Extraordinary appeal inadmissible for fact-finding review; autonomous separate action for judicial costs valid despite prior waiver mention

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. 1Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Covasna sub nr. x/2022 la 11 noiembrie 2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita şi cu agenţii B. şi C., a solicitat tragerea la răspundere civilă delictuală a pârâţilor şi obligarea acestora, în solidar, la plata către reclamantă a sumei totale de 212.177, din care suma de 193.380 RON reprezintă dauna materială cauzată prin privarea reclamantei de semiremorca cu nr. de înmatriculare x în urma confiscării nelegale a acesteia pe perioada de 14.12.2018-04.12.2019, a sumei de 14.797 RON reprezentând contravaloarea manoperelor de reparaţie şi a pieselor auto, a căror schimbare a devenit iminentă în urma deţinerii în circumstanţe necorespunzătoare a semiremorcii nr. de înmatriculare x pe perioada confiscării acesteia, a sumei de 4.000 RON, reprezentând valoarea materialului lemnos în cantitate de 16,56 mc, confiscat, în mod nelegal, la 14 decembrie 2018, şi a sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată în procesul de anulare a procesului-verbal de contravenţie, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzilor legale aferente primelor trei sume, de la data confiscării şi până la data plăţii efective a acesteia, iar pentru a patra de la data plăţii de către reclamantă.

1.2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 299 din 02 martie 2023, Tribunalul Covasna a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii către Tribunalul Harghita.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, la 22 martie 2023, sub nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 843 din 15 septembrie 2023, Tribunalul Harghita a respins, ca neîntemeiate, excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 5.950 RON, invocate de pârâtul IPJ Harghita, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, a respins, ca neîntemeiate, cererile pârâţilor B. şi C. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Instanţa a luat act că pârâtul IPJ Harghita nu a solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Decizia pronunţată de Curtea de apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 696/A din 20 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului C., excepţie invocată din oficiu de instanţă şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului pârât C., invocată de acesta, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimatul B., a admis apelul declarat de reclamanta apelantă S.C A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 843 din 15 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2022, a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Harghita şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5950 RON reprezentând cheltuieli de judecată în dosar nr. x/2018 înregistrat la Judecătoria Miercurea Ciuc, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile atacate şi a obligat apelanta S.C A. S.R.L. la plata către intimatul B., a sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita.

II.1. Recursul exercitat de reclamanta S.C. A. SRL

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile nr. 696/A din 20 iunie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, admiterea integrală a acţiunii şi pe cale de consecinţă, antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor şi obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 212.177 RON, precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere aferente primelor sume, de la data confiscării şi până la data plăţii efective a acestora.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei în vederea administrării unei expertize tehnice de evaluare şi rejudecarea cauzei în întregime.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în promovarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale în sensul existenţei unui prejudiciu cert, a unei fapte ilicite şi a vinovăţiei sub forma culpei.

În acest sens, a arătat că, în mod greşit, curtea de apel a reţinut că întocmirea proceselor-verbale nu poate reprezenta o faptă ilicită, dat fiind că agenţii constatatori şi-au exercitat atribuţiile de serviciu, atâta timp cât prin simpla exercitare a atribuţiilor de serviciu există posibilitatea comiterii unor delicte civile, dat fiind reaua-credinţă vădită cu care au acţionat agenţii constatatori care fie au urmărit, fie au acceptat crearea unui prejudiciu semnificativ reclamantei.

Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a analizat circumstanţele concrete ale încheierii procesului-verbal, agenţii constatatori manifestând rea credinţă şi dezinteres în consemnarea situaţiei de fapt reale, concretizată prin aplicarea celei mai drastice sancţiuni, respectiv confiscarea semiremorcii.

Nici prima instanţă şi nici instanţa de apel, nu a analizat în concret, modalitatea exercitării atribuţiilor de serviciu în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, cu toate că, în lipsa unei atare analize, nu s-ar fi putut stabili caracterul licit sau ilicit al întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

Exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu din care se poate deduce vinovăţia autorilor delictului (culpa sau intenţia) se poate stabili numai după analiza stării de fapt.

