State liability for illegal detention: Appeal allowed and decision quashed to remand case for review of jurisdictional competence.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secţia civilă sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor materiale de 99.726,81 RON şi a despăgubirilor morale de 246.000 euro, generate de faptul ilicit al privării nelegale de libertate pentru 246 de zile, în perioada 24.01.2022 - 26.09.2022.

În drept, a invocat art. 539 şi art. 9 C. proc. pen., precum şi art. 5 din C.E.D.O.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 472 din 30 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 408/A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 472 din 30.10.2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2023, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 408/A din 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a promovat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare evocat, recurentul arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu interpretarea greşită a prevederilor art. 539 C. proc. pen., aceste dispoziţii dând dreptul persoanei la repararea pagubei în caz de privare nelegală de libertate numai în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Contrar dezlegărilor instanţei de apel, recurentul apreciază că atunci când a respins acţiunea, ca inadmisibilă, tribunalul a analizat cauza şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conturată în materia apărării dreptului la libertate, în raport cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că pot fi analizate aceste dispoziţii, ca repere în analiza culpei statului invocată de către reclamant pentru eventuala reţinere a caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, doar în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, care permite şi analiza altor ipoteze în afara celor reglementate special prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., ipoteză ce nu se regăseşte în cauză, atâta timp cât reclamantul şi-a întemeiat demersul pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., ce nu îi sunt aplicabile.

Prin urmare, consideră că este nelegală trimiterea instanţei de apel, în sensul că instanţa de fond era datoare să continue judecata potrivit dispoziţiilor dreptului comun, dacă a considerat că prin raportare la prevederile art. 539 C. proc. civ. acţiunea era inadmisibilă, atâta timp cât reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în mod clar pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., ceea ce rezultă din motivarea cererii.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului inadmisibil al demersului reclamantului, contrar aprecierii instanţei de apel şi cum în mod temeinic a reţinut instanţa de fond, arată că reclamantul nu se regăseşte în situaţia de a se fi dispus clasarea sau achitarea sa, ci, după cum rezultă din decizia penală nr. 1112/13.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2022 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, cererea reclamantului nu se încadrează în dispoziţiile imperative ale art. 539 C. proc. pen., nefiind pronunţată o soluţie de achitare, ci de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Aceasta înseamnă că fapta a fost săvârşită de inculpat, dar nu se mai poate aplica o sancţiune, dată fiind împlinirea termenului pentru răspunderea de acest fel. Prin apelul formulat, apelantul reclamant susţine că art. 539 C. proc. pen. priveşte orice formă a privării nelegale de libertate, nu doar cea generată de soluţiile de achitare. În dezacord cu aceste susţineri la care s-a raliat şi instanţa de apel, recurentul consideră că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt clare şi nu lasă loc interpretărilor.

Învederează recurentul că prin sentinţa penală nr. 52/F/2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud nu s-a constatat implicit caracterul nelegal al detenţiei, în contextul în care reclamantul se afla în detenţie în afara unei pedepse, iar faptul că s-a dispus punerea în libertate pentru că a intervenit prescripţia penală nu înseamnă că reclamantul nu ar fi fost vinovat de săvârşirea infracţiunii.

Toate aceste aspecte au fost analizate de către instanţa de fond, care a reţinut că nicio hotărâre depusă la dosar de către reclamant nu constată caracterul nelegal al privării de libertate ca urmare a încetării procesului penal prin intervenirea prescripţie, iar dispoziţia de anulare a mandatului de executare şi de punere în libertate nu echivalează cu o asemenea constatare.

Prin urmare, învederează că răspunderea recurentului este exclusă.

În raport cu dispoziţia instanţei de apel privind rejudecarea cauzei pe fond, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiate, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Făcând trimitere la prevederile art. 396 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) C. proc. pen., recurentul învederează că acţiunea reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi, atâta timp cât prin decizia penală nr. 1112/2022 pronunţată în dosar nr. x/2022 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, este evident că cererea este neîntemeiată.

Susţine recurentul că prin motivele invocate în cererea de chemare în judecată se tinde la reformarea sentinţei penale nr. 52/2022 a Tribunalului Bistriţa Năsăud prin care instanţa în mod greşit nu a dispus şi înlăturarea dispoziţiei de anulare a liberării condiţionate a apelantului. Singura posibilitate pentru a obţine o astfel de finalitate era promovarea căilor de atac prevăzute de dispoziţiile legale. S-a susţinut în răspunsul la întâmpinare că s-a promovat o contestaţie la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 şi o cerere de înlăturare a erorii vădite, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 Recurentul arată că ambele cereri sunt respinse definitiv.

