State liability for judicial error: burden of proving grave rights violation and limits of cassation review

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 27.08.2020, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se constatate producerea unei erori judiciare în modul cum a fost efectuată judecata în dosarul nr. x/2018, în ambele faze procesuale derulate.

Totodată, solicită compensarea prejudiciului care i s-a pricinuit ca urmare a acestei erori, în cuantum de 1.500 euro.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, actualizată (art. 96), pe Noul C. civ., pe Codul muncii şi pe prevederile Noului C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 96/15.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, învestită fiind cu soluţionarea conflictului de competenţă ivit între secţia a III-a civilă şi secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale ale Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

La Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020.

Prin încheierea din data de 05.04.2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de strămutare formulată de reclamantul A. şi a dispus trimiterea dosarului nr. x/2020 la Tribunalul Ialomiţa, păstrându-se actele îndeplinite în cauză.

La Tribunalul Ialomiţa, cauza a fost înregistrată sub număr unic de dosar x/2022, la data de 25.05.2022.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Ialomiţa

Prin sentinţa civilă nr. 1149/F din data de 26.10.2022, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată şi a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia nr. 457/A din 7 mai 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1149 pronunţate la data de 26.10.2022 şi a încheierii pronunţate la data de 30.01.2024 de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 457/A din 7 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a promovat recurs, reclamantul A., invocând motivele de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învederează recurentul că nu i-a fost comunicată încheierea din 12.02.2025, deşi o atare măsură se impunea, în raport cu prevederile art. 235 C. proc. civ., încheierea fiind interlocutorie.

Recurentul arată că, deşi la termenul din 12.02.2025 instanţa a reţinut că nu va lua în considerare întâmpinarea depusă la dosar de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin A.J.F.P. Ialomiţa, totuşi, la termenul din 7 mai 2025 a ţinut cont de cererea de judecare în lipsă formulată în cuprinsul întâmpinării, în contextul în care reclamantul nu a solicitat judecata în lipsă, iar instanţa a reţinut cauza în pronunţare.

Invocând prevederile art. 430 alin. (1) şi alin. (2), art. 433 şi art. 435 alin. (1), art. 234 alin. (1) C. proc. civ., recurentul pretinde că prin judecarea în lipsa părţilor de la dezbateri în data de 7 mai 2025 (instanţa răspunzând solicitării făcute numai de intimat şi doar în întâmpinare), au fost încălcate autoritatea de lucru judecat, puterea executorie şi caracterul obligatoriu, ale încheierii din data de 12 februarie 2025.

Totodată, recurentul învederează că prin aceeaşi încheiere s-a mai decis amânarea cauzei până la momentul publicării în Monitorul Oficial, a deciziei care urma a fi dispusă de Curtea Constituţională a României, în dosarul înregistrat pe rolul acestei instituţii, sub nr. x/2020.

Or, această dispoziţie nu a fost respectată de instanţă, judecata în dosar fiind efectuată în data de 7 mai 2025, moment la care decizia respectivă nu era publicată (nefiind publicată nici la momentul redactării recursului), acesta fiind singurul motiv pentru care reclamantul a lipsit de la termen.

Anume, verificând, înainte de termen, stadiul dosarului nr. x/2020 şi observând că decizia nu a fost redactată şi publicată în Monitorul Oficial al României, recurentul nu s-a prezentat la termen, gândind că în mod cert judecata cauzei va fi amânată pe baza acestui considerent.

Instanţa de apel nu doar că nu a amânat judecata pentru un alt termen, dar nici măcar nu a făcut vreo menţiune în decizia civilă nr. 457/07.05.2025 despre motivul care a determinat amânarea şi situaţia existentă la data de 7 mai 2025 cu referire la acest aspect (al stadiului dosarului nr. x/2020 aflat la CCR).

Învederează recurentul că nu a formulat o cerere de judecată în lipsă întrucât nu a avut intenţia ca judecata să aibă loc în absenţa sa.

