Cassation review of social media defamation: proportionality of non-patrimonial reparation measures and limits of *tantum devolutum* regarding continuous illicit acts

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la 03 martie 2023 sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului de a publica pe contul de C. "B." a unor informaţii defăimătoare la adresa sa începând din data de 07.12.2022 până în prezent, precum şi de a distribui astfel de informaţii în grupuri în reţeaua de socializare C., invocând dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. c) C. proc. civ. obligarea pârâtului la încetarea încălcării drepturilor sale nepatrimoniale, respectiv să-1 oblige să retragă de pe reţelele de socializare toate postările defăimătoare la adresa sa şi a familiei sale şi să se abţină de orice comentarii defăimătoare la adresa sa, invocând dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. obligarea pârâtului de a publica pe cheltuiala sa hotărârea de condamnare într-un ziar de circulaţie naţională, pe propria pagină C. şi în grupurile din aceeaşi reţea de socializare în care a distribuit postările, cu excepţia datelor cu caracter personal, invocând dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. a) C. proc. civ. şi obligarea pârâtului la plata 200.000 euro (echivalentul a 1.000.000 RON la data promovării acţiunii) reprezentând daune morale pentru prejudiciile pe care i le-a cauzat, invocând dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 249 din 23.10.2023, Tribunalul Gorj a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtului B. să retragă de pe contul personal de C., asimilat cu denumirea marginală "B." următoarele postări: -postarea din 17 decembrie 2022; - postarea din 19 decembrie 2022; - postările din 20 decembrie 2022; - postarea din 28 decembrie 2022; - postarea din 5 ianuarie 2023 orele 12:29; -postarea din 07 ianuarie orele 14:59; - postarea din 8 ianuarie orele 11:53; - postarea din 9 ianuarie, orele 19: 40; - postarea din 10 ianuarie 2023, orele 16:54; - postarea din 11 ianuarie orele 15:24; - postarea din 12 ianuarie 2023 orele 08:59; - postarea din 12 ianuarie 2023, orele 13:48; - postarea din 12 ianuarie 2023 orele 15:05; - postarea din 15 ianuarie 2023 orele 10:13; - postarea din 15 ianuarie orele 14:17; - postarea din 16 ianuarie 2023, orele 14:18; - postarea din 17 ianuarie 2023, orele 12:14; - postarea din 18 ianuarie, orele 11:57; - postarea din 25 ianuarie 2023, orele 20:25, şi a respins, în rest, celelalte petite din cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa nr. 25/2024 din 08 februarie 2024, Tribunalul Gorj a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 249/23.10.2023 pronunţată de către Tribunalul Gorj, formulată de reclamantul A., şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de contravaloare taxă de timbru, către reclamant, respectiv la plata sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu avocat, proporţional cu pretenţiile admise.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 229/2024 din 20 iunie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 249 de la 23 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis şi capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi a obligat pârâtul B. la plata către reclamantul A., a sumei de 1000 euro în echivalent RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a obligat intimatul pârât B. la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 1550 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 47229/2024 din 20 iunie 2024 pronunţate de Craiova, secţia I civilă a declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul B..

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei recurate, şi în rejudecare, admiterea în totalitate, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, pentru motivul de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea nelegalităţii deciziei recurate, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a arătat că prin motivele de apel a invocat caracterul continuu al încălcării drepturilor nepatrimoniale prin prisma faptului că intimatul pârât a continuat postarea de material denigrator în timpul judecăţii în primă instanţă dar şi ulterior pronunţării sentinţei de către tribunal. Or, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, înscrisurile noi depuse în apel au făcut dovada caracterului de continuitate şi periodicitate al faptelor ilicite ale pârâtului, reglementat de art. 253 din C. civ., ceea ce probează temeinicia capătului de cerere privind interzicerea pe viitor a unor astfel de fapte.

