an administrative one, and therefore subject to the general civil law regime of absolute nullity, which allows any interested party—including the issuer—to seek nullity, as the special provisions of Law No. 10/2001 do not preclude this for parties not covered by its specific contestation mechanisms; furthermore, the court ruled that the late submission of a modified claim transforming a declaratory action into an execution action regarding easements did not constitute a prohibited modification of the underlying cause of action, as it merely provided additional factual arguments within the same legal framework.

Legislator headnote

AI generated

art. 497 C. proc. civ, art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 461 alin. (2) C. proc. civ, art. 30 alin. (5) C. proc. civ, art. 204 alin. (1) C. proc. civ; Civil nature and absolute nullity of restitution orders under Law No. 10/2001: issuer's standing to challenge own act under general civil law: The dispute involved a municipality challenging the absolute nullity of a 2003 restitution order issued under Law No. 10/2001 (regarding the restitution of property acquired during the communist era) and subsequent sales contracts, arguing that the issuer (the mayor) had standing to challenge the validity of its own civil act, while the defendants argued the action was inadmissible because the special law restricted challenges to only the entitled claimants and that the late modification of the claim regarding easements barred the claim. The court determined that the restitution order is a civil legal act, not an administrative one, and therefore subject to the general civil law regime of absolute nullity, which allows any interested party—including the issuer—to seek nullity, as the special provisions of Law No. 10/2001 do not preclude this for parties not covered by its specific contestation mechanisms; furthermore, the court ruled that the late submission of a modified claim transforming a declaratory action into an execution action regarding easements did not constitute a prohibited modification of the underlying cause of action, as it merely provided additional factual arguments within the same legal framework.

Keywords

AI generated
restitution of property civil dispute nullity of contract modification of an easement declaratory interest standing to appeal

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

This provision served as the procedural basis for the court to dismiss the appeal (recurs) as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 6 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 06 mai 2022 sub nr. x/2022, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., B., C., D. şi E., a solicitat instanţei următoarele:

- în principal, constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 1742/18.11.2003 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/24.11.2003, precum şi anularea următoarelor acte de înstrăinare subsecvente:

• contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.12.2003, prin care imobilul a fost dobândit de către C. în proporţie de 7,536% şi de către B. în proporţie de 92,464%;

• contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.08.2004, prin care o cotă de 45,219% din teren a fost dobândită de către D., prin cumpărare de la B.;

• contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.02.2005 de BNPA F. şi G., prin care terenul a fost înstrăinat către S.C. H. S.R.L., societate care şi-a schimbat denumirea în S.C. A. S.R.L.;

- într-un prim subsidiar, constatarea nulităţii absolute parţiale a Dispoziţiei de restituire nr. 1742/18.11.2003, precum şi a actelor subsecvente, în limita suprafeţei de suprapunere cu terenul ocupat de construcţii la data emiterii dispoziţiei de restituire (drumul asfaltat, clădirea postului de pază şi de clădirea tip hală, în suprafaţă de 2900 mp);

- în cel de-al doilea subsidiar, constatarea existenţei dreptului de servitute de trecere pietonală şi cu vehicule, pe suprafaţa de teren configurată de amprenta actualului drum asfaltat, în favoarea terenului având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, aflat în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti şi în administrarea Administraţiei Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti (în cele ce urmează ALPAB), asupra terenului având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, aflat în proprietatea A. S.R.L., constituit la data despărţirii loturilor.

De asemenea, reclamantul a solicitat instanţei să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Pârâţii A. S.R.L. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, să se respingă acţiunea în temeiul excepţiilor procesuale invocate, în subsidiar, să se respingă acţiunea ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii au invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată pe fond

Prin sentinţa civilă nr. 1541/20.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, prima instanţă a respins excepţia netimbrării cererii, ca neîntemeiată; a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare; a respins cererea modificatoare ca tardivă; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale; a respins cererea principală formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., I. S.R.L., D., B., C. şi E., ca inadmisibilă; a obligat pe reclamant la plata către pârâta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.096.69 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile a formulat, în termen, apel motivat, apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 763A/2024 din 28 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2022 a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1541/20.12.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. S.R.L., I. S.R.L., D., C. şi E., a fost anulată în parte sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe, fiind menţinută soluţia asupra excepţiei de netimbrare.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 763A/2024 din 28 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2022 au declarat recurs intimaţii A. S.R.L., I. S.R.L. şi D..

Prin cererea de recurs formulată, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, în rejudecare, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru o nouă judecată a apelului, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Prin motivul de casare privind aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la competenţa legală a primarului de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii, în speţă de a ataca dispoziţia de restituire pe care el însuşi a emis-o (în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.), precum şi motivul de casare privind depăşirea atribuţiile puterii judecătoreşti, prin aceea că, prin decizia recurată, instanţa de apel a consacrat o nouă competenţă legală a primarului, de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii, care nu poate fi stabilită decât prin lege organică (în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 4 C. proc. civ.) susţine următoarele:

Instanţa de apel ajunge la o concluzie care contrazice însăşi principiile fundamentale ale dreptului public. Pentru a ajunge la concluzia că primarul poate să-şi atace propria dispoziţie de restituire, instanţa de apel comite grave erori de aplicare a legii.