Arată că în cadrul punctului 2 al cererii de apel a lăsat la aprecierea instanţei posibilitatea de a suspenda judecata dosarului, până la soluţionarea dosarelor nr. x/2020 şi nr. y/2020, de către Curtea Constituţională a României, iar la termenul din data de 12 februarie 2025, a solicitat măcar amânarea judecării, dat fiind că în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii Constituţionale a României, fusese stabilit drept termen pentru soluţionare, data de 27 februarie 2025.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii, respectiv deşi a fost respinsă proba cu doctrina/jurisprudenţa prezentată şi primei instanţe, în pagina 15 a deciziei, analiza primului motiv de apel (cel învederat la punctul 1 al cererii de apel), se fundamentează chiar pe doctrina în cauză.

Din această perspectivă este incident şi motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Anume, regula procedurală impune fie ca anumite probe propuse să fie admise, iar întemeierea în fapt a respingerii unei acţiuni (ori a unei cereri de apel - cazul de faţă), să fie efectuată prin combaterea aspectelor relevate de acestea, fie, dacă instanţa decide a nu le lua în considerare, a le înlătura, întemeierea să fie făcută doar pe acele elemente care au fost reţinute ca fiind cele care conturează situaţia de fapt.

În acest sens, recurentul face trimitere la prevederile art. 237 alin. (1) pct. 7, art. 425 alin. (1) pct. b (cu privire la expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, la motivele de fapt pe care se întemeiază soluţia), art. 254 - 264, respectiv art. 470, art. 478, art. 479 şi art. 482 C. proc. civ.

Cu privire la proba cu înscrisul nou anexat cererii de apel - Decizia internă nr. 132/S.R.U.S. din 11 iunie 2018- instanţa de apel nu s-a exprimat în niciun fel, deşi în considerarea unora dintre prevederile legale mai sus indicate, aceasta trebuia să dispună într-un anumit sens.

Cu toate că în motivarea deciziei recurate (pag. 16) se precizează că se are în vedere analiza temeiniciei soluţiei apelate, în realitate aceasta nu a fost efectuată de către instanţa de apel.

Punctând unele motive ale netemeiniciei sentinţei (expuse la pct. 3 şi pct. 4 din cererea de apel), recurentul arată că cele învederate au la bază aspecte concrete reţinute de instanţa de fond în sentinţă, faţă de care, în conformitate cu art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de control judiciar se impune a efectua judecata. Spre deosebire de acest fapt, instanţa de apel din prezenta cauză, analizează cele 2 hotărâri judecătoreşti din dosarul nr. x/2018, în care recurentul susţine că au fost produse mai multe erori judiciare.

Recurentul susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele privind criticile din apel referitoare la felul în care instanţa de fond a argumentat în fapt lipsa erorilor judiciare.

Cu referire la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a analizat incidenţa prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, or reclamantul a invocat erori de judecată într-un litigiu de dreptul muncii, fiind necesar ca analiza instanţelor, să fi luat în considerare şi dispoziţiile incidente din Codul Muncii.

Învederează recurentul că şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată atât pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât şi pe dispoziţiile legale din Noul C. civ., din Noul C. proc. civ., precum şi pe cele din Codul Muncii.

La paginile 2-3 din cuprinsul acţiunii, a argumentat susţinerea conform căreia judecata din dosarul de bază -dosar nr. x/2018-, efectuată prin raportare la dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) şi de la art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., a fost greşită.

În acelaşi sens a justificat incidenţa în cauză a prevederilor art. 274 Codul Muncii.

Recurentul învederează că pornind de la obiectul capătului 1 al cererii modificatoare din dosarul nr. x/2018, respectiv ţinând cont de motivarea în fapt şi în drept a acestuia expusă în cererea introductivă din cauza nr. 664/98/2022, a arătat motivele pentru care încadrarea în fapt şi drept, bazată pe probele existente şi implicit soluţia dispusă, respectiv considerentele aferente, au fost eronate. Cu titlu de exemplu, arată că a specificat de ce anume nu au fost corecte aspecte care se regăsesc în motivările hotărârilor dispuse în dosarul de referinţă (nr. x/2018), cum ar fi: aplicarea art. 448 şi art. 633 din C. proc. civ., respectiv necoroborarea acestor prevederi cu ceea ce este stipulat la art. 274 din Codul Muncii.