Contrar susţinerii instanţei de apel care a apreciat că exercitarea atribuţiilor de serviciu poate fi considerată în mod automat o cauză de exonerare, exercitarea atribuţiilo nu poate fi invocată ca şi prilej pentru a comite nelegalităţi vădite.

Fiind evidente aspectele din care rezultă reau-credinţă a intimaţilor, vinovăţia acestora se evidenţiază şi din caracterul absolut disproporţionat al măsurilor sancţionatoare.

Reţinerile instanţei de apel, în sensul că nu există o legătură de cauzalitate între măsurile dispuse de agenţii constatatori şi prejudiciul reclamat ca şi pasivitatea reclamantei, care, deşi putea solicita să reintre în posesia bunurilor după formularea plângerii contravenţionale, nu au legătură cu acţiunile pârâţilor, prejudiciul fiind generat de această pasivitate, sunt greşite în contextul în care reclamanta a demarat acţiuni în justiţie pentru acoperirea prejudiciului.

Recurenta a afirmat că pasivitatea este imputabilă intimatului şi că a fost victima lipsirii nejustificate din patrimoniul său a unui element relevant. Între deposedarea nelegală, necesitatea de închiriere/cumpărare a altui mijloc de transport şi degradarea bunului există o legătură de cauzalitate vădită, ţinerea bunului în condiţii inoportune pentru o lungă perioadă de timp reprezentând singurul motiv care a generat naşterea daunelor a căror recuperare a solicitat-o.

În susţinerea celor afirmate, recurenta a făcut trimitere la Decizia nr. 111 din 25 ianuarie 2023, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a hotărât că, dacă la momentul instituirii sechestrului asupra unui bun printr-o ordonanţă a procurorului, starea acestuia este bună, iar la ridicarea sechestrului, bunul se află în stare de degradare, răspunderea revine custodelui (art. 252 alin. (7) C. proc. pen.).

II.2. Recursul exercitat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita

În argumentarea demersului procesual exercitat, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita a învederat că hotărârea este nelegală din pespectiva obligării sale la plata către reclamantă a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul civil nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, motiv care justifică admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, schimbarea, în parte, a deciziei curţii de apel, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul civil numărul x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În subsidiar, recurentul-pârât a invocat necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial în cuantum de 5.950 RON, raportat la obiectul, complexitatea şi valoarea cauzei, respectiv activitatea desfăşurată de către reprezentantul convenţional al reclamantei-apelante în faza procesuală a fondului.

Recurentul-pârât s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. în cadrul căruia a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 451 alin. (2), art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la specificul cererii reclamantului, precum şi la susţinerile promovate.

Pentru a se putea solicita obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite mai multe condiţii, printre care solicitarea să fie făcută de către partea care a câştigat procesul, iar la dosar să fie depuse dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor, până la momentul încheierii fazei procesuale a dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, reclamanta nu şi-a exprimat în faţa instanţei de fond învestită cu soluţionarea plângerii convenţionale care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018, intenţia de a solicita cheltuieli de judecată în cadrul respectivului proces şi nici pe cale separată, creanţa astfel născută în urma pronunţării sentinţei civile ne. 2055 din 19 septembrie 2019 nu a dobândit caracterul cert, lichid şi exigibil prevăzut în mod imperativ de lege.

Astfel, asemenea reţinerilor Tribunalului Harghita prin sentinţa civilă nr. 843 din 15 septembrie 2023, menţionarea expresă în cuprinsul plângerii contravenţionale a faptului că reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată în dosarul nr. x/2018 Judecătoriei Miercurea Ciuc, cât şi ulterior, pe parcursul dezbaterilor în fond, nu poate conduce la posibilitatea de a le solicita printr-o cerere separată, neexistând motive obiective pentru care reclamanta să nu fi putut solicita aceste cheltuieli în dosarul iniţial.

Din această perspectivă, se poate reţine inclusiv existenţa unei autorităţi de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2555 din 19 septembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei la acordarea cheltuielilor de judecată din moment ce aceasta, în mod expres, a ales să nu le solicite.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la deciziile nr. 471/2017 respectiv, decizia nr. 165/2018 prin care Curtea Constituţională a României a reţinut faptul că, având în vedere natura activităţilor desfăşurate de către avocaţi în exercitarea profesiilor acestora, valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat.