"Instanţa judecătorească nu are posibilitatea ca, pe cale de interpretare a dispoziţiilor în vigoare, să atribuie unor autorităţi publice competente ce nu le-au fost conferite de legiuitor" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 12/2015).

Autorităţile publice, cum este şi primarul, au numai competenţele stabilite de lege, fiind reglementate prin lege organică, aşadar, prin cea mai importantă procedură normativă potrivit Constituţiei, după revizuirea actului fundamental. Instanţa de apel, deşi nu o spune expres, face aplicarea eronată în dreptul public a unui principiu de drept privat, "ceea ce nu este interzis, este permis", care nu poate fi extins în dreptul public. în dreptul public, autorităţile publice, cum este şi primarul, în acord cu principiul legalităţii, au numai competenţele pe care legea le stabileşte expres şi ele nu pot fi extinse prin hotărâri judecătoreşti la alte cazuri, neprevăzute de lege. Competenţa primarului este stabilită exclusiv prin lege. El nu poate exercita atribuţii "în baza dreptului comun". O asemenea afirmaţie este o contradicţie în termeni.

Aşadar, în lipsa unui text expres de lege organică care să stabilească competenţa primarului de a-şi ataca propriile dispoziţii de restituire, această competenţă legală nu există şi nu poate fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar acţiunea formulată este inadmisibilă.

Prin motivul de casare constând în greşita aplicare a normelor de drept material şi a regulile de procedură, şi anume art. 24 (în prezent art. 26) din Legea nr. 10/2001, precum şi a principiului general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la dreptul comun specialia generalibus derogant, a principiului general de drept al securităţii juridice şi a principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă (în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ.) se susţine că apărarea recurenţilor-intimaţi care nu a fost analizată de instanţa de apel este aceea că acţiunea de drept comun poate fi exercitată împotriva dispoziţiei de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 numai atunci când se invocă nerespectarea unor drepturi ale unor terţe persoane faţă de procedura de restituire/reconstituire a dreptului de proprietate reglementată de legea specială.

În cazul de faţă nu se pune problema încălcării unui drept al unui terţ faţă de procedura desfăşurată în baza Legii nr. 10/2001, ci a unor pretinse nereguli în desfăşurarea respectivei proceduri, pretins săvârşite de emitentul actului.

Aşadar, nefiind în singura situaţie de excepţie a încălcării unui drept garantat de CEDO ce aparţine unui terţ de procedură, nu se poate pune problema derogării dreptului comun de la legea specială, aşa cum a procedat instanţa de apel, în mod vădit contrar principiului specialia generalibus derogant şi contrar Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii care a stabilit:

"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." Stabileşte expres în continuare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."

În mod evident, primarul este o autoritate publică şi nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei, nefiind titular al "drepturilor omului".

Dacă s-ar accepta soluţia pronunţată de instanţa de apel, ar însemna că orice dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată oricând printr-o acţiune de drept comun prin invocarea unor motive de nulitate absolută (oricât de neîntemeiate ar fi acestea), iar instanţa este obligată să administreze probatorii şi să judece pe fond o asemenea cerere, părţile pârâte fiind supuse fără nicio limită de timp acestei insecurităţi juridice a drepturilor dobândite, ceea ce este de neacceptat prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia CEDO şi a principiului securităţii raporturilor juridice, aşa cum au fost consacrate în jurisprudenţa CEDO.

Pentru a evita aceste ipoteze inacceptabile, legiuitorul a stabilit imperativ, prin norme de strictă interpretare, care sunt subiecţii de drept care pot exercita căile de atac, cazurile şi condiţiile stricte de exercitare a acestora. Aceasta este raţiunea pe care legiuitorul când a redactat art. 24 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei:

Aceleaşi prevederi sunt reluate şi în art. 26, alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare în prezent conform căruia:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."

Prin urmare, doar persoana îndreptăţită sau prefectul, în temeiul controlului obiectiv de legalitate, poate ataca decizia emisă în procedura reglementată de Legea 10/2001, dar nu şi emitentul actului.

Pe de altă parte, legea nu prevede posibilitatea atacării deciziei de admitere a cererii de restituire în natură, ci doar în cazul respingerii cererii de restituire.

Pentru claritate, un terţ faţă de procedură ar putea ataca o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001 în cazul în care respectiva dispoziţie i-ar încălca dreptul de proprietate, printr-o acţiune de drept comun, actele emise în cadrul procedurii nefiindu-l opozabile.

Cu totul alta este situaţia participanţilor la procedura de restituire - entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi persoana îndreptăţită. Acestea, fiind părţi în cadrul procedurii, au cunoştinţă de actele emise şi îşi pot exercita drepturile în cazurile expres, limitativ prevăzute de normele de strictă interpretare, neputând în nicio circumstanţă să apeleze la dreptul comun pentru a obţine sau anula acte emise în cadrul procedurii de restituire.

Arată că nici Deciziile nr. 1819/2014 şi nr. 1797/2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocate în apel nu au relevanţă în cauză, atât timp cât nu se face o analiză a motivelor de nulitate invocate împotriva dispoziţiei de restituire. Nu se stabileşte dacă acestea sunt invocate pentru încălcarea drepturilor unor terţe persoane sau pentru legalitatea procedurii de restituire care poate fi contestată exclusiv de Prefect pe calea contenciosului administrativ.