Totodată, la pct. 4 al cererii de apel formulate în dosarul de faţă, a precizat normele legale pe care le indicase expres în cererea de chemare în judecată (din C. proc. civ. şi din Codul Muncii), evidenţiind contextul că instanţa de fond nu s-a pronunţat în vreun fel cu privire la modul cum acestea au fost aplicate sau, după caz, ignorate în procesul de judecată desfăşurat în cauza nr. x/2018.

Susţine recurentul că, în raport cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat respingerea apelului cu privire la motivul de apel invocat în a doua jumătate a paginii nr. 5 din cererea de apel.

Recurentul învederează că, din perspectiva prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, a justificat caracterul grav al încălcării drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, prin judecata efectuată în dosarul nr. x/2018, în cererea de chemare în judecată şi în concluziile scrise depuse în dosarul tribunalului, ignorate de instanţele de fond.

Gravitatea consecinţelor produse de soluţionarea dosarului nr. x/2018 se află în strânsă legătură cu decizia internă a angajatorului "Romaero S.A." înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 11 iunie 2018 din considerentele căreia reiese că prin Referatul nr. x din 07.03.2018 şi Referatul nr. x din 19.04.2018, s-a adus la cunoştinţa conducerii societăţii Romaero, faptul că recurentul a lipsit nemotivat de la programul de lucru în perioada 01.03.2018-30.03.2018.

Totodată, prin Decizia internă nr. 44/B.O. din 20 aprilie 2018, s-a dispus efectuarea cercetării disciplinare prealabile a recurentului, de către o comisie constituită în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 251 din Codul Muncii.

În data de 24 aprilie 2018 (aşadar, după cele 3 momente temporale subliniate anterior), a formulat cerere prin care a solicitat modificarea capătului 1 al acţiunii introductive care a stat la baza constituirii dosarului nr. x/2018, în sensul anulării/modificării deciziei de reînfiinţare a postului muncă şi respectiv de reintegrare în acel loc de muncă (decizie înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 22.02.2018, respectiv sub nr. x din 05.03.2018). Modificarea deciziei privea data reintegrării efective, stabilite ca fiind 14.02.2018.

De asemenea, cererea modificatoare din dosarul nr. x/2018, a fost formulată ulterior primirii -din data de 30 martie 2018- de către recurent, a respectivului act juridic unilateral.

Este nemijlocită legătura între Decizia internă nr. 47 (primită deci în 30.03.2018) şi cercetarea disciplinară prealabilă efectuată în baza deciziei nr. 44/B.O./20.04.2018, pentru absenţe nemotivate înregistrate retroactiv, cu o lună în urmă. Respectiva cercetare disciplinară prealabilă s-a finalizat prin aplicarea recurentului, celei mai mari sancţiuni disciplinare prevăzută de Codul Muncii (concedierea) din cauza absenţelor nemotivate din aceeaşi perioadă de referinţă şi anume: 01.03.2018-31.03.2018.

Totodată, faptul arătat poate fi observat inclusiv din înscrisul reprezentat de extrasul din ReviSal, depus la dosarul cauzei.

Pretinde recurentul că hotărârea judecătorească este în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cadrul dosarului nr. x/2018

Situaţia de fapt întemeiată pe proba cu înscrisuri a fost descrisă în actele procedurale depuse la dosar, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de control judiciar, fiind detaliate oral la termenul din 27 septembrie 2022 (la Tribunalul Ialomiţa) şi ar fi fost expuse şi în faţa curţii de apel, dacă ar fi avut prilejul, circumstanţele imposibilităţii fiind deja expuse.

