Usucapion of state land barred by retroactive annulment of title deeds preventing joinder of possessions; superficies claim rejected for lack of agreement

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

1. Circumstanţele cauzei:

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 01 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate dobândirea, în temeiul art. 1890 C. civ. de la 1864, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1054.70 mp situat în Bucureşti, str. x., ca urmare a uzucapiunii de 30 de ani sau, în subsidiar, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, să se constate că a dobândit un drept de superficie compus din dreptul de proprietate asupra construcţiei - bloc de locuinţe - şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1054.70 mp.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu s-a făcut dovada că ultimul proprietar al terenului a fost Municipiul Bucureşti.

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu este Statul Român.

La termenul de judecată din 25 septembrie 2018, reclamanta şi-a precizat cererea, arătând că solicită să se constate existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de superficie, asupra terenului situat în str. x, aferent celor 14 apartamente aflate în patrimoniul său la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2446 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea subsidiară formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., ca neîntemeiată.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 325A din 14 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul reclamant A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva sentinţei civile nr. 2446 din 19.12.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a anulat în parte sentinţa apelată cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului şi a menţinut soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La termenul de judecată din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a suspendat judecata în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând lipsa părţilor legal citate şi faptul că nu a fost formulată solicitare de judecare a cauzei în lipsă.

Prin decizia nr. 1259A din 4 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia perimării şi a constatat perimat apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinţei civile nr. 2446 din 19.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în cauza având ca obiect uzucapiune.

Prin încheierea din 11 octombrie 2021, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis sesizarea din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 1259A din 04.10. 2021, în sensul că se va trece în loc de "constată perimat apelul formulat de apelanta reclamantă" menţiunea corectă "constată perimată cererea formulată de reclamantă".

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2371 din 29 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta C.., în calitate de lichidator al A. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1259A din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 15 februarie 2023, sub nr. x/2017*.

I. 5. Decizia pronunţată în apel, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1038A din 5 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea introductivă formulată de reclamanta C.., în calitate de lichidator al A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1 Motivele de recurs

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator C.., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, la 11 iulie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în principal, să se constate, pe calea uzucapiunii, dobândirea, în temeiul art. 1890 C. civ., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1054,70 mp situat în Bucureşti, Str. x, iar, în subsidiar, constatarea dobândirii dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului situat în Bucureşti, Str. x, în suprafaţă de 1054,70 mp pe care este construit blocul de locuinţe, proprietatea A. S.R.L..

După prezentarea amplă şi detaliată a situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de apel că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care în raport cu anularea procesului-verbal de punere în posesie, terenul a revenit în patrimoniul Statului Român.

Având în vedere invocarea prescripţiei achizitive, judecata trebuie să fie în contradictoriu cu acest pârât, or, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, instanţa a lăsat fără sens capătul de cerere privind uzucapiunea. De altfel, acest aspect a fost reţinut şi de către instanţa penală care a apreciat că întreaga procedură de emitere a titlului de proprietate este nelegală, terenul rămânând în proprietatea Statului Român. În consecinţă, instanţa a nesocotit cele reţinute de instanţa penală, în mod greşit fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesule pasive a pârâtului.

A mai arătat recurenta că, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel că, potrivit doctrinei şi jursprudenţei în materie, uzucapiunea poate fî opusă în situaţia unui titlu valabil, iar nu în contextul anulării tuturor titlurilor de proprietate ce au succedat procesului-verbal de punere în posesie şi titlului de proprietate. Aceasta întrucât titlurile de proprietate încheiate ulterior (contractele de vânzare-cumpărare), inclusiv al reclamantei, au fost încheiate cu bună-credinţă, fără a se avea reprezentarea faptului că au urmat unui act nelegal. Contractele de vânzare au fost anulate ca efect al anulării titlului de proprietate din anul 2006, iar nu pentru că au fost nelegal încheiate.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că nu poate fi opusă lipsa valabilităţii actelor juridice translative de proprietate pentru cauză nelegală, ci doar ca o consecinţă a nelegalităţii procedurii de emitere a titlului de proprietate de către Comisia Locală.

Posesia a fost una utilă, continuă, exercitată sub nume de proprietar de către toţi proprietarii terenului, fără ca aceştia să aibă reprezentarea vreunui act nelegal încheiat. Prin anularea succesivă a actelor de proprietate, terenul a revenit în patrimoniul Statului Român care a exercitat posesia de dinainte de anul 1986 conform adresei x/26.06.2008, fiind împlinit termenul de uzucapiune de 30 de ani.

Recurenta a mai opinat că lipsa validităţii actului juridic translativ de proprietate putea fi avută în vedere în situaţia în care faţă de parte s-ar fi reţinut fapte de natură penală la încheierea actului.

Valabilitatea actului juridic la care face referire instanţa este aplicabiă actului solicitantului, respectiv al recurentei, iar anularea acestuia a fost independentă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de recurenta A. S.R.L., operând doar ca o consecinţă a constatării nelegalei proceduri de emitere a titlului de proprietate iniţial.

Astfel, prin exercitarea posesiei de către toţi autorii recurentei, în mod util şi continuu, recurenta a susţinut că s-a împlinit termenul de 30 ani în ceea ce priveşte prescripţia achizitivă.

Referitor la dreptul de superficie, recurenta a susţinut că, urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărăre prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren, dată fiind construcţia (bloc de locuinţe) edificată pe teren, este necesar să fie instituit un drept de superficie care să confere folosinţa terenului aferent fiecărui apartament în parte, acest drept fiind instituit de legiuitor.

II.2 Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

II.3 Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea de şedinţă din 05 februarie 2025, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1038A din 05 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 09 aprilie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" indicat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte precum şi la sustinerea recurentei privind greşita soluţionare a excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor, şi că în speţă sunt întrunite condiţiile unei joncţiuni reale a posesiilor, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1.859 şi art. 1.860 C. civ., Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente:

Privitor la critica referitoare la admiterea excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor şi respingerii capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasive, Înalta Curte constată că în privinţa cadrului procesual dedus judecăţii acesta a primit o dezlegare definitivă din partea instanţelor de fond având în vedere că prin recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 1259 din 04 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta a criticat hotărârea exclusiv din perspectiva reţinerii intervenirii sancţiunii perimării, fără a-şi exprima nemulţumirea în legătură cu soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanţelor, şi nici nu a solicitat instanţei, în ipoteza constatării caracterului nelegal al sancţiunii perimării, examinarea acesteia.

Prin urmare, această chestiune nu mai poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, în aplicarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte, examinând criticile formulate, ce se circumscriu aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că acestea vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1890 C. civ., recurenta susţinând că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor joncţiunii posesiilor pentru ca uzucapiunea de lungă durată să poată produce efecte, nevalabilitatea Titlului de proprietate emis în condiţiile Legii nr. 18/1991 neputând afecta actele juridice ulterioare translative de proprietate ale autorilor săi, care au fost încheiate în deplină valabilitate, posesia exercitată fiind una utilă, continuă, şi exercitată în nume de proprietar, fără să aibă reprezentarea nevalabilităţii titlului pe care îl deţin în privinţa imobilului.

Înalta Curte reţine că uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege.

Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiţii: posesia să fie utilă şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", iar alineatul al doilea al aceluiaşi articol precizează că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".

Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

Posesia este un fapt juridic, şi reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.

Posesia, ca şi condiţie esenţială a uzucapiunii, presupune existenţa a două elemente, un element material şi un element intenţional; element material al posesiei (corpus) presupune stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse acte ale omului, în timp ce elementul intenţional (animus) presupune voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca adevărat proprietar sau titular al unui drept real cu privire la bunul pe care îl are în posesie.

Totodată, dispoziţiile art. 1860 din C. civ. prevăd că "Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său".

Referitor la joncţiunea posesiilor, regula în materia posesiunii este că fiecare posesor ulterior, începe în persoana sa o posesiune distinctă de cea a posesorului anterior. Este posibilă unirea posesiilor dacă se probează că fiecare deţinător al bunului în cauză a posedat acel bun, în sensul în care a exercitat faţă de acesta atât elementul material al posesiei, cât şi pe cel psihologic, în baza unui titlu de proprietate valid.

Prin urmare, contrar susţinerii recurentei, transmiterea posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual trebuie să aibă loc în baza unui raport juridic valabil. Un act juridic lovit de nulitate absolută ori uzurparea posesiei bunului de către posesorul actual nu se încadrează în această situaţie, motiv pentru care acest posesor nu poate fi considerat un succesor în drepturi al autorului, în sensul art. 1860 C. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine şi faptul că potrivit art. 1861 C. civ., "Dispoziţiile celor două articole precedente nu derogă la cele prescrise prin articolul 1858, în ultimul său alineat.", respectiv:

"Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (…) 4. când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă".

Pentru unirea celor două posesii sub aspectul termenului de 30 de ani, este necesar: ca posesia să fie una propriu-zisă şi ca posesorul actual să o fi dobândit de la autorul său în baza unui raport juridic, iar acest raport juridic trebuie să fie valabil din perspectiva transmiterii stăpânirii efective a lucrului, respectiv să îndeplinească cerinţele de validitate ale unui act translativ de proprietate, iar nu să fie un act lovit de nulitate.

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, nu poate opera uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor întrucât posesia exercitată de autorii reclamantei asupra terenului în litigiu nu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1860 C. civ., de a fi un succesori în drepturi ai acesteia.

Astfel, imobilul ce se doreşte a fi uzucapat este reprezentat de terenul în suprafaţă de 1054,7 mp situat în Bucureşti, str. x., care a fost dobândit de recurenta-reclamantă de la numiţii D. şi E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public F., sub nr. x/26.08.2008 care, la rândul lor, au dobândit posesia în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public G., sub nr. x/14.12.2007, încheiat cu numita S.C. H. S.R.L.. care a obţinut posesia de la numita I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G., sub nr. x/28.11.2006, în calitate de proprietar al imobilului în temeiul titlului de proprietate nr. x/18.08.2006 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Urmare a pronunţării deciziei penale nr. 760/A/22.05.2016 în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/18.08.2006 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi a tuturor actelor subsecvente acestuia, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public F., sub nr. x/26.08.2008, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G., sub nr. x/28.11.2006 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public G., sub nr. x/14.12.2007, exhibate de reclamantă ca reprezentând acte juridice de proprietate în temeiul cărora autorii acesteia au exercitat posesia asupra imobilului în litigiu.

Înalta Curte reţine că decizia penală a anulat titlurile de proprietate ale autorilor reclamantei cu efect retroactiv (ex tunc), ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, acele acte translative sunt considerate că nu au existat niciodată. Or, condiţia esenţială pentru joncţiunea posesiilor, prevăzută de art. 1860 din vechiul C. civ., este existenţa unei transmisiuni valabile a posesiei de la un autor la un succesor, bazată pe o legătură juridică recunoscută de lege. Dacă titlul este anulat, legătura juridică dintre autorii pretinşi şi reclamantă dispare.

Prin urmare, anularea titlurilor autorilor reclamantei pe baza cărora a fost transmisă posesia duce la concluzia că nu este îndeplinită condiţia esenţială a joncţiunii posesiilor. Raţionamentul juridic se bazează pe ideea că, odată ce actul translativ de proprietate este anulat retroactiv (cu efect ex tunc, adică se consideră că nu a existat niciodată), dispare şi legătura juridică valabilă între autorul posesiei şi succesor, care este obligatorie pentru a permite unirea celor două perioade de posesie.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut ca nefiind îndeplinită cerinţa uzucapiunii de 30 de ani, întrucât raportul juridic dintre reclamantă şi autorii săi cu titlu particular nu a fost unul valabil, apt să transmită posesia şi să fundamenteze joncţiunea, izvorând dintr-o succesiune de acte desfiinţate de către instanţa penală.

În privinţa susţinerii recurentei reclamante în legătură cu împrejurarea că la momentul întocmirii actelor translative de proprietate ale autorilor săi au fost respectate toate condiţiile de validitate intrinseci actului, autorii acesteia fiind de bună credinţă, necunoscând de existenţa vreunui motiv de anularea titlului lor, Înalta Curte reţine că acest fapt nu este de natură a răsturna cele reţinute de către instanţa de apel, câtă vreme aceste alegaţii ignoră principiul fundamental al dreptului civil resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis (odată desfiinţat dreptul celui care a transmis, se desfiinţează şi dreptul celui care a primit), principiu care exprimă ideea că nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi. Or, pentru invocarea joncţiunii posesiilor este esenţial să existe un raport juridic concretizat printr-un act juridic valabil încheiat între cel care invocă joncţiunea şi posesorul anterior (autorul său), atât din punct de vedere al întrunirii condiţiilor intrinseci cât şi al celor extrinseci actului, întrunirea condiţiilor ad validitatem deşi necesară, nefiind suficientă.

În acest context, corect a constatat instanţa de apel că raportul juridic dintre reclamantă şi antecesorii săi cu titlu particular nu este unul valabil, apt să transmită posesia şi să fundamenteze joncţiunea, întrucât acesta izvorăşte dintr-o succesiune de acte desfiinţate de către instanţa penală, prin decizia penală nr. 760 din 22 mai 2016 pronunţată de secţia II a a Curţii de apel Bucureşti.

Cu privire la petitul privind instituirea dreptului de superficie asupra terenului care, urmare a desfiinţării titlului în temeiul cărui a dobândit dreptul de proprietate şi edificării pe teren a unei construcţii, bloc de locuinţe, în raport de dispoziţiile art. 693 alin. (1) şi (2) din C. civ., i-ar conferi reclamantei dreptul de a solicita pârâtului care a intrat în stăpânirea acestuia, să îi recunoască un drept de superficie, Înalta Curte reţine că aceste critici nu pot fi primite din următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 693 din C. civ. (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. (2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.

Astfel, pentru a fi beneficiara acestei dispoziţii legale, recurenta nu are doar obligaţia de a dovedi că are calitatea de proprietar asupra construcţiilor situate pe terenul altuia, în speţă, ci şi că foloseşte terenul în baza unei convenţii cu proprietarul acestuia

Or, între recurentă şi proprietarul terenului nu a existat nicio convenţie în sensul acesta (al dobândirii unui drept de superficie de către recurentă ori a dreptului de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul intimatei, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia aceasta să dobândească un drept de folosinţă), iar un atare drept nu a fost dobândit nici în alt mod prevăzut de lege.

Prin urmare, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale menţionate anterior.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele de drept material au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1038A din 05 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 aprilie 2025.