Susţin recurenţii că decizia recurată se încadrează şi în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât timp cât instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat hotărârea în privinţa inadmisibilităţii acţiunii de drept comun, indiferent dacă dispoziţia de restituire este calificată ca act administrativ sau ca act civil, deoarece nu se invocă încălcarea unui drept al unei terţe persoane faţă de procedura de restituire.

Instanţa de apel s-a limitat în a susţine că în întâmpinarea formulată la apel sunt reluate motivele prezentate în faţa primei instanţe, fără a analiza acest aspect în mod detaliat şi fără a-l respinge argumentat. O asemenea analiză ar fi făcut inutilă întreaga motivare a sentinţei recurate pentru a stabili calificarea corectă a dispoziţiei de restituire ca act administrativ sau act civil, aspect absolut inutil pentru soluţionarea corectă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Aşadar, lipsa oricărui considerent potrivit căruia acţiunea de drept comun exercitată de emitentul dispoziţiei de restituire ar fi admisibilă, chiar dacă nu se invocă încălcarea unui drept al unei terţe persoane faţă de procedură, reprezintă o nemotivarea a hotărârii.

Era absolut necesar ca hotărârea pronunţată să explice de ce s-a reţinut că acţiunea de drept comun este admisibilă, chiar dacă nu se invocă încălcarea unui drept al unei terţe persoane faţă de procedura de restituire a dreptului de proprietate contrar argumentelor prezentate pe larg şi contrar considerentelor cuprinse în jurisprudenţa unitară a înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special a deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii prin care se explică singura excepţie în care este admisibilă acţiunea de drept comun.

În cazul în care instanţa de apel ar fi analizat aspectul învederat şi ar fi constatat greşita calificare a dispoziţiei ca fiind act administrativ, dar ar fi înţeles că acţiunea este inadmisibilă, indiferent de calificarea actului dedus judecăţii, ar fi avut posibilitatea de a înlătura şi a înlocui considerentele greşite ale hotărârii primei instanţe cu menţinerea soluţiei din dispozitivul hotărârii atacate, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (2) pct. 4 şi ale art. 30 alin. (5) C. proc. civ., ce se circumscrie art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel în mod greşit a confundat două instituţii juridice distincte "cererea adiţională" reglementată de art. 30 alin. (5) şi "cererea modificatoare" reglementată de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de a considera că cererea modificatoare coincide cu cererea adiţională ar fi folosit aceeaşi terminologie. Or, prin cererea modificatoare reclamantul poate aduce schimbări nu numai în privinţa pretenţiilor ci cu privire la orice element al acţiunii introductive, inclusiv cu privire la temeiul juridic, la instituţiile juridice de care înţelege să se folosească, izvorul pretenţiilor, nu şi în privinţa cuantumului pretenţiilor care nu conduce la o modificare a acţiunii în accepţiunea art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa cum pe larg s-a arătat atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, acţiunea introductivă a suferit modificări întrucât iniţial se solicitase constatarea existenţei unui drept de servitute de trecere asupra terenului aflat în proprietatea A. S.R.L. constituit de Statul Român, iar prin cererea precizatoare depusă la 6.10.2023, s-a solicitat ca pârâtele să permită trecerea pe terenul situat în str. x şi să fie instituit un drept de servitute de trecere pe acelaşi teren întrucât un drept de servitute ar fi fost constituit de autorul persoanelor îndreptăţite, domnul J..

Dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. prevăd clar că nu se consideră cerere modificatoare înlocuirea cererii în constatare cu o cerere în realizarea dreptului. Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii legale de excepţie, singura schimbare a acţiunii introductive trebuie să se refere exclusiv la înlocuirea cererii în constatare cu una în realizare, ceea ce înseamnă că nu poate fi schimbat conţinutul, motivarea cererii şi nicidecum izvorul dreptului dedus judecăţii.

În cazul de faţă, chiar dacă aparent prin cererea depusă la termenul din 06.10.2023, reclamantul şi-a transformat capătul trei de cerere privind dreptul de servitute din acţiune în constatare în acţiune în realizare, în realitate, a procedat la o modificare acţiunii introductive schimbând izvorul, cauza dreptului, schimbând persoana care ar fi constituit servitutea.

Corect a reţinut prima instanţă că a fost modificat fundamentul cererii iniţiale în constatare cu o altă cerere în realizarea unui drept de servitute, drept pentru care se invocă însă un alt izvor. Neputând exista identitate între dreptul a cărui constatare se solicitase iniţial şi dreptul la a cărui realizare se tinde prin cererea "precizatoare" întrucât se invocă izvoare de drept diferite, nu poate fi cazul unei simple înlocuiri ci a unei modificări a acţiunii introductive, devenind aplicabile dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, modificarea acţiunii se poate realiza de reclamant numai până la primul termen de judecată pentru care acesta este legal citat, nefăcându-se nicio distincţie în privinţa comunicării sau nu a întâmpinării sau a îndeplinirii ori nu a altui act de procedură.

În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a admis excepţia tardivităţii introducerii cererii modificatoare la data de 6.10.2023, în condiţiile în care primul termen pentru care reclamantul a fost legal citat şi s-a prezentat în faţa instanţei a avut loc la data de 09.06.2023 şi în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., considerând că nu s-a procedat la modificarea acţiunii introductive.