O altă critică a vizat soluţia de respingere de către curtea de apel a capătului de cerere privind obligarea la publicarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ. care nu condiţionează publicarea într-un ziar cu răspândire naţională, aşa cum reţine, în mod greşit curtea de apel, impunându-se ca hotărârea să fie publicată cel puţin pe pagina de C. a autorului faptei ilicite.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a solicitării de publicare pe pagina de C. a pârâtului a hotărârii judecătoreşti, aspect care nesocoteşte principiul reparării integrale a prejudiciului nepatrimonial produs dar şi măsurile oferite de legiuitor pentru ocrotirea personalităţii umane, ca şi componentă a mijloacelor şi modalităţilor de apărare a drepturilor fundamentale.

Or, modalitatea de reparare în natură a prejudiciului nu presupune doar obligarea la retragerea respectivelor postări, ci şi interzicerea pe viitor, a unor asemenea postări, ca şi publicarea pe pagina de C. a pârâtului, a hotărârii judecătoreşti, având în vedere că numărul de vizualizări şi distribuiri a respectivelor postări a fost unul semnificativ de mare, astfel de măsuri suplimentare impunându-se tocmai pentru a se atinge scopul prevenirii pe viitor, a oricărui abuz din partea pârâtului.

În privinţa daunelor morale, recurentul-reclamant a susţinut că acestea sunt infime şi derizorii şi nu îşi ating efectul de reparare şi restabilire a dreptului atins, repararea prejudiciului impunând o măsură pecuniară mai drastică în raport de activitatea şi funcţia politică deţinută de către reclamant care l-au expus la critici şi acuze nereale.

Atâta timp cât s-a reţinut caracterul ilicit al faptelor pârâtului în sensul în care acestea nu se constituie în simple critici sau acţiuni informative, ci se abundă în adresări denigratoare prin efectuarea de judecăţi de valoare în privinţa unei iminente acuzaţii penale a reclamantului, se impunea ca despăgubirile să fie în cuantum de minimum 10000 de euro, şi în contextul în care acţiunile pârâtului au vizat atât latura activităţii politice cât şi pe cea personală a reclamantului, utilizarea reţelelor sociale impunându-se a fi efectuată cu responsabilitate, astfel încât să nu aducă prejudicii de imagine sau de altă natură altor persoane.

II.2. Recursul incident exercitat de pârâtul B.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

Fără a se prevala de vreunul dintre motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât a expus situaţia de fapt care a generat promovarea acţiunii deduse judecăţii arătând că a fost de bună credinţă atunci când a informat cetăţenii din comuna Scoarţa cu privire la caracterul ilicit al acţiunilor reclamantului în exercitarea funcţiei sale, aspecte confirmate de organele cu atribuţii de control, sesizate la iniţiativa pârâtului.

Astfel, prin raportul de audit, întocmit la solicitarea pârâtului, Curtea de conturi Gorj a constatat aceleaşi nereguli în exercitarea de către reclamantul A. a atribuţiilor de serviciu.

În continuare, recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care în judecarea căii de atac, instanţa nu a ţinut cont de temeiurile de drept invocate în promovarea căii de atac a apelului, respectiv prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa constantă a CEDO pentru a face o apreciere obiectivă asupra caracterului ilicit al faptelor deduse judecăţii, aplicaţia C. oferind suficiente instrumente puse la dispoziţia utilizatorilor pentru a le conferi acestora o protecţie sporită împotriva unor astfel de fapte, pretins ilicite. Prin urmare, pretinsele postări efectuate pe reţeaua de socializare nu a produs o lezare efectică şi reală a imaginii reclamantului, scopul fiind acela de infirma a publicului în legătură cu activitatea primarului.

III. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

IV. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţie, s-a fixat termen de judecată la 09 aprilie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursurilor declarate în cauză.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

V.1 Recursul principal declarat de recurentul-reclamant A.

