Property restitution compensation: cassation appeal dismissed, affirming entitlement to damages for properties ceded under the 1940 treaty

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ şi fiscal, la 8 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au contestat Decizia de validare nr. 5586 din 4 martie 2019 şi toate înscrisurile prin care au fost dezmoşteniţi de drepturile cuvenite prin lege; au solicitat obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor, în cuantum de 2.943.274.402 RON, stabilite de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 1851 din 21.11.2002, actualizată cu indicele de creştere a preţurilor, conform Deciziei nr. XXI din 19 martie 2007 a Curţii Constituţionale.

La data de 21 mai 2019, reclamanţii au depus cerere adiţională prin care au chemat în judecată, pentru opozabilitatea hotărârii, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Guvernul României.

Prin sentinţa nr. 429 din 7 iunie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă - Complete civile, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 283 din 14 septembrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin decizia nr. 94 din 22 februarie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă, invocată din oficiu; a declinat competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva sentinţei nr. 283 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Piteşti.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă

Prin decizia nr. 2465 din 27 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., împotriva sentinţei nr. 283 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi Guvernul României; a anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Argeş.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă; a obligat pe recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în rejudecare

Prin sentinţa nr. 493 din 4 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a anulat Decizia de validare nr. 5586/04.03.2019 emisă de A.N.R.P. şi Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, constatând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri; a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească reclamanţilor despăgubiri, în cuantum de 294.327,44 RON (2.943.274.402 RON), ce vor fi actualizate cu indicele de creştere a preţurilor, începând cu data de 21.11.2002; a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 14.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în rejudecare

Prin decizia nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, cu majoritate, a admis apelurile declarate de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, respectiv Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, toate împotriva sentinţei nr. 493/2022 din 4 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, intimaţi fiind reclamanţii H., D., A., C., G., F., E., I. - moştenitoare a lui B., J. - moştenitor al lui B., respectiv pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că: a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor să emită dispoziţie privind acordarea despăgubirilor stabilite prin sentinţă; a înlăturat din sentinţă dispoziţiile de anulare a Hotărârii nr. 5044/30.10.2018 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi de obligare a pârâţilor Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată; a menţinut în rest sentinţa; cu opinie separată, în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâţi, a schimbării sentinţei apelate şi a respingerii acţiunii, aşa cum a fost completată, ca neîntemeiată.

7. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 şi art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu rezultă că probaţiunea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cetăţenilor români aflate în prezent în Bulgaria ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaştere a beneficiilor dispoziţiilor art. 5 din tratat.

Învederează că legile speciale incidente în cauză, Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 164/2014, nu au o sferă de aplicare distinctă, proprie, ci au fost adoptate pentru rezolvarea situaţiilor create prin aplicarea Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, făcând trimitere, în mod expres, la acest tratat, deci la persoanele cărora li s-a aplicat, potrivit prevederilor acestuia.

Arată că, prin esenţa sa, tratatul a implicat colaborarea dintre autorităţile celor două state, tocmai în acest sens fiind creată comisia mixtă, în a cărei competenţă era stabilirea persoanelor cărora li se cuvin despăgubiri în temeiul tratatului, diferenţiat după cum au fost incidente dispoziţiile privind bunurile sau cele privind schimbul de populaţie. Aşadar, nu se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 164/2014, în lipsa raportării la tratat şi la actele emise în temeiul acestuia.

Invocă dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 9/1998 şi afirmă că legiuitorul a stabilit expres situaţiile pe care le are în vedere actul normativ menţionat şi, prin urmare, legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, şi altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a tratatului, dacă nu sunt persoane îndreptăţite potrivit cerinţelor şi dovezilor în acest sens prevăzute de acesta.

Învederează că prin Legea nr. 9/1998 nu s-au stabilit reglementări speciale cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a aplicării tratatului, astfel încât trimiterea la acest act presupune îndeplinirea condiţiilor şi dovedirea lor.