Este evidentă necesitatea formulării unei întâmpinări cu privire la schimbarea izvorului dreptului de servitute şi schimbarea probatoriilor ce urmau a fi administrate pentru dovedirea modului în care a fost constituit dreptul iniţial şi autorul acestuia.

Opinează că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (5), art. 204 alin. (1) C. proc. civ., aplicând o identitate inexistentă între două instituţii juridice distincte dar şi a art. 204 alin. (2) pct. 4, respingând excepţia tardivităţii modificării acţiunii introductive.

În drept, recurenţii şi-au întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost invocate motive de recurs de ordine publică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând în esenţă aspectele ce au constituit motivarea apelului şi susţinând validitatea argumentelor expuse în decizia recurată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivul de recurs privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii susţin că, prin decizia atacată, instanţa de apel a consacrat o nouă competenţă legală a primarului, de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii.

Acest motiv de casare, astfel expus, are caracter nefondat.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

S-a arătat în jurisprudenţă şi în doctrină că acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situaţii precum acelea în care instanţa judecătorească săvârşeşte un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă.

Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauza de faţă, cum, de altfel, nici considerentele ce susţin acest caz de casare nu pot fi circumscrise acestei dispoziţii legale. Astfel, recurenţii pârâţi au indicat în mod concret drept depăşire a atribuţiilor autorităţii judecătoreşti de către instanţa de apel faptul că ar fi acordat posibilitatea primarului de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii, creându-i astfel o nouă prerogativă.

În legătură cu aceste critici, sunt relevante următoarele considerente ale instanţei de apel:

"Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea notează că acţiunea de faţă promovată de apelantul reclamant Municipiul Bucureşti este o acţiune civilă, iar nu una de contencios administrativ, rezervată competenţei instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în sensul noţiunii de contencios administrativ, definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege. Dispoziţiile de primar emise în procedura Legii nr. 10/2001 nu au caracterul unor acte administrative, nefiind emise în regim de putere publică, ci sunt acte juridice civile, acte ce pot fi emise şi de autorităţile publice, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme - Decizia nr. 4211/02.11.2007, ÎCCJ-SCAF. Împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd, în mod expres, dreptul emitentului de a contesta în justiţie, pentru vicii de legalitate, actele emise în cadrul acestei proceduri (dispoziţiile legii speciale reglementând doar dreptul persoanei îndreptăţite de a ataca dispoziţia emisă), în baza dispoziţiilor acestei legi speciale de reparaţie, nu determină concluzia unui fine de neprimire pentru situaţia promovării unei acţiuni civile, de drept comun, în nulitate, prin care emitentul dispoziţiei invocă motive de nulitate absolută, existente la momentul emiterii actului, dar, poate, descoperite ulterior. Or, are a fi observat că regimul juridic al nulităţii absolute permite introducerea unei astfel de acţiuni de către orice persoană interesată, categorie juridică ce include şi pe emitentul actului juridic civil sau orice alt terţ interesat. Nu în ultimul rând, calitatea de persoană interesată poate fi recunoscută apelantului reclamant tocmai raportat la rolul acestuia în procedura emiterii acestor dispoziţii de către primar, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, emitentul fiind subiectul de drept cel mai bine plasat în cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului cu privire la care se emite dispoziţia, imobil guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Prin urmare, regimul nulităţii absolute a actului juridic civil este în favoarea apelantului reclamant şi deschide acestuia accesul în justiţie pentru promovarea unei acţiuni de drept comun, în nulitate absolută."

Astfel, instanţa de apel nu a conferit noi prerogative primarului, ci a relevat raţionamentul potrivit căruia aceasta nu este învestită să judece în procedura legii contenciosului administrativ şi să se pronunţe asupra legalităţii unui act administrativ, întrucât constată că este vorba despre un act de natură civilă a cărui nulitate se poate cere a fi constatată.

Aceleaşi critici sunt dezvoltate de recurenţi şi sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu argumentele esenţiale că: 1. Dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este un act juridic civil şi 2. Că, şi de ar fi un atare act, argumentele rezultate din Decizia nr. 12/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie susţin teza că, de vreme ce nicio dispoziţie legală nu prevede dreptul primarului de a ataca dispoziţia, eronat a fost recunoscut un asemenea drept de către instanţa de apel.

Ceea ce este relevant pentru stabilirea naturii juridice a dispoziţiei emise de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este faptul că, soluţionând notificările transmise pe temeiul acestui act normativ de reparaţie, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului.

Din această perspectivă se impune a observa că, în aplicarea art. 1, art. 9 şi respectiv art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, obligaţia de emitere a unei dispoziţii de restituire în natură putea reveni nu doar unui primar, ci şi unei regii autonome, unei societăţi sau companii naţionale, unei societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era la data intrării în vigoare a legii acţionar ori asociat majoritar, unei organizaţii cooperatiste sau oricărei alte persoane juridice de drept public, dar şi unei entităţi deţinătoare la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă era acţionar sau asociat minoritar, în anumite condiţii prevăzute de alin. (2) al art. 21.

Mai mult, în forma la data adoptării sale şi care s-a aplicat până la modificarea sa prin Legea nr. 247/2005, art. 27 prevedea:

"(1) Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."