Recurentul pretinde că intimatul nu a dovedit prejudiciul moral de 246.000 euro.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia privarea de libertate din anul 2022 i-a afectat relaţia cu fiul său, susţinând că ulterior divorţului de soţia sa din anul 2017 şi a stabilirii de către instanţă a exercitării autorităţii părinteşti doar în favoarea mamei, aceasta din urmă a plecat cu copilul în Spania şi nu i-a mai permis vreo legătură cu minorul. Recurentul arată că privarea de libertate a fost ulterioară celor două repere temporale, ceea ce exclude vreo legătură de cauzalitate între pretinsa privare de libertate şi pretinsul prejudiciu moral.

Cu privire la cuantificarea daunelor morale ca fiind de 1.000 euro pe fiecare zi de deţinere nelegală, justificate de condiţiile din penitenciare şi stresul la care a fost supus, recurentul reiterează că, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, nu s-a dispus clasarea sau achitarea, ci încetarea procesului pentru prescripţia răspunderii penale.

În privinţa susţinerilor în sensul că privarea de libertate l-a afectat şi pe tatăl apelantului, înscrisurile depuse la dosar nu susţin pretenţia daunelor morale, problemele de sănătate ale tatălui fiind anterioare privării de libertate.

Nici pretenţiile morale întemeiate pe abandonul şcolar al fiicei reclamantului nu sunt întemeiate, nefiind cert că privarea de libertate a acestuia (ulterioară abandonului şcolar) are vreo legătură cu acţiunile fiicei sale.

În privinţa daunelor materiale, consideră că nu se poate susţine în mod cert că în ipoteza în care reclamantul nu ar fi fost încarcerat, acesta ar fi putut realiza veniturile salariale pretinse.

Susţine recurentul că reclamantul nu a probat prejudiciile constând în cheltuielile efectuate în penitenciare şi cheltuielile ce au legătură cu fiica sa (suma de 17.655 RON), iar în privinţa onorariului de avocat în cuantum de 1.600 RON, învederează că din probele depuse la dosar nu reiese cu certitudine că această cheltuială a fost efectuată în dosarul penal, arătând că în lipsa contractului de asistenţă juridică, chitanţa depusă în probaţiune nu face dovada prestării serviciilor avocaţiale în dosarul penal.

Pretinde recurentul că, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dacă nu se cunoaşte obiectul contractului de asistenţă juridică, nu poate fi verificată activitatea desfăşurată de avocat.

Totodată, solicită respingerea cererii privind cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, onorariul de avocat în cuantum de 3.500 RON nefiind justificat.

5. Apărările formulate în cauză

Cu respectarea termenului legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a arătat că aspectele învederate de recurent ţin de temeinicia hotărârii recurate şi excedează limitelor obiective ale recursului, astfel cum sunt strict delimitate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe motive de nelegalitate.

Totodată, intimatul apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect temeiurile de drept evocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi faptul că privarea de libertate în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare se încadrează în prevederile art. 539 alin. /1) C. proc. pen., deoarece etapa executării hotărârii face parte din procesul penal, ceea ce atrage incidenţa acestei norme legale, în situaţia în care privarea de libertate a fost nelegală.

Arată că legea aplicabilă cauzei este cea de la momentul depunerii acţiunii, deci vechea formă a art. 539 C. proc. pen., formă a legii care are în vedere toate formele de privare de libertate din procesul penal (deci inclusiv detenţia care este specifică fazei de executare a procesului penal).

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. în forma aplicabilă în cauză nu definesc noţiunea de privare nelegală de libertate, însă tocmai art. 5 din CEDO oferă această definiţie prin interpretarea per a contrario.

Astfel cum a subliniat şi instanţa de apel, instanţa de fond a constatat că reclamantul a invocat dispoziţiile art. 5 din CEDO şi art. 9 C. proc. pen., reţinând că aceste dispoziţii pot fi avute în vedere ca repere în analiza culpei statului, însă, cu toate acestea, pentru a reţine caracterul inadmisibil al acţiunii, instanţa de fond a concluzionat, în mod contrar argumentelor sale anterioare, că reclamantul a apelat în speţă doar la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel că, fără nicio justificare reală, a lăsat nesoluţionată acţiunea sub acest aspect.