Printr-o primă categorie de critici, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă, în esenţă, încălcarea regulilor procedurale referitoare la judecarea apelului în limitele a ceea ce s-a apelat, sens în care a învederat că, prin cererea de apel, a fost criticată, în mod implicit şi indirect, constatarea lipsei caracterului de continuitate şi periodicitate al comportamentului delictual al pârâtului. De asemenea, a mai susţinut că prin prisma caracterului devolutiv al apelului, se impunea ca instanţa de apel, pe baza noilor înscrisuri depuse, să reţină caracterul întemeiat al capătului de cerere privind interzicerea pe viitor a unor astfel de fapte.

Aceste critici sunt fondate.

Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Acest text consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situaţia în care motivele de apel invocate sunt lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, respectând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, va extrage esenţialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi de către parte.

Cu alte cuvinte, apelul deschide calea unei noi judecăţi, în fapt şi în drept, asupra tuturor aspectelor cauzei (art. 476 alin. (1) C. proc. civ. însă această devoluţiune se petrece în limitele conturate de motivele de apel, respectiv de apărările formulate prin întâmpinarea la apel, prin care materia litigioasă din faţa primei instanţe poate fi augmentată, limitat, cu noi motive, mijloace de apărare şi dovezi invocate în etapa scrisă a apelului (art. 478 alin. (2) C. proc. civ.).

În cauza dedusă judecăţii, în privinţa capătului de cerere privind interzicerea pe viitor a unor astfel de postări, tribunalul a reţinut că nedepunerea de către reclamant, în probaţiune, a înscrisurilor necesare pentru a evidenţia continuitatea postărilor denigratoare necesare a fi analizate pentru a se constata în ce măsura comportamentul pârâtului trebuie cenzurat, are semnificaţia unei veritabile desistări a reclamantului în probarea faptei pretins ilicite şi a caracterului său continuu, ultima postare depusă în extras, în probaţiune, fiind din 17 ianuarie 2023, iar acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei la 03 martie 2023.

Această chestiune nu a fost criticată prin apelul promovat de către reclamant, deşi avea interes. Astfel, prin cererea de apel exercitat împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul s-a rezumat în a afirma că "va face dovada în apel cu înscrisuri că aceste postări continuă şi după pronunţarea sentinţei, cu acelaşi caracter de periodicitate şi repetabilitate, cu aceeaşi tentă de denigrare, de acţiuni politice nejustificate".

Înalta Curte constată, aşadar, că recurentul-reclamant, prin exercitarea apelului împotriva soluţiei primei instanţe nu a combătut în niciun fel reţinerea tribunalului cu privire la caracterul nedovedit al comportamentului denigrator continuu al pârâtului, simpla referire la împrejurarea că urmează a depune înscrisuri, în calea de atac, care vor demonstra că pârâtul a efectuat postări defăimătoare şi ulterior pronunţării soluţiei de către prima instanţă, nu poate echivala cu o critică implicită a acestui capăt de cerere, aptă a învesti instanţa de apel cu analiza acestei chestiuni.

În contextul în care înscrisurile noi exhibate în apel nu aveau corespondent în criticile formulate, în sensul în care nu susţineau aspectele de netemeinicie invocate prin apelul formulat, în mod corect, instanţa de apel a dispus înlăturarea acestora.

Prin urmare, cu respectarea limitelor judecăţii în apel rezultate din dispoziţiile art. 477-478 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 478 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa de apel a statuat, în mod legal, că în absenţa unor critici cu privire la constatările instanţei vizând perioada anterioară pronunţării sentinţei, în condiţiile în care înscrisurile depuse vizează tocmai această perioadă, înscrisurile noi prezentate în apel de către reclamant nu pot constitui suport probator pentru acest motiv de apel.

Dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. b) din C. civ. reglementează posibilitatea persoanei care pretinde că i-a fost lezat un drept nepatrimonial să poată solicita instanţei, în funcţie de etapa de desfăşurare a pretinsei încălcări şi de durata acesteia, încetarea încălcării şi interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs de derulare.