În aplicarea acestui text, folosind argumentul de interpretare "a contrario", s-a arătat că în ipoteza imobilelor preluate fără titlu valabil, măsura reparatorie cuvenită persoanelor îndreptăţite era restituirea în natură, iar această interpretare a fost avută în vedere şi în cadrul raţionamentului ce a fundamentat constatarea ca neconstituţională a abrogării sintagmei "preluate cu titlu valabil" prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.

Prin urmare, dispoziţiile de restituire în natură pot fi emise, în economia actului normativ de reparaţie, şi de persoane juridice de drept privat (fie că aveau acest statut la data intrării în vigoare a legii, fie că l-au dobândit pe cale legală ulterior).

În aceste coordonate, natura juridică a actului prin care se dispune restituirea unui bun preluat abuziv rezultă, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa evocată în mod corect de instanţa de apel, din calitatea părţilor, din poziţia juridică de egalitate a acestora, precum şi din consecinţele juridice produse de actul în discuţie - titlu de proprietate pentru beneficiar, titlu executoriu pentru punerea în posesie.

Or, nu poate fi primită teza conform căreia primarul emite dispoziţia de restituire ca act de autoritate, în regim de putere publică, în exercitarea atribuţiilor sale de reprezentant al autorităţii publice, fiind de neconceput ca acelaşi tip de act, emis în temeiul aceluiaşi act normativ şi având aceleaşi consecinţe (dispoziţia de restituire în natură) să aibă naturi juridice diferite în funcţie de emitent - primarul, prefectul sau o persoană juridică de drept privat.

De aceea, dispoziţia de restituire având ca emitent primarul nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emisă în regim de putere publică (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative).

Din această calificare - realizată corect de instanţa de apel - rezultă că, de vreme ce actul în discuţie are natură juridică civilă, o acţiune conform dreptului comun prin care să se ceară constatarea nulităţii sale este deschisă oricărui subiect de drept care justifică un interes, chiar şi primarului, reclamant în speţă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, dreptul de a formula acţiunea nu trebuie să fie expres prevăzut de o dispoziţie legală; dimpotrivă, inadmisibilitatea acţiunii fiind o excepţie de la dreptul de acces la o instanţă, un atare fine de neprimire trebuie să rezulte din legea aplicabilă şi nu viceversa.

După cum se va arăta în cadrul analizei unui alt motiv de recurs, o asemenea inadmisibilitate ar fi putut rezulta din aplicarea principiului specialia generalibus derogant, care nu este însă incident în cauza de faţă, deoarece pentru reclamant nu exista o cale specială de a acţiona, care să înlăture posibilitatea de a recurge la dreptul comun.

Aşadar, în mod eronat consideră recurenţii că este exclusă posibilitatea emitentului actului de a-l contesta în instanţă.

Dezlegările cuprinse în Decizia nr. 12/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu sunt aplicabile în speţă, faţă de obiectul distinct al problemei de drept acolo dezbătute, şi anume posibilitatea primarului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile consiliului local, prin decizia amintită statuându-se că:

"În condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti."

Pe cale de consecinţă, critica potrivit căreia instanţa de apel a acordat primarului noi prerogative, acţionând în sensul consacrării unei noi competenţe legale a primarului, de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii, nu este întemeiată, urmând a fi respinsă.

Cât priveşte motivul de recurs prin care se impută instanţei de apel aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la competenţa legală a primarului de a-şi ataca în justiţie propriile dispoziţii, în speţă de a ataca dispoziţia de restituire emisă, şi anume art. 26 din Legea nr. 10/2001, circumscrise de recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi acesta are caracter nefondat.

Susţin recurenţii că acţiunea de drept comun poate fi exercitată împotriva dispoziţiei de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 numai atunci când se invocă nerespectarea unor drepturi ale unor terţe persoane faţă de procedura de restituire/reconstituire a dreptului de proprietate reglementată de legea specială.

Mai afirmă recurenţii şi că această apărare nu a fost analizată de instanţa de apel, din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii de drept comun indiferent dacă dispoziţia de restituire este calificată ca act administrativ sau ca act civil, atâta timp cât nu se invocă încălcarea unui drept al unei terţe persoane faţă de procedura de restituire, critică legată argumentativ de cea privind greşita aplicare a legii, ce poate fi circumscrisă şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cercetând dosarul, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General a solicitat în contradictoriu cu pârâţii sus-menţionaţi în principal, constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 1742/18.11.2003 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/24.11.2003, precum şi anularea actelor de înstrăinare subsecvente (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.12.2003, prin care imobilul a fost dobândit de către C. în proporţie de 7,536% şi de către B. în proporţie de 92,464%; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.08.2004, prin care o cotă de 45,219% din teren a fost dobândită de către D., prin cumpărare de la B.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.02.2005 de BNPA F. şi G., prin care terenul a fost înstrăinat către S.C. H. S.R.L., societate care şi-a schimbat denumirea în S.C. A. SRL).

Într-un prim subsidiar, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a Dispoziţiei de restituire nr. 1742/18.11.2003, precum şi a actelor subsecvente, în limita suprafeţei de suprapunere cu terenul ocupat de construcţii la data emiterii dispoziţiei de restituire (drumul asfaltat, clădirea postului de pază şi de clădirea tip hală, în suprafaţă de 2900 mp).