Pe de altă parte, cele 2 instanţe care au judecat speţa înregistrată sub numărul unic de dosar x/2018, au reţinut situaţia de fapt şi pe cea de drept, în motivarea hotărârilor pe care le-au pronunţat, sens în care face trimitere la considerentele sentinţei nr. 5093 din 20 iunie 2018 (pag. 11-12) şi Deciziei nr. 580 din 4 februarie 2019 (pag. 7-8).

Astfel, cu referire la primul capăt al cererii modificatoare a acţiunii iniţiale din dosarul nr. x/2018, cerere formulată în 24.04.2018, rezultă că reţinerea principală a instanţelor, conform căreia data reintegrării efective a recurentului pe acelaşi post, nu poate fi alta decât 14 februarie 2018, precum şi modul cum aceasta a fost întemeiată în fapt, respectiv în drept, au fost greşeli clare de judecată.

Aceste aspecte reies şi din înscrisurile aflate la dosar.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează intimatul că argumentele recurentului au mai fost expuse în apelul formulat împotriva încheierii din data de 30.01.2024 şi în apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1149/26.10.2022 pronunţate de către Tribunalul Ialomiţa.

Intimatul susţine că prin criticile formulate recurentul îşi manifestă în realitate nemulţumirea faţă de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2018, readucând în discuţie aspecte deja tranşate definitiv, fără a dovedi încălcarea gravă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel cu privire la soluţionarea cauzei la termenul din 7 mai 2025 în considerarea cererii de judecată în lipsă din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, în contextul în care părţile nu s-au prezentat la dezbateri, iar instanţa a reţinut la un termen anterior, din 12 februarie 2025, că nu va da eficienţă întâmpinării formulată de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin A.J.F.P. Ialomiţa.

Critica este nefondată.

Din actele şi lucrările dosarului reiese că întâmpinarea -ce cuprinde menţiunea judecării cauzei în lipsă, potrivit art. 223 alin. (3) C. proc. civ.- depusă în faza procesuală a apelului a fost formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

La termenul din 12 februarie 2025, instanţa de apel a clarificat cadrul procesual pasiv (şi a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor are calitatea de intimat), rectificând citativul, iar cu privire la întâmpinarea depusă la dosar a reţinut că a fost formulată de către Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi a arătat că "nu o consideră valabilă, cel mult poate fi valorificată pe situaţia de fapt".

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a exclus de plano actul procedural depus la dosar, ci a reţinut că întâmpinarea nu a fost formulată de intimat, ci de reprezentantul acestuia, în nume propriu, iar la termenul din 7 mai 2025 a valorificat solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, formulată de reprezentantul intimatului, ca o manifestare procedurală autonomă.

În aceste coordonate, sub aparenţa unor critici privind soluţionarea cauzei fără prezenţa părţilor şi fără ca acestea să solicite judecata în lipsă, recurentul pune în discuţie, de fapt, lipsa calităţii de reprezentant a titularului cererii de judecată în lipsă, or partea care putea evoca o eventuală depăşire a limitelor mandatului dat Ministerului Finanţelor era Statul Român, în măsura în care aprecia că o atare conduită i-a prejudiciat interesele.

Aşa fiind, este neadecvată referirea pe care o face recurentul la intenţia sa de a fi prezent la termenul de dezbateri, acesta fiind motivul pentru care nu a formulat o cerere de judecată în lipsă.

Separat de faptul că recurentul este ţinut să suporte consecinţele propriei alegeri în privinţa nevalorificării drepturilor aflate la dispoziţia sa (cum este acela de a se prezenta la dezbaterea cauzei), Înalta Curte reţine că argumentele invocate de parte în justificarea propriei opţiuni nu demonstrează vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

Anume, recurentul pretinde că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 12 februarie 2025 prin care s-a amânat judecata cauzei până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei pronunţate de Curtea Constituţională a României în dosarul nr. x/2020, în condiţiile în care respectiva hotărâre nu era publicată la data de 7 mai 2025, când instanţa de apel a reţinut cauza în pronunţare.