Or, în atare context, în absenţa unui suport probator care să demonstreze pretinsul fapt ilicit al pârâtului şi caracterul său continuu, capătul de cerere privind interzicerea publicării pe viitor a unor postări, în mod corect, a fost respins de către instanţele de fond, criticile recurentului-pârât formulate în această privinţă fiind nefondate.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a imputat instanţei de apel încălcarea art. 253 alin. (3) lit. a) şi b) din C. civ., din perspectiva în care nu a motivat respingerea cererii de publicare pe contul de C. a hotărârii judecătoreşti, susţinând, pe de o parte, că prevederile legale nu condiţionează ca publicarea să fie efectuată într-un ziar naţional, aşa cum a reţinut curtea de apel, iar pe de altă parte, că reparaţia prejudiciului nu a fost realizată în integralitate, întrucât postările denigratoare rămân în continuare accesibile publicului, iar pârâtul nu a fost obligat să se abţină, pe viitor, de la a publica referiri la persoana reclamantului, deşi anumite afirmaţii au fost calificate de instanţe drept denigratoare şi fapte ilicite. În acest sens, recurentul a mai susţinut că prevederile art. 253 din C. civ. obligă instanţa la luarea unor astfel de măsuri care nu au caracter supletiv, legiuitorul menţionând drept condiţie caracterul de persistenţă, periodicitate şi subzistenţă a acţiunilor ilicite, condiţie care în speţă este întrunită având în vedere că instanţa a reţinut caracterul ilicit al faptelor.

Şi această critică este nefondată.

Este adevărat că instanţa a constatat caracterul ilicit al unor afirmaţii publicate de pârât, însă reparaţia prejudiciului nu presupune, în mod necesar, acordarea tuturor măsurilor solicitate de reclamant, ci doar a celor care sunt apte să înlăture efectele vătămării produse şi să asigure un just echilibru între dreptul la reputaţie şi demnitate şi dreptul la liberă exprimare.

În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 253 alin. (1) C. civ., potrivit cărora persoana vătămată poate cere instanţei "încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat, precum şi, după caz, luarea altor măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru înlăturarea consecinţelor acesteia". Totuşi, aceste măsuri trebuie să fie determinate, proporţionale şi efectiv realizabile.

În cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că solicitarea de obligare a publicării hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională este neîntemeiată întrucât postările apreciate ca aducând atingere reputaţiei, demnităţii, dreptului la imagine ale reclamantului nu au fost vizualizate şi distribuite la acest nivel, într-un număr suficient de mare care să justifice o asemenea măsură.

Înalta Curte reţine că în materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat atât o reparaţie nepatrimonială, cât şi una patrimonială.

Astfel, art. 253 din C. civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)].

Pe cale de consecinţă, instanţele nu sunt obligate în a opta pentru o anumită reparaţie a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, în funcţie de circumstanţele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale şi de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reţinută, au la dispoziţie mai multe forme de sancţiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

În acest context, Înalta Curte reţine că nu se impun două forme de reparaţie nepatrimonială, aşa cum a solicitat recurentul prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, întrucât ambele tind către acelaşi efect reparator, şi anume recunoaşterea caracterului defăimător al afirmaţiilor postate. Prin obligarea pârâtului la retragerea de pe contul personal de C., asimilat cu denumirea marginală "B." se asigură deci, într-o măsură suficientă, reparaţia prejudiciului de imagine suferit de recurent prin fapta culpabilă a intimatului, care a folosit termeni injurioşi.

Această măsură are aptitudinea de a satisface exigenţele impuse de dispoziţiile art. 253 din C. civ., efectul prejudiciator fiind contracarat prin dispunerea unei măsuri în oglindă, proporţională cu cea vătămătoare.

Aşadar, dispoziţiile legale naţionale în materie au fost aplicate, în mod corect, de către curtea de apel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, recurentul a criticat cuantumul daunelor morale care au fost acordate de instanţa de apel, susţinând caracterul derizoriu al acestora.