În cel de-al doilea subsidiar, s-a solicitat constatarea existenţei dreptului de servitute de trecere pietonală şi cu vehicule, pe suprafaţa de teren configurată de amprenta actualului drum asfaltat, în favoarea terenului având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, aflat în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti şi în administrarea Administraţiei Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, asupra terenului având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, aflat în proprietatea A. S.R.L., constituit la data despărţirii loturilor.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17 noiembrie 2022, intimaţii A. S.R.L. şi D. au invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei de interes (în sensul că reclamantul nu are interes legitim în promovarea acţiunii, urmărind să tergiverseze alte dosare), excepţia lipsei calităţii procesuale active în promovarea acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevedea că doar persoana îndreptăţită la restituire ar putea ataca dispoziţia de restituire, excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că legea nu prevede posibilitatea atacării dispoziţiei de restituire de către emitentul acesteia (dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001), a intrat în circuitul civil şi a produs efecte, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, emitentul nu poate reevalua finalitatea procedurii administrative, ulterior emiterii dispoziţiei de restituire, emitentul nu poate folosi calea dreptului comun, temeiul putând fi dat doar de Legea nr. 10/2001, reclamantul are la dispoziţie acţiunea în realizare, nu cea în constatare privind capătul 3 de cerere, precum şi excepţia prescripţiei/tardivităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1541/20.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, prima instanţă a respins excepţia netimbrării cererii, ca neîntemeiată; a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare; a respins cererea modificatoare, ca tardivă; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale; a respins cererea principală formulată ca inadmisibilă; a obligat pe reclamant la plata către pârâta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.096.69 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei civile sus-menţionate, reclamantul Municipiul Bucureşti a criticat faptul că s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, învederând că a supus analizei instanţei un caz de nulitate absolută a unui act juridic civil, dispoziţia de restituire neavând caracter administrativ.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii au solicitat respingerea apelului ca nefondat, reiterând apărările formulate prin întâmpinarea dedusă fondului.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale, aşa cum se arată supra, că dispoziţiile emise de primar în procedura Legii nr. 10/2001 nu au caracterul unor acte administrative, nefiind emise în regim de putere publică, ci sunt acte juridice civile, ce pot fi emise şi de autorităţile publice. A mai reţinut şi că împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd, în mod expres, dreptul emitentului de a contesta în justiţie, pentru vicii de legalitate, actele emise în cadrul acestei proceduri, în baza dispoziţiilor acestei legi speciale de reparaţie, nu determină concluzia unui fine de neprimire pentru situaţia promovării unei acţiuni civile, de drept comun, în nulitate, prin care emitentul dispoziţiei invocă motive de nulitate absolută, existente la momentul emiterii actului, dar, poate, descoperite ulterior.

A conchis că regimul juridic al nulităţii absolute permite introducerea unei astfel de acţiuni de către orice persoană interesată, categorie juridică ce include şi pe emitentul actului juridic civil sau orice alt terţ interesat. A relevat că poate fi recunoscută reclamantului calitatea de persoană interesată tocmai raportat la rolul acestuia în procedura emiterii acestor dispoziţii de către primar, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, emitentul fiind subiectul de drept cel mai bine plasat în cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului cu privire la care se emite dispoziţia, imobil guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Aşadar, raportat la reţinerile concrete ale instanţei de apel mai sus expuse, nu se poate susţine că aceasta nu s-ar fi pronunţat pe aceste susţineri, formulate prin întâmpinarea de la fond, precum şi prin întâmpinarea depusă în faza apelului.

În pofida susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a analizat concret aceste susţineri, iar concluzia la care a ajuns, deşi nemulţumitoare pentru aceştia, are la bază un raţionament juridic coerent expus.

Cât priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 24 (în prezent art. 26) din Legea nr. 10/2001, nici acest argument nu este fondat, având în vedere că temeiul cererii de chemare în judecată nu l-au reprezentat aceste dispoziţii, solicitându-se constatarea nulităţii absolute a respectivei dispoziţii, al cărei regim juridic permite introducerea unei astfel de acţiuni de către orice persoană interesată, categorie juridică ce include şi pe emitentul actului juridic civil sau orice alt terţ interesat, aşa cum a relevat instanţa de apel.

Or, astfel cum o prevăd expres, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 deschid calea contestării dispoziţiei numai persoanelor îndreptăţite, ceea ce exclude aplicarea regimului juridic special al acestei contestaţii unei alte acţiuni, formulate de un alt subiect de drept.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a principiului general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la dreptul comun, a principiului securităţii juridice şi al principiului potrivit nimeni nu-şi poate invoca propria culpă, de asemenea încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs le reţine a fi nefondate.

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, ce în astfel de situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de reparaţie specifică preluării abuzive a imobilelor produse în perioada de referinţă a actului normativ (6 martie 1945-22 decembrie 1989), se aplică cu prioritate în cazul acţiunilor în revendicare introduse de persoanele îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de legea menţionată, care nu se mai pot prevala de acţiunea în revendicare de drept comun, dacă nu au uzat de procedura legii speciale, într-un termen stabilit de la intrarea în vigoare (astfel cum s-a statuat în decizia RIL nr. 33/2008, invocată de recurenţi).