Astfel, instanţa de apel a stabilit corect că instanţa de fond trebuia să analizeze cauza în acord cu motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant, iar în ipoteza în care aprecia că nu sunt întrunite cerinţele legii speciale (art. 539 C. proc. pen.) şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conturată în materia apărării dreptului la libertate, în raport cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuia să verifice şi dacă sunt întrunite elementele unei lipsiri nelegale de libertate, caz în care dreptul la dezdăunare îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Convenţie.

Arată intimatul că instanţa de fond a apreciat că respectivul caracter nelegal al detenţiei ar fi trebuit reţinut explicit în sentinţa nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sau într-o altă hotărâre penală, chestiune susţinută şi de către recurent, însă apreciază că instanţa de apel a reţinut corect că statuarea expresă nici nu ar fi necesară, câtă vreme hotărârea penală definitivă constată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, încă de la un moment anterior încarcerării celui condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, iar în temeiul acestei constatări, este anulat mandatul de executare şi cel deţinut este pus în libertate, de îndată.

În concluzie, intimatul-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând criticile formulate, încadrabile în aspecte de nelegalitate (contrar susţinerilor din întâmpinarea intimatului-reclamant), Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, soluţia de anulare a judecăţii primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind eronată, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., faţă de reperele litigiului, aşa cum au fost ele fixate prin cererea de chemare în judecată şi analizate ca atare de către tribunal.

Astfel, pretinzând acordarea de daune morale, sub motiv că s-ar fi aflat nelegal în executarea unei pedepse privative de libertate, reclamantul a invocat ca temei al pretenţiilor sale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., coroborate cu art. 5 CEDO, art. 9 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că după ce a fost încarcerat pentru executarea unei pedepse (rezultante) privative de 3 ani şi 20 zile, i s-a admis o contestaţie în anulare şi ulterior, o contestaţie la executare, soluţii în urma cărora ar fi fost nelegală detenţia întrucât "statul prin puterea judecătorească nu a dispus încetarea procesului penal, iar Tribunalul Bistriţa-Năsăud nu s-a pronunţat cu privire la înlăturarea dispoziţiei de anulare a liberării condiţionate din executarea pedepsei de 1 an şi 10 luni închisoare".

Aşa cum a stabilit prima instanţă, situaţie confirmată ca atare şi în apel, reclamantul a fost condamnat în baza sentinţei penale nr. 300/18.11.2019 a Tribunalului Cluj la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 10 luni închisoare, iar prin sentinţa penală nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 137/26.04.2021 a Tribunalului Cluj s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare, descontopirea pedepselor rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare şi de 1 an şi 10 luni închisoare, anularea liberării condiţionate privind pedeapsa de 1 an şi 10 luni, ca urmare a contopirii pedepselor urmând să fie executată pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 20 zile închisoare în regim de detenţie, din care a fost scăzută perioada executată (13.06.2018 - 30.09.2019).

Potrivit deciziei penale nr. 1112/13.09.2022 a Curţii de Apel Cluj, a fost admisă contestaţia în anulare şi s-a dispus încetarea procesului penal, ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cu privire la cele două infracţiuni pentru care s-a aplicat pedeapsa de 2 ani şi 4 luni (conform sentinţei penale nr. 259/25.03.2020).

Reclamantul a fost pus în libertate la 26.09.2022, urmare a admiterii contestaţiei la executare, potrivit sentinţei penale nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud (în baza căreia s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante şi repunerea în individualitatea lor a pedepselor componente; s-a constatat că s-a admis contestaţia în anulare şi s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune şi uz de fals, ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale; s-au contopit pedepsele rezultante, cu o pedeapsă finală de 1 an şi 10 luni închisoare; s-a dedus din durata pedepsei rezultante perioada deja executată, cu dispunerea punerii în libertate şi anularea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 137/2021 a Tribunalului Cluj).

Or, raportat la aceste elemente factuale vizând situaţia condamnărilor reclamantului, precum şi cea a modalităţii în care instanţa penală a statuat pe calea contestaţiei în anulare şi respectiv, a contestaţiei la executare, tribunalul din prezenta cauză a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 539 C. proc. pen., pentru a face admisibil demersul reclamantului, atunci când susţine că ar fi îndreptăţit la repararea pagubei pentru că ar fi fost privat nelegal de libertate pe parcursul procesului penal (în legătură cu executarea pedepsei).

Pentru a reţine astfel, prima instanţă a avut în vedere deopotrivă statuările instanţei supreme din mecanisme de unificare (Decizia RIL nr. 15/2017; Decizia HP nr. 1/2023) în legătură cu stabilirea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, precum şi ale jurisdicţiei constituţionale (Decizia CCR nr. 136/2021) în privinţa caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, de natură să justifice dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei.