Citează dispoziţiile art. 5 din Tratatul dintre România şi Bulgaria şi arată că, pentru a se reţine ca dovedită calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a aplicării tratatului invocat, este necesar să se fi parcurs procedura specială prevăzută de acest act şi să existe evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populaţii. În lipsa parcurgerii şi finalizării procedurilor din tratat, nu se poate aprecia că un cetăţean român, care a avut proprietăţi în judeţele Durostor şi Caliacra, dobândite potrivit legilor române, şi care nu este cuprins în transferul de populaţii, este persoană îndreptăţită la despăgubiri, în sensul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 164/2014. În caz contrar, nu ar fi fost necesară trimiterea la tratat şi precizarea că despăgubirile se acordă persoanelor îndreptăţite pentru prejudiciile suferite în urma aplicării lui, ci ar fi fost suficient să se prevadă că orice cetăţean român care a avut imobile în judeţele respective primeşte despăgubiri, fiind evident că imobilele respective au rămas pe teritoriul bulgar.

Susţine că, în Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, la art. 351 alin. (2) lit. a) şi lit. c), se prevede că Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998 verifică toate condiţiile prevăzute de lege referitoare la calitatea de beneficiar al Legii nr. 9/1998 printre care şi existenţa documentelor întocmite şi verificate de Comisia mixtă româno-bulgară, emise de Arhivele Naţionale şi Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, care atestă situaţia bunurilor pentru care se solicită compensaţii. În consecinţă, calitatea de beneficiar al legii speciale se raportează la documentele întocmite şi verificate de Comisia mixtă româno-bulgară pentru aplicarea tratatului, respectiv certificat doveditor că a fost recunoscut ca beneficiar al dispoziţiilor art. 5 din Tratatul de la Craiova.

Susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că reclamanţii au făcut proba dreptului de proprietate cu Procesul-verbal nr. x/09.02.1945, eliberat de Comisia Mixtă româno-bulgară, întrucât acest înscris face dovada că K. a deţinut la un moment dat bunuri imobile în judeţul Caliacra, nu şi dovada respectării condiţiilor impuse de lege. Potrivit procedurii, ulterior acestui document, ca urmare a înscrisurilor pe care petiţionarii trebuiau să le depună în susţinerea cererii lor, Comisia Mixtă româno-bulgară trebuia să întocmească procesul-verbal de inventariere, pe baza actelor autentice, a proprietăţilor rurale în cauză, certificat de identificare cadastrală şi evaluare, precum şi decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaştere a beneficiului dispoziţiilor art. 5 din tratat.

Arată că moştenitorii defunctului K. au stat în pasivitate împiedicând, prin conduita lor, eliberarea actelor enumerate mai sus, fapt ce rezultă şi din răspunsurile instituţiilor abilitate. Având în vedere şi înscrisurile transmise de Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, rezultă că aceste documente nu au mai fost întocmite de către Comisia Mixtă româno-bulgară întrucât cererea formulată în temeiul art. 5 din Tratat nu a fost dovedită de către petiţionari.

În aceste condiţii, apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, deoarece autorul K. s-a aflat sub incidenţa prevederilor art. 5 din Tratatul de la Craiova, dovada bunurilor abandonate de către acesta se poate face doar cu Decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

Având în vedere raţiunea legiuitorului rezultând din dispoziţiile legale incidente, întrucât Comisia Mixtă Româno-Bulgară nu şi-a asumat printr-un act oficial obligaţia de a despăgubi pe autorul K., apreciază că nu se poate reţine că această obligaţie aparţine în prezent Statului Român, în baza prevederilor Legii nr. 9/1998.

Suplimentar, recurenta pretinde că prin soluţia adoptată de instanţa de apel se menţine legalitatea Hotărârii nr. 1851/21.11.2002, hotărâre invalidată prin Ordinul nr. 182/11.01.2006, act administrativ care nu a fost însă desfiinţat.

8. Apărările formulate în cauză

La data de 14 octombrie 2024, intimata A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că înscrisurile de la dosar fac dovada că autorul K. a deţinut în com. Vultureşti, jud. Caliacra, bunurile imobile care au fost abandonate în urma încheierii Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, fiind dovedit faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la primirea de compensaţii pentru bunurile trecute în proprietatea Statului Bulgar, în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940, în sensul art. 1 din Legea nr. 9/1998.

Aceeaşi excepţia a nulităţii şi aceleaşi argumente în combaterea recursului au fost invocate şi de intimata F., prin întâmpinarea depusă la 15 octombrie 2024, de intimata C., prin întâmpinarea depusă la 22 octombrie 2024, şi de intimaţii I. şi J., prin întâmpinarea depusă la 22 octombrie 2024.

La data de 7 noiembrie 2024, recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi.

9. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost stabilit termen de judecată la 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

La termenul din data de 20 martie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică de recurs, invocând incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 şi art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce priveşte regimul probaţiunii dreptului de proprietate asupra terenurilor cetăţenilor români, afirmând, în esenţă, că, în lipsa parcurgerii şi finalizării procedurilor din Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nu se poate aprecia că un cetăţean român, care a avut proprietăţi în judeţele Durostor şi Caliacra, dobândite potrivit legilor române, şi care nu este cuprins în transferul de populaţii, este persoană îndreptăţită la despăgubiri, în sensul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 164/2014 şi, ca atare, dovada dreptului de proprietate respectiv ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaştere a beneficiilor dispoziţiilor art. 5 din tratatul menţionat.

Critica este nefondată în raport de considerentele expuse în continuare.

Prioritar, Înalta Curte trebuie să sublinieze că instanţa de apel s-a pronunţat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs ca urmare a dispunerii rejudecării pricinii, într-un prim ciclu procesual.

Astfel, prin Decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 2465 din 27 mai 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a reţinut că prin Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru a fost invalidată Hotărârea nr. 1851/21.11.2002 a Comisiei Municipiului Bucureşti, urmând a se completa dosarul cu Situaţia Mixtă Româno-Bulgară eliberată de Arhivele Naţionale şi a se ţine seama de faptul că autorul a avut cinci copii şi, prin urmare, rămânerea definitivă a acestui act a impus Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 efectuarea de verificări suplimentare, în sensul celor expres menţionate în cuprinsul acestuia.

În acest context al procedurilor administrative prevăzute de legile de reparaţie incidente raportului juridic litigios, instanţa de recurs a statuat că reclamanţii pot ataca actele emise ulterior Ordinului nr. 182/11.01.2006 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru, pentru a se verifica dacă au fost respectate indicaţiile cuprinse în mod expres în acesta sau dacă validarea prin decizia nr. 5586 din 4 martie 2019 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a procedurii speciale prevăzută de legea de reparaţie, urmată după trimiterea cererii spre reanalizare, este conformă dispoziţiilor legale.

Revenind la critica concretă adusă deciziei de apel în speţă, se constată că recurenta, în dezvoltarea acesteia, a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, ar fi apreciat că reclamanţii au probat existenţa dreptului de proprietate cu Procesul-verbal nr. x/09.02.1945, eliberat de Comisia Mixtă româno-bulgară, întrucât acest înscris face dovada că K. a deţinut la un moment dat bunuri imobile în judeţul Caliacra, nu şi dovada respectării condiţiilor impuse de lege, întrucât, potrivit procedurii, ulterior acestui document, ca urmare a înscrisurilor pe care petiţionarii trebuiau să le depună în susţinerea cererii lor, Comisia Mixtă româno-bulgară trebuia să întocmească procesul-verbal de inventariere, pe baza actelor autentice, a proprietăţilor rurale în cauză, certificat de identificare cadastrală şi evaluare, precum şi decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaştere a beneficiului dispoziţiilor art. 5 din tratat - recurenta afirmând că dovada bunurilor abandonate se poate face doar cu decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

Având în vedere caracterul extraordinar al prezentei căi de atac, limitată la verificarea legalităţii deciziei de apel prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - situaţie în care este evident că aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor administrate în apel, respectiv, maniera în care instanţa de apel le-a coroborat, stabilind pe baza acestora situaţia de fapt, nu pot forma obiect al controlului judiciar în recurs - se reţine că ceea poate fi analizat în această fază procesuală prin prisma criticii anterior evocate este în ce măsură dispoziţiile normative menţionate de recurentă [art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, art. 6 din H.G. nr. 753/1998 şi art. 4 din Legea nr. 164/2014] instituie obligativitatea dovedirii bunurilor abandonate în Bulgaria exclusiv prin decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

În acest sens, Înalta Curte constată că, pentru a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 9/1998, cetăţenii români ori moştenitorii legali ai acestora trebuie să fi avut în proprietate bunuri imobile (terenuri şi/sau construcţii) în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, ori să fi avut, în aceleaşi teritorii, recolte neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui sau plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi (bunurile care fac obiectul tratatului) şi, respectiv trebuie să nu fi primit anterior sau să fi primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile arătate.