Or, în cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, şi anume Dispoziţia de restituire nr. 1742/18.11.2003 şi procesul-verbal de punere în posesie nr. x/24.11.2003, precum şi a unor acte juridice subsecvente, iar temeiul de drept invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost prevederile art. 1, 10, 16 din Legea nr. 10/2001 şi art. 963 C. civ. de la 1864.

Aşa cum subliniază şi instanţa de apel, regimul nulităţii absolute a actului juridic civil deschide reclamantului accesul în justiţie pentru promovarea unei acţiuni de drept comun, în nulitate absolută, iar teza imposibilităţii recurgerii la dreptul comun - statuată cu caracter obligatoriu în cadrul mecanismului de unificare a practicii mai sus evocat - nu se aplică în situaţia speţei.

Aceasta întrucât raportul dintre legea generală şi legea specială a fost examinat în cadrul deciziei de recurs în interesul legii menţionate pentru situaţia celor cărora legea specială le punea la îndemână mijloace de a solicita reparaţia în forma restituirii imobilului preluat abuziv, în natură sau prin echivalent, nu şi faţă de alte subiecte de drept.

Dimpotrivă, văzând că în cauză reclamantului nu îi era deschisă calea specială a art. 26 din Legea nr. 10/2001, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta avea posibilitatea de a formula acţiunea conform dreptului comun.

Instanţa de apel a dat, astfel, valoare normelor legii civile care prevăd că nulitatea absolută, ca expresie a protecţiei unui interes public, poate fi invocată de orice persoană interesată, fiind general imprescriptibilă, respectându-se necesitatea ca circuitul civil să fie alcătuit din acte neafectate de cauze de nulitate, care să dea naştere unor raporturi juridice stabile şi să conducă la o securitate sporită a circuitului civil.

Cât priveşte invocarea propriei culpe, instanţa de recurs reţine că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este prevăzut de legislaţia civilă, nefiind reglementat nici în C. civ. 1864 (în vigoare la data emiterii actului atacat) şi nici în actualul C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Regula evocată a fost însă dezvoltată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială sub imperiul vechii reglementări civile ca excepţie de la principiul restitutio in integrum ce guvernează efectele nulităţii, cu argumentarea că nimănui nu îi este îngăduit a se prevala de propria imoralitate sau incorectitudine pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept, astfel încât ceea ce s-a prestat şi primit urmărind un scop ilicit sau imoral să nu poată fi supus restituţiunii.

Această ipoteză nu era însă un caz ce înlătura sancţiunea nulităţii actului juridic - pentru a împiedica eventual exercitarea dreptului la acţiunea în nulitate, cum se tinde prin prezentul recurs - ci aplicarea principiului evocat conducea exclusiv la înlăturarea efectului nulităţii care era restituirea prestaţiilor.

În fine, doar ca observaţie, se impune sublinierea că legea nouă - C. civ. 2009 (intrat în vigoare după emiterea dispoziţiei contestate), nu mai recunoaşte nici excepţia de la principiul restitutio in integrum în cazul invocării propriei incorectitudini, faţă de prevederile art. 1638 din materia restituirii prestaţiilor ("Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.")

Totodată, se reţine că premisa în aplicarea regulii respective o constituie reaua-credinţă, incorectitudinea, necinstea, pasivitatea, precum şi alte moduri prin care partea invocă temeiuri neloiale atunci când tinde la valorificarea unui drept dobândit pe cale ilicită.

Or în cauză, reclamantul nu-şi invocă propria rea-credinţă în emiterea respectivului act, ci invocă faptul că, la momentul emiterii acestuia, nu erau întrunite condiţiile legale pentru emiterea sa valabilă.

Prin motivul de casare privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (2) pct. 4 şi ale art. 30 alin. (5) C. proc. civ., circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţin recurenţii că instanţa de apel a confundat cererea modificatoare cu cererea adiţională, permiţând apelantului Municipiul Bucureşti să-şi modifice cererea în constatare cu una în realizare, schimbând totodată izvorul şi cauza dreptului iniţial dedus judecăţii.

Instanţa de recurs reţine aceste argumente ca fiind nefondate.

Completul învestit cu soluţionarea apelului nu a făcut o confuzie între instituţia cererii adiţionale reglementate de art. 30 alin. (5) C. proc. civ. şi cea a modificării cererii, reglementată de art. 204 C. proc. civ., cele două instituţii fiind corelate.

Astfel, art. 30 C. proc. civ. clasifică conform mai multor criterii cererile în justiţie, în vreme ce art. 204 C. proc. civ. detaliază condiţiile de modificare a unei cereri în justiţie.

Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., o condiţie de bază pentru ca o cerere să fie considerată adiţională o reprezintă modificarea pretenţiilor anterioare, normă din care nu poate rezulta decât faptul că o cerere modificatoare este automat şi una adiţională, fiind încadrată în această categorie.

În art. 204 alin. (2) C. proc. civ. sunt prevăzute patru ipoteze în care o cerere modificatoare poate fi însă primită şi peste termenul prevăzut la alin. (1) al textului, deoarece legiuitorul a considerat aceste ipoteze ca fiind unele în care previzibilitatea cursului procesului nu ar fi afectată şi le-a exceptat de la termenul imperativ reglementat de alin. (1) al textului.