De asemenea, prima instanţă a constatat că motivele pe care reclamantul îşi sprijină demersul impun, în realitate, verificări care depăşesc cadrul judecăţii specifice acestei jurisdicţii întrucât presupun stabilirea, de către instanţa civilă, a caracterului nelegal al privării de libertate (mai exact, caracterul nelegal al detenţiei executate în baza unei hotărâri definitive de condamnare).

Analiza pe care a realizat-o tribunalul s-a raportat la fundamentul pretenţiei reclamantului, atunci când a pretins repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, cu exigenţele pe care le impune art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ţinându-se seama, totodată, de interpretarea textului conform jurisprudenţei instanţei constituţionale în ce priveşte caracterul injust/nedrept al privării de libertate.

Atunci când a apreciat asupra inadmisibilităţii demersului, prima instanţă nu a avut în vedere un fine de neprimire, ci a analizat, în mod punctual, raportat la situaţia condamnărilor reclamantului, inclusiv din punct de vedere al soluţiilor primite în contestaţia în anulare şi respectiv, în contestaţia la executare, pe de o parte, cerinţele textului pe care şi-a fundamentat pretenţiile şi, pe de altă parte, faptul că ce se pretindea era o analiză ce exceda competenţei jurisdicţiei civile.

Astfel, potrivit motivelor acţiunii (preluate ca atare şi în decizia din apel) s-a susţinut că, deşi instanţa penală a dispus anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr. 137/2021, în acelaşi timp, aceasta nu s-a pronunţat "cu privire la înlăturarea dispoziţiei de anulare a liberării condiţionate" şi că "în mod eronat nu a luat act că pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare a fost executată prin efectul art. 106 C. pen., dispunând în mod eronat deducerea perioadei, din 24.01.2022 la zi".

În acelaşi sens, cu argumente vizând judecata penală şi legalitatea soluţiilor adoptate în jurisdicţia penală, reclamantul a susţinut că "unicul temei juridic al anulării liberării condiţionate a fost existenţa condamnării la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare, care a fost definitiv anulată ca efect al admiterii contestaţiei în anulare" şi întrucât "temeiul anulării liberării condiţionate a fost retroactiv şi definitiv desfiinţat, dispoziţia de anulare a liberării condiţionate devine nelegală, trebuind a fi înlăturată".

Or, raportat la o asemenea justificare a pretenţiilor, care vizează, în realitate, nelegalitatea unor hotărâri penale definitive, ce ar trebui constatate ca atare de către instanţa civilă, pentru a se trage concluzia detenţiei nelegale ("întrucât instanţa penală nu ar fi înlăturat în mod greşit dispoziţia de anulare a liberării condiţionate", care ar fi devenit astfel nelegală), tribunalul a concluzionat că analiza care i se pretinde este una ce depăşeşte cadrul procesual adecvat judecăţii care îl învestise.

Aceasta nu a însemnat o negare a accesului la justiţie, ci o delimitare corectă a competenţei jurisdicţiei civile în raport cu cea penală, câtă vreme ceea ce se tinde a se demonstra în privinţa nelegalităţii detenţiei, care s-a bazat pe o hotărâre definitivă de condamnare, este caracterul nelegal al soluţiei penale care nu înlăturase dispoziţia de anulare a liberării condiţionate, pentru a da efect prescripţiei răspunderii penale şi a se considera astfel executată pedeapsa anterioară.

Imputând primei instanţe că nu ar fi cercetat în întregime fundamentul pretenţiilor reclamantului, instanţa de apel îi reproşează acesteia tocmai faptul că n-ar fi realizat asemenea verificări, care sunt unele specifice jurisdicţiei penale şi anume, că n-a stabilit "pe baza examinării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele penale, care a fost hotărârea de condamnare în baza căreia acesta a fost încarcerat în penitenciar, respectiv, care dintre pedepsele cu închisoarea urma să fie executată în perioada 24.01.2022 - 26.09.2022 şi dacă, într-adevăr, în această perioadă s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată pentru infracţiuni cu privire la care, ulterior condamnării definitive, s-a constatat prescripţia răspunderii penale".

Or, asemenea verificări referitoare la efectele prescripţiei răspunderii penale au fost efectuate de instanţa penală, cu ocazia judecării contestaţiei în anulare împotriva deciziei penale nr. 1477 din 18.12.2020 a Curţii de Apel Cluj (conform deciziei penale nr. 1112/2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală), ocazie cu care s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., ca efect al prescripţiei penale.