În final, recurentul a concluzionat că nivelul de complexitate şi volumul activităţii prestate de reprezentantul convenţional al reclamantei în soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, materializat prin redactarea şi depunerea plângerii contravenţionale, susţinerea acestuia în faţa instanţei şi implicit prezentarea la termenul stabilit în cauză, nu justifică un cuantum atât de ridicat al onorariului avocaţial, solicitând reducerea acestuia în limite rezonabile.

Regularizarea cuantumului sumei achitate cu titlu de onorariu avocaţial, proporţional cu circumstanţele cauzei este menit să asigure un just echilibru între dreptul părţii care a câştigat procesul, de a-şi recupera cheltuielile avansate, şi culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

Reducerea cuantumului onorariului de avocat acordat se impune şi din perspectiva în care reprezentantul ales al reclamantei s-a rezumat la redactarea şi depunerea plângerii contravenţionale, precum şi la formularea de concluzii scrise la unicul termen stabilit în cauză la 05 septembrie 2019 la care nu s-a prezentat personal, solicitând substituirea sa de către un alt avocat acestuia.

În acest context, se impune reducerea onorariului avocaţial, fiind vorba despre un singur termen de judecată în faza procesuală a fondului, obiectul pricinii având o complexitate redusă -plângere contravenţională- raportat la contravenţia aplicată, prevăzută de Legea nr. 171/2010, care nu justifice un onorariu avocaţial în cuantum de 5.950 RON.

III. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita a învederat că motivele invocate de recurentă sunt neîntemeiate şi ca atare, se impune menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel prin care a fost respinsă cererea privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul produs ca urmare a sechestrării în vederea confiscării bunurilor reclamantei.

Intimaţii C. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

IV.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. SRL

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi admiterea, în integralitate, a acţiunii formulate.

Examinând însă conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi decelate aspecte de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, care se referă la încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material sau aplicarea greşită a acestora, şi nici celorlalte motive de nelegalitate, reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, contrar constatărilor curţii de apel, sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, prevăzute de art. 1357 din C. civ. din perspectiva existenţei faptei ilicite, cât şi cea a culpei, instanţele devolutive ignorând circumstanţele concrete în care a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie, dar şi faptul că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, este posibilă comiterea de delicte civile de către agenţii constatatori, simpla împrejurare că respectivul act a fost emis în îndeplinirea sarcinilor legale nu poate constitui temei pentru exonerarea de la răspunderea civilă delictuală, aşa cum, în mod nelegal, a reţinut curtea de apel.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt care contura reaua-credinţă a agenţilor constatatori care nu au ţinut cont la întocmirea procesului-verbal de contravenţie de explicaţiile prezentate de reprezentantul reclamantei şi nici nu au recunoscut că materialul lemnos transportat avea aviz de însoţire, scrisoare de transport şi formular de încărcare şi descărcare valabile, menţionarea eronată a denumirii materialului transportat datorată unor greşeli lingvistice care nu au permis cunoaşterea denumirii oficiale a mărfii transportate, nefiind în măsură să conducă la necesitatea înlăturării acestor înscrisuri.

Deşi invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, Înalta Curte constată că recurenta omite a supune judecăţii veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, rezumându-se doar la a contesta situaţia de fapt.

În acest sens, deşi afirmă, prin trimitere la dispoziţiile art. 1357 C. civ., că "în cauză este certă şi univoc îndeplinită atât condiţia existenţei faptei ilicite cât şi cea a culpei", recurenta-reclamantă se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, în speţă, ar fi trebuit să se ţină seama de circumstanţele concrete în care a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie din care reiese reaua-credinţă şi dezinteresul agenţilor constatatori care au ignorat explicaţiile reprezentantului reclamantei şi care, urmare a unei simple erori lingvistice, a condus la înlăturarea, în mod nelegal, a documentaţiei de însoţire a mărfii.