Ultima ipoteză a respectivului articol este incidentă în cauză, întrucât prin cererea precizatoare formulată la data de 06.10.2023 reclamantul a transformat capătul 3 al cererii introductive dintr-o acţiune în constatare într-o acţiune în realizare.

Cu privire la chestiunea modificării cauzei cererii de chemare în judecată, curtea de apel a reţinut că prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care interzic modificarea cererii după primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, nu interzic şi schimbarea cauzei cererii. Prin prisma acestui argument, a primit critica reclamantului apelant în sensul că modificarea acţiunii de către acesta a fost respinsă ca tardivă de prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor evocate.

Acest argument trebuie să primească nuanţări, după cum se va arăta, dar soluţia dată prin dispozitivul deciziei de apel este legală, astfel încât ea va fi menţinută, iar considerentele Curţii de apel referitoare la aplicarea în speţă a art. 204 alin. (1) C. proc. civ. vor fi parţial substituite cu considerentele prezentei decizii.

Astfel, modificarea cererii la care se referă alin. (1) al art. 204 C. proc. civ. - prohibită după primul termen de judecată şi în absenţa acordului expres al tuturor părţilor, priveşte elementele esenţiale ce caracterizează cererea de chemare în judecată şi a căror schimbare conduce la învestirea instanţei cu o altă acţiune, iar acestea sunt obiectul, părţile şi cauza acţiunii.

A contrario, cât timp modificarea nu este acoperită de situaţiile de excepţie enumerate la art. 204 alin. (2) C. proc. civ., celelalte modificări ale elementelor acţiunii sunt supuse restricţiei temporale pe care o cuprinde alin. (1), respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat.

Exempli gratia, chiar dacă se menţine cadrul procesual obiectiv - cererea îşi păstrează obiectul: obligarea pârâtului la plata unei sume de bani - şi cadrul subiectiv - litigiul se va purta între aceleaşi părţi indicate în acţiunea iniţială - invocarea de către reclamant a unui alt motiv fundamental care susţine pretenţia sa - răspunderea pentru vicii în loc de îmbogăţirea fără justă cauză - conduce la o modificare a acţiunii ce poate fi realizată numai cu respectarea regulilor cuprinse în art. 204 C. proc. civ.

De aceea, se reţine că - astfel cum se arată în mod majoritar şi în doctrina de specialitate - schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată conduce la o modificare ce nu poate fi primită dacă ea se realizează ulterior momentului indicat în norma examinată, iar părţile nu convin în sens contrar.

În acelaşi timp, ipoteza speţei nu relevă însă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată de către reclamant şi din acest motiv chestiunea nelegalităţii hotărârii primei instanţe în privinţa admiterii excepţiei tardivităţii cererii modificatoare a fost corect dezlegată de instanţa de apel.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că, în privinţa cererii subsidiare de constatare a existenţei unei servituţi de trecere, aceasta este guvernată de prevederile art. 625 C. civ. - destinaţia proprietarului, argumentând în sensul că, anterior emiterii dispoziţiei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, statul era proprietarul întregului imobil din care au provenit fondul dominant şi fondul aservit.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 6.10.2023, reclamantul pe de-o parte a transformat o acţiune în constatare într-o acţiune în realizare (operaţiune permisă în coordonatele de excepţie ale art. 204 alin. (2) C. proc. civ., cum s-a arătat mai sus), iar pe de altă parte a arătat că pretenţia de a se recunoaşte existenţa unui drept de trecere este justificată inclusiv de situaţia terenurilor anterior preluării abuzive, în anul 1946, când familia autorilor persoanelor îndreptăţite a deţinut mai multe imobile învecinate, iar existenţa servituţii este menţionată într-o hotărâre de ieşire din indiviziune, sentinţa civilă nr. 921/05.12.1946.

Această ipoteză faptică relevă că ceea ce a adus nou reclamantul prin cererea în discuţie nu reprezintă decât argumente suplimentare care susţin cererea sa subsidiară şi eventual relevă probatorii corespunzătoare; indicarea motivelor pentru care reclamantul consideră că se impune recunoaşterea în beneficiul său a unui drept de trecere prin referire la o pretinsă servitute constituită prin destinaţia proprietarului, cât timp aceeaşi era şi teza susţinută prin acţiunea iniţială, nu are valenţele unei schimbări a cauzei acţiunii, văzută ca fundament faptic al cererii, calificată juridic.

De aceea, în acord cu instanţa de apel, dar cu argumente diferite, Înalta Curte reţine că modificarea depusă de reclamant la data de 6.10.2023 nu era supusă termenului de decădere prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât în mod nelegal a fost ea respinsă ca tardivă de prima instanţă.

În consecinţă, criticile din recurs ce privesc această chestiune, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu vor fi primite.

Pentru aceste considerente, întrucât nu se identifică în cauză niciuna din ipotezele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. S.R.L., I. S.R.L. şi D. împotriva deciziei nr. 763/A din 28 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. S.R.L., I. S.R.L. şi D. împotriva deciziei nr. 763/A din 28 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Municipiul Bucureşti prin Primar General şi intimaţii-pârâţi B., C., E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2025.