Instanţa supremă reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia, în echitate, cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Raportat la situaţia factuală reţinută în cauză se constată, însă, că nu se poate aprecia că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanţa de apel a fost încălcată vreo dispoziţie legală, încălcare ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului. Prejudiciul moral produs recurentului a fost corect analizat de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Se reţine că, spre deosebire de acţiunea în dezdăunare pentru prejudicii materiale, în cazul căreia prejudiciul pretins trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii sale, în situaţia cererilor ce au ca obiect acordarea de daune morale certitudinea poate privi numai existenţa prejudiciului nepatrimonial, nu şi întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că acest tip de prejudiciu nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta, în funcţie de particularităţile fiecăruia.

Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie pentru victime o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana prejudiciată. Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la finalitatea prevăzută de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în legătură cu prejudiciul suferit şi consecinţele concrete ale acestuia.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când statuează asupra daunelor morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând respingerea cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de apel, având în vedere reperele utilizate în mod constant în jurisprudenţa naţională şi jurisprudenţa CEDO, a reţinut că repararea prejudiciului suferit de reclamant include şi o componentă pecuniară raportat la împrejurarea că, în cauză, au fost probate condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului dar şi având în vedere natura prejudiciului şi valorile morale lezate.

Relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

În consecinţă, simpla afirmaţie a recurentului potrivit căreia suma acordată este infimă şi derizorie şi nu îşi atinge efectul dorit, acela de reparare şi de restabilire a dreptului atins, impunându-se o măsură pecuniară mai drastică prin raportare la funcţia publică deţinută care l-a expus la critici şi acuze penale nereale, astfel că despăgubirile acordate să fie într-un cuantum de minim 10 000 euro, nu este aptă a declanşa controlul de legalitate al hotărârii sub acest aspect, în absenţa unor critici punctuale apte să demonstreze că instanţa de fond nu a respectat criteriile consacrate de jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene în materia stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Aşadar, această critică, ce nu vizează criteriile de evaluare ci, exclusiv, cuantumul daunelor morale, nu corespunde exigenţelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control de legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 din C. proc. civ.

Drept urmare, reiterând caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care conferă posibilitatea instanţei de recurs să exercite un control strict pe nelegalitate asupra hotărârii atacate, fără a putea primi spre examinare critici prin care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, prin reevaluarea probelor, Înalta Curte va înlătura din analiză argumentele referitoare la cuantumul daunelor morale.

V.2. Recursul incident declarat de pârâtul B.

Examinând recursul în raport de excepţia privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate.

În speţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susţinerile recurentului-pârât din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor textului legal anterior menţionat.

Astfel, nemulţumirile recurentului cu privire la soluţia instanţei de apel reprezintă în fapt, veritabile critici de netemeinicie, acesta făcând referire la elementele de fapt ale cauzei, descriind care a fost parcursul litigiului şi care a fost contextul care a justificat postarea pe C. a respectivelor afirmaţii despre reclamant.

Deşi pe parcursul cererii de recurs, recurentul afirmă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi cu aplicarea greşită a normelor de drept incidente în speţă, indicând dispoziţiile art. 10 din CEDO, acesta nu se raportează la considerentele curţii de apel care au stat la baza respingerii, ca tardiv formulat, a apelului împotriva sentinţei primei instanţe, raţionamentul instanţei de apel rămânând necriticat prin memoriul de recurs.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor de drept anume imputate instanţei de apel, fiind necesară o argumentare motivată a criticii în drept. În concret, recurentul trebuia să dezvolte care ar fi considerentele pentru care apreciază că apelul trebuia să fie admis, precum şi care ar fi motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dar prin raportare la soluţia instanţei de apel, iar nu prin reiterarea situaţiei de fapt. Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 229 din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Anulează recursul incident exercitat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 229 din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.