Astfel, evocarea doar situaţiei de fapt şi a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanţele devolutive), în sensul că, "din ansamblul elementelor faptice rezultă că aceştia, în privinţa faptei ilicite au acţionat fie cu intenţie directă, fie cu intenţie indirectă cu toate că ar fi suficientă şi culpa levissima", se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanţei de recurs, la devoluţiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării situaţiei de fapt şi a mijloacelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora instanţa de apel, în concordanţă cu judecata înfăptuită de tribunal în ceea ce priveşte cererea având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul pretins ca urmare a măsurii de sechestru dispuse în scopul confiscării bunurilor reclamantei, a statuat că, în speţă, nu a fost făcută dovada că agenţii constatatori şi-au încălcat îndatoririle de serviciu iar anularea procesului-verbal de contravenţie nu face dovada că aceştia au săvârşit o faptă ilicită.

În acest sens, instanţa devolutivă de control judiciar, reţinând că "în contextul în care instanţa care a soluţionat plângerea contravenţională a statuat că actele de însoţirea mărfii nu erau conforme, fiind vorba însă de o eroarea care nu este în măsură să angajeze răspunderea contravenţională", a stabilit că "din analiza ansamblului materialului probator, fapta pe care reclamanta o caracterizează ca fiind ilicită, respectiv încheierea procesului-verbal de contravenţie şi a celor de confiscare şi luare în custodie, a fost săvârşită chiar în baza legii, iar faptul că starea de fapt reţinută de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării plângerii contravenţionale a fost diferită faţă de cea reţinută de către agenţii constatatori, nu este de natură a imprima un caracter ilicit acestei împrejurări.

În continuare, verificând aceleaşi susţineri cu cele reluate, inadecvat în prezenta cale extraordinară de atac, în sensul că " în contradicţie cu cele reţinute de curtea de apel, reclamanta nu a rămas în pasivitate, dovadă fiind faptul că de şase ani derulează proceduri judiciare în contradictoriu cu intimatul pentru realizarea intereselor afectate de întocmirea, în mod nelegal, a procesului-verbal de contravenţie", Înalta Curte constată că aceste critici nu combat considerentele avute în vedere instanţa de prim control judiciar care a constatat caracterul nefondat al acestora, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu a apelat la pârghiile legale, reglementate prin art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 care îi recunosc dreptul de a reintra în posesia bunurilor confiscate, astfel că existenţa prejudiciului generat de efectuarea reparaţiilor semiremorcii este determinată de atitudinea pasivă a reclamantei, fără legătură cu activitatea agenţilor constatatori.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă prin aceste susţineri nu a adus argumente de natură să contureze o nelegalitate săvârşită de instanţa de apel care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Distinct de neîncadrarea lor în critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin memoriul de recurs de către recurenta-reclamantă constituie, deopotrivă, simple reiterări ale motivelor de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului (care au primit dezlegare jurisdicţională în etapa procesuală anterioară).

Analizând în continuare criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă face ample referiri la situaţia de fapt care a stat la baza întocmirii procesului-verbal contravenţional şi efectele pe care aplicarea sancţiunii sechestrului în vederea confiscării le-a generat în patrimoniul său, invocând necesitatea analizei de către instanţe a relei-credinţe a agenţilor constatatori care probează existenţa faptei ilicite în contextul în care "acestora le-a fost puse la dispoziţie de către şoferul reclamantei avizul de însoţire a mărfii, toate documentele relevante şi a furnizat toate datele şi explicaţiile necesare pentru transportul materialului lemnos" dar şi vinovăţia acestora prin "aplicarea de măsurii sancţionatorii disproporţionate având în vederea că valoarea semiremorcii confiscate depăşeşte cu mult valoarea materialului lemnos transportat".

Or, aducerea în discuţie a acestor aspecte este inadecvată din punct de vedere procedural în raport de stadiul procesual dar şi de dezlegările pe care instanţa de apel le-a dat în faza procesuală anterioară în legătură cu lipsa oricărei culpei şi a vinovăţiei agenţilor constatatori în absenţa oricăror probe care să evidenţieze nesocotirea de către aceştia a îndeplinirea sarcinilor de serviciu ce le reveneau, fără a combate, în vreun fel, considerentele reţinute de instanţă în faza procesuală a apelului şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel care determină, la rândul său, ca urmare a nerespectării exigenţelor ce se degajă din art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., imposibilitatea cenzurii instanţei de recurs.

Aceasta întrucât, deşi condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implica tocmai determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situaţii de fapt şi argumente ce au fost deja analizate şi dezlegate de către instanţa devolutivă de control judiciar, conform celor arătate, fie au făcut obiect de analiză a instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale.

În privinţa trimiterilor pe care recurenta-reclamantă le face la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în legătură cu posibilitatea recuperării prejudiciilor cauzate bunului sechestrat în vederea confiscării, respectiv decizia civilă nr. 111 din 23 ianuarie 2023, Înalta Curte reaminteşte părţii recurente că potrivit art. 1 din C. civ., izvoarele de drept sunt reprezentate de lege, uzanţele şi principiile generale ale dreptului, tratatele internaţionale privind drepturile omului (conform art. 4 C. civ.) şi dreptul european (potrivit art. 5 C. civ.). Ca atare, precedentul judiciar nu poate fi valorificat în soluţionarea prezentei căi de atac în sensul pretins de recurenta-reclamantă, singurele ipoteze în care deciziile Înaltei Curţi au putere obligatorii pentru celelalte instanţe fiind deciziile pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 517 din C. proc. civ., ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa, Înalta Curte constată că recurenta S.C. A. S.R.L. reprezintă "parte căzută în pretenţii" conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi, întrucât intimaţii-pârâţi C. şi B. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, pe care le-au şi dovedit cu factura nr. x din 14 octombrie 2024 aflată la dosar, respectiv, factura nr. x din 07 noiembrie 2024, aflată la fila x, urmează să admită această cerere şi să oblige recurenta-reclamantă la achitarea sumei de 2500 RON către fiecare dintre intimaţii C. şi B., cu titlul de cheltuieli de judecată, în recurs.

IV.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita .

Criticile formulate de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita vizează obligarea sa de către curtea de apel la plata cheltuielilor de judecată, efectuate de reclamantă în soluţionarea pricinii care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, solicitând, în rejudecare, respingerea acestui capăt de cerere.

În subsidiar, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial în cuantum de 5.950 RON raportat la obiectul, complexitatea şi valoarea cauzei, respectiv de activitatea desfăşurată de către reprezentantul convenţional al reclamantei în faza procesuală a fondului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deşi prin recursul formulat a fost indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurentul-pârât critică, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., acestea vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care sunt se invocă încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

De asemenea, se impune observaţia potrivit căreia în cuprinsul memoriului de recurs se formulează critici inclusiv cu privire la necesitatea ca dovada cheltuielilor de judecată să fi fost efectuată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului litigiului pentru care sunt solicitate respectivele cheltuieli, ceea ce aduc în discuţie nerespectarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., ce se circumscrie aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât cu privire la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., din perspectiva în care recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată ar fi presupus cu necesitate ca partea care le pretinde să le fi solicitat şi să fi făcut dovada lor în cadrul litigiilor care le-au generat in limine litis, până la închiderea dezbaterilor în cadrul dosarului care le-a generat, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, în măsura în care partea ar fi solicitat şi probat cuantumul cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului originar, acestea ar fi urmat să fi fost acordate în cadrul respectivului dosar, ipoteză în care litigiul de faţă nici nu ar mai existat, lipsind interesul iniţierii sale ori obiectul asupra căruia să poarte, sau, în cel mai rău caz, principiul autorităţii de lucru judecat s-ar fi opus reiterării cererii printr-o nouă acţiune.

Contrar aserţiunilor părţii recurente, este lipsit de relevanţă că reclamanta a menţionat, în mod expres, că nu solicită cheltuielile de judecată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, valoarea acestei menţiuni nefiind de natură, prin ea însăşi, să producă efectele juridice în privinţa posibilităţii recuperării, printr-un demers judiciar separat, a cheltuielilor de judecată antrenate de respectiva pricină, calea de acces la instanţă rămânând deschisă părţii ulterior finalizării litigiului originar, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, în interiorul termenului de prescripţie, sub rezerva să nu fi renunţat, în mod explicit şi valabil, la acest drept. Or, cum renunţarea la un drept se face printr-un act de unde rezultă fără dubiu faptul renunţării, pentru valabila exercitare fiind necesară totodată existenţa unei procuri speciale în acest sens, Înalta Curte nu poate reţine că lipsa menţiunii privind rezervarea dreptului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată ar echivala cu renunţarea la acest drept.

Astfel, cheltuielile de judecată pot fi solicitate în cadrul litigiului în care ele au fost generate, având natura juridică a unei cereri accesorii, sau pot fi solicitate pe cale separată, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii. Atunci când cererea de cheltuieli de judecată este formulată pe cale separată, vor fi urmate regulile de procedură de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie. Astfel cum s-a reţinut în doctrină şi în practica judiciară, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale.

După cum s-a reţinut prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul pentru soluţionarea Recursului în interesul legii nr. 19 din 18 noiembrie 2013, "în considerarea caracterului lor autonom, care, aşa cum s-a arătat, derivă, în principal, din faptul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cererile de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată rezultate din procese în care nu au fost datorate taxe judiciare de timbru nu se circumscriu dispoziţiilor de excepţie cuprinse în art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare."

În cuprinsul aceleiaşi decizii s-a reţinut că "în funcţie de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse şi în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom faţă de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de drept comun.

Aceste caracteristici (cereri principale cu caracter autonom) aparţin deopotrivă şi cererilor prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată rezultate din procese care au fost scutite de taxă judiciară de timbru."

În consecinţă, fiind vorba despre un litigiu distinct, autonom de cel în care au generate cheltuielile de judecată, dispoziţiile invocate de recurent, respectiv art. 453 C. proc. civ., trebuie să îşi găsească aplicarea în noul litigiu, neputându-se accepta ficţiunea juridică propusă de recurent potrivit căreia formularea unei cereri distincte de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu o nesocotire a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2055 din 19 septembrie 2019 pronunţate de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. x/2018.

De asemenea, nu pot fi primite susţinerile potrivit cărora ar fi fost încălcate dispoziţiile 452 C. proc. civ. prin aceea că partea nu a solicitat şi nici nu a indicat în cadrul litigiului originar împrejurarea că înţelege să solicite cheltuieli de judecată şi nici cuantumul acestora, ori că ar fi avut loc o încălcare a regimul administrării probatoriului, prin aceea că dovezile care atestă realitatea şi întinderea cheltuielilor au fost prezentate, pentru prima oară, în litigiul distinct şi autonom având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

Tocmai în virtutea caracterului autonom al litigiului prin care, după rămânerea definitivă a celui originar, se cere, pe cale separată, obligarea părţii căzute în pretenţii la acordarea cheltuielilor de judecată, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul pentru soluţionarea Recursului în interesul legii nr. 2 din 20 ianuarie 2020 s-a statuat că acestea sunt supuse taxei judiciare de timbru, nemaintrând în sfera de aplicare a excepţiei, care guverna acest tip de cereri formulate în cadrul litigiului originar.

Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept principală, numai dacă este formulată pe cale separată şi constituie singura obligaţie din cuprinsul titlului executoriu, nu şi dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranşarea unui litigiu dintre părţi."

În legătură cu critica recurentului-pârât referitoare la cuantumul excesiv de mare al onorariului de avocat acordat părţii adverse de curtea de apel în soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, şi necesitatea de reducere a acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei şi de efortul depus de avocat în pregătirea apărării în soluţionarea dosarului în discuţie la unicul termen de judecată acordat, Înalta Curte reţine că această critică nu comportă a fi analiză din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul că suma stabilită în sarcina sa cu acest titlu este exagerat de mare, în raport cu numărul de termene acordat în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Miercurea Ciuc şi complexitatea redusă a problemei de drept din cauză, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de pârâtul, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 20 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul exercitat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 2500 RON către fiecare dintre intimaţii C. şi B., cu titlul de cheltuieli de judecată, în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.