Sub un prim aspect, se reţine că este eronată calificarea dată de către recurent încheierii din 12 februarie 2025 (ca fiind încheiere interlocutorie, ce ar fi trebuit comunicată părţilor), întrucât instanţa de apel nu a soluţionat excepţii procesuale, incidente procedurale sau alte chestiuni litigioase, astfel cum impun prevederile art. 235 C. proc. civ., ci a luat măsuri în vederea soluţionării procesului, fără a antama fondul cauzei (a dispus rectificarea citativului şi a amânat judecata cauzei), încheierea având caracter preparatoriu.

Prin urmare, încheierea din 12 februarie 2025 nu are "putere executorie" sau "caracter obligatoriu" şi nu poate fi opusă cu valoarea autorităţii de lucru judecat care se ataşează doar hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau prin care se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural [art. 430 alin. (1) C. proc. civ..], precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) din acelaşi cod].

Sub un alt aspect, afirmaţia recurentului, care pretinde că la termenul din 12 februarie 2025 s-a dispus amânarea cauzei "până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei care urma a fi dispusă de Curtea Constituţională" nu are corespondent în dispoziţiile instanţei, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă de la respectivul termen, sens în care instanţa de apel a apreciat oportună amânarea judecăţii, arătând că măsura nu este obligatorie.

Totodată, când susţine că a "lăsat la aprecierea instanţei posibilitatea de a suspenda judecata dosarului" până la soluţionarea dosarelor nr. x/2020 şi nr. y/2020 de către Curtea Constituţională, recurentul omite a formula o critică de nelegalitate ce poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

Aşadar, convingerea recurentului asupra faptului că la termenul din 7 mai 2025 urmează a fi amânată cauza este lipsită de relevanţă juridică şi nu poate fundamenta critica de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel.

Rezultă, potrivit considerentelor expuse, caracterul nefondat al tuturor criticilor subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub pretextul unei motivări contradictorii, recurentul arată că, deşi a respins proba cu înscrisuri (doctrină/jurisprudenţă), instanţa de apel s-a raportat chiar la doctrina evocată de reclamant, atunci când a analizat primul motiv de apel.

Ipoteza normativă de care se prevalează recurentul presupune, pentru a determina casarea, ca pretinsa contrarietate decelată în considerente să afecteze fundamental raţionamentul judiciar, în sensul de a releva motive care se exclud reciproc (fiecare determinând concluzii diametral opuse, ireconciliabile) şi care fac imposibilă verificarea jurisdicţională a hotărârii de către instanţa de recurs.

Contradicţia la care se referă legiuitorul trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, întrucât nu se pot stabili motivele adoptate de instanţa de apel, dat fiind că din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia acesteia, fiind afectată însăşi construcţia juridică ce sprijină soluţia pronunţată.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în prezenta cauză, se constată că recurentul interpretează greşit teza motivului de casare evocat (iar argumentele nu susţin nici motivul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum a afirmat recurentul).

Aceasta întrucât, pe de o parte, curtea de apel a respins proba cu înscrisuri noi solicitată de parte, iar, pe de altă parte, atunci când a făcut referire la doctrina invocată de recurent (pag. 15 a hotărârii recurate), instanţa de apel a răspuns motivului de apel expus de reclamant cu privire la nevalorificarea de către instanţa de fond a doctrinei şi jurisprudenţei invocate de parte (şi a reţinut că este corectă analiza tribunalului).

Or, lipsa indicării punctuale a modalităţii în care considerentele afirmate ca fiind opuse ar evidenţia eventuale raţionamente sau concluzii incompatibile între ele şi care, astfel, s-ar exclude reciproc, imprimă criticii formulate un caracter pur formal.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile recurentului referitoare la pretinsa nemotivare a soluţiei de respingere a apelului.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare logică şi juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, reproşând maniera în care au fost încuviinţate, administrate şi interpretate probele (inclusiv Decizia internă nr. 132/S.R.U.S. din 11 iunie 2018, certificate de concediu medical).