Acelaşi act normativ, sub aspect probatoriu, prevedea în forma sa în vigoare la data formulării cererilor de acordare a măsurilor compensatorii, că cererile persoanelor îndreptăţite urmează să fie însoţite de "acte doveditoare" [art. 4 alin. (1)], respectiv "că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor se face prin înscrisuri" (art. 5), fără a se vreo distincţie în funcţie de valoarea probatorie a acestora.

Dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările şi completările ulterioare, au explicitat noţiunea de "înscris", conform art. 5 din lege, precizând că "Prin înscris se înţelege orice dovadă eliberată de instituţii - arhive, primării, notariate, instanţe judecătoreşti - în legătură cu fostele proprietăţi, cum ar fi chitanţe de plată a impozitelor, extrase din cărţile de imobil, planuri şi autorizaţii de construcţie, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătoreşti şi orice alte documente care se referă la existenţa bunurilor rămase în judeţele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova."

Aşadar, legiuitorul nu a înţeles să reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obţinerii măsurilor compensatorii.

Ulterior, prevederile Legii nr. 164/2014 referitoare la stabilirea despăgubirilor, care sunt aplicabile cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din lege], au abrogat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 şi au extins probele şi mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanţii sunt ţinuţi să dovedească "dreptul la despăgubiri", potrivit art. 4, pe baza "actelor" care atestă existenţa acestui drept, certificate de autorităţile competente, "acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Având în vedere conţinutul normei cuprinse în art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu se poate pretinde că vreuna dintre probele arătate ar avea apriori o valoare probatorie superioară faţă de celelalte probe, iar, în acest context normativ, Înalta Curte constată că este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, ale art. 6 din H.G. nr. 753 privind Normele metodologice de aplicare a acestei legi şi ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu rezultă că probaţiunea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cetăţenilor români aflate în prezent în Bulgaria ar trebui efectuată doar cu actele întocmite de Comisia Mixtă româno-bulgară, mai ales cu decizia de acceptare nominală a cererii de recunoaştere a beneficiilor dispoziţiilor art. 5 din Tratat, astfel cum s-a menţionat în Hotărârea nr. 5044/30.10.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998.

În ceea ce priveşte alegaţia recurentei referitoare la faptul că legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, şi altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a tratatului, dacă nu sunt persoane îndreptăţite potrivit cerinţelor şi dovezilor în acest sens prevăzute de acesta, se constată că, sub acest aspect, prin decizia recurată s-a reţinut că există la dosarul Comisiei mixte înscrisuri, chiar şi ulterioare expirării termenului de 18 luni prevăzut de art. 5 din Tratat, din care rezultă că autorul K. era proprietarul bunurilor imobile de pe teritoriul preluat apoi de Bulgaria, pentru care s-a formulat cererea de despăgubiri.

Recurenta critică, totodată, decizia invocând şi faptul că aceasta din urmă ar determina menţinerea "legalităţii" Hotărârii nr. 1851/21.11.2002, hotărâre invalidată prin Ordinul nr. 182/11.01.2006, act administrativ care nu a fost însă desfiinţat.

Critica nu poate fi primită, recurenta ignorând etapele procedurale parcurse de cererea de despăgubiri formulată de reclamanţi, precum şi statuările anterioare ale instanţelor judecătoreşti.

Astfel, se cuvine menţionat că, prin aceeaşi decizie a instanţei de recurs anterior evocată, Decizia nr. 154 din 27 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a reţinut deja privitor la această chestiune că împrejurarea că prin acţiunea dedusă judecăţii "se fac afirmaţii şi cu privire la Ordinul nr. 182/11.01.2006 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru şi se solicită obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor iniţial stabilite de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 1851 din 21 noiembrie 2002, în sumă de 2.943.274.402 RON, nu poate constitui un fine de neprimire al cererii de contestare a deciziei de validare emisă ulterior".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că prevederile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către instanţa de apel, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte în cauză, o va obliga pe aceasta la plata sumei de 3000 RON către intimata A., a sumei de 3000 RON către intimata F., a sumei de 3000 RON către intimata C. şi a sumei de 1785 RON către intimaţii I. şi J., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare a plăţilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 2545 din 9 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3000 RON către intimata A., a sumei de 3000 RON către intimata F., a sumei de 3000 RON către intimata C. şi a sumei de 1785 RON către intimaţii I. şi J., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 17 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.