Conform considerentelor acestei din urmă decizii, pronunţată în contestaţia în anulare, s-a reţinut şi că nu se poate da curs solicitării contestatorului condamnat, de a se dispune punerea de îndată în libertate, întrucât acesta se afla în executarea unui alt mandat (emis în baza sentinţei penale nr. 137/26.04.2021) şi "chiar dacă în pedeapsa de 3 ani şi 20 zile închisoare, în executarea căreia se află contestatorul, au fost contopite şi cele două pedepse de 2 ani închisoare şi respectiv 1 an închisoare, cu privire la care răspunderea penală este înlăturată, rezolvarea situaţiei juridice a condamnatului nu se poate realiza prin simpla promovare a prezentei contestaţii în anulare".

Ulterior, aspectele legate de executarea mandatului emis în baza sentinţei penale nr. 137/2021 a Tribunalului Cluj au făcut obiect de analiză şi verificare într-o altă procedură judiciară penală (contestaţia la executare) şi, pe baza efectului autorităţii de lucru judecat al deciziei pronunţate în contestaţia în anulare (decizia penală nr. 1112/2022) s-a stabilit că "se impune înlăturarea din componenţa pedepsei rezultante a pedepsei aplicate pentru faptele considerate a fi prescrise" şi, constatându-se executarea în întregime a pedepsei rezultante, s-a dispus punerea în libertate a contestatorului (sent. penală nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud).

În condiţiile existenţei unor asemenea judecăţi penale, reclamantul a pretins instanţei civile să constate că "în mod greşit nu s-a dispus înlăturarea dispoziţiei de anulare a liberării condiţionate", ceea ce ar fi condus la constatare pedepsei anterioare ca executată, conform art. 106 C. pen., aspecte care reprezintă însă o depăşire a limitelor competenţei jurisdicţiei civile.

Astfel fiind, imputând primei instanţe că nu a efectuat asemenea verificări, decizia din apel, obiect al prezentului recurs, nesocoteşte partajarea competenţei între cele două jurisdicţii şi faptul că, în realitate, se tinde la un control de legalitate asupra hotărârilor penale, pentru a se trage concluzia lipsei de temei legal al detenţiei pe perioada indicată de reclamant.

În acest sens, eronat, instanţa de apel consideră că analiza tribunalului este una parţială întrucât nu a cercetat toate argumentele reclamantului, respectiv "condamnarea pentru fapte pentru care intervenise prescripţia răspunderii penale, omisiunea instanţei care a soluţionat contestaţia la executare de a se pronunţa cu privire la înlăturarea dispoziţiei de anulare a liberării condiţionate şi modul eronat de deducere din pedeapsă a perioadelor considerate ca fiind executate", aspecte care pot fi supuse verificării jurisdicţiei penale (fiind de altfel, deduse judecăţii în cadrul oferit de reglementarea procesual penală, prin promovarea contestaţiei în anulare şi a contestaţiei la executare, conform celor expuse anterior).

De asemenea, reproşând tribunalului că nu a observat fundamentul juridic complet al cererii reclamantului, respectiv împrejurarea că acesta a indicat şi dispoziţiile art. 5 CEDO, art. 9 C. proc. pen. (care este o aplicaţie în plan intern a principiului convenţional vizând dreptul la libertate şi siguranţă), instanţa de apel ignoră faptul că norma convenţională nu poate constitui, în sine, izvor al pretenţiei a cărei valorificare se urmăreşte, câtă vreme condiţia legalităţii deţinerii trebuie verificată în raport cu normele interne de drept.

În acest sens, art. 5 CEDO, făcând trimitere la legislaţia naţională, pentru a se aprecia asupra legalităţii deţinerii/privării de libertate consacră pe de o parte, necesitatea aplicării normelor acesteia şi pe de altă parte, necesitatea conformării oricărei măsuri privative de libertate cu scopul protejării individului împotriva arbitrariului.

Or, în virtutea principiului subsidiarităţii, instanţa naţională este prima chemată să interpreteze şi să aplice normele de drept intern în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, instanţa de contencios european intervenind doar după epuizarea căilor interne de atac şi doar pentru a verifica dacă interpretarea dreptului intern produce efecte compatibile cu Convenţia europeană.

Aşadar, trimiterea la art. 5 CEDO nu poate constitui, în sine, un temei suficient al pretenţiei deduse judecăţii, ci numai în corelare cu norma internă, pentru a face posibilă verificarea modalităţii în care, potrivit susţinerii reclamantului, ar fi fost privat nelegal de libertate, cu încălcarea cadrului normativ incident, ceea ce l-ar îndreptăţi la despăgubiri.

Sub