Or, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei şi oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în cauză presupun un control în temeinicie al judecăţilor înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanţei de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanţei de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Similar, când pretinde că hotărârea nu cuprinde motivele de drept privind respingerea motivului de apel expus la pagina 5 din cerere (pct. 4 al cererii de apel), recurentului îi scapă din vedere că instanţa de apel a răspuns criticii părţii prin raportare la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi la împrejurarea că "apelantul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţă în litigiul de dreptul muncii, însă nu a indicat şi nici nu a dovedit vătămarea gravă produsă", iar "punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte un drept sau se dispune o măsură favorabilă părţii reclamante este, la nivel conceptual, incompatibilă cu ideea producerii unei vătămări grave a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale aceleiaşi persoane".

Prin urmare, consideraţiile recurentului nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins că hotărârea din apel ar fi fost pronunţată cu nesocotirea aplicabilităţii (şi a) dispoziţiilor din Codul Muncii (art. 274) întrucât s-a invocat săvârşirea erorii judiciare într-un litigiu de dreptul muncii.

În acest sens, recurentul a învederat că a fost greşită judecata dosarului nr. x/2018 prin raportare la dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2), precum şi la prevederile art. 633 pct. 1 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a arătat că a dovedit caracterul grav al încălcării drepturilor şi intereselor sale, prin raportare la prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Criticile nu pot fi primite.

În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele civile, atunci când aceste erori au fost înfăptuite de magistraţi, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, fiind indiferent că dosarul nr. x/2018 a vizat un litigiu de dreptul muncii.

Deosebit, se constată că toate aspectele dezvoltate de către recurent sunt străine de o cenzură de legalitate ce poate fi realizată în recurs, acesta tinzând doar la o reevaluare a faptelor şi probelor administrate în prezenta cauză.

Anume, recurentul solicită analizarea documentelor aflate la dosar (Decizia angajatorului înregistrată sub nr. x/S.R.U.S. din 11 iunie 2018, Referatul nr. x din 7.03.2018, Referatul nr. x din 19.04.2018, Decizia nr. 44/B.0. din 20.04.2018, extras REVISAL) şi a situaţiei de fapt (relativ la data reintegrării, cercetarea disciplinară prealabilă a părţii), însă o atare atitudine procesuală nesocoteşte limitele în cadrul cărora are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Aşadar, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută.

Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial.

Însă, în speţă, instanţa de apel, în cercetarea temeiniciei soluţiei primei instanţe, a stabilit că "prin criticile formulate, apelantul îşi manifestă în realitate nemulţumirea faţă de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2018, readucând în discuţie aspecte deja tranşate definitiv, fără a dovedi încălcarea gravă a drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime".

Simpla invocare a încălcării unor norme de drept material nu corespunde unei motivări a căii de atac, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns criticii părţii, în sensul că "dincolo de a proba aspectele privind conduita ilicită a instanţelor din perspectiva art. 96 din Legea nr. 303/2004, apelantul este ţinut a face dovada că o atare faptă a avut drept consecinţă atât încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, de o manieră gravă, cât şi producerea unei vătămări care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" şi că "deşi reclamă vicii în mod generic asupra modalităţii de soluţionare a cererii de anulare a deciziei de reintegrare, apelantul este nemulţumit de efectele potenţiale pe care o atare decizie le poate declanşa, nu în mod direct, ci prin împrejurarea că ar putea sta la baza unei alte decizii de concediere. Un atare raţionament, dincolo de interesul pur eventual, nu este susţinut de probatoriul administrat în cauză".

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel a stat premisa că încălcarea legii trebuie să fie una evidentă, fiind esenţial ca instanţa învestită cu o acţiune prin care se urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătoreşti definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare.

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a procedat, prin prisma susţinerilor reclamantului şi a înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de apelant şi a ajuns la concluzia că nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, ci "aspectele invocate de apelant sunt practic critici de netemeinicie şi nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate în dosarul menţionat, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege".

Or, astfel cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu aduce critici concrete, de nelegalitate, deciziei atacate, care să poată fi subsumabile motivului de casare evocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamantului, care va fi respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 457/A din 7 mai 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 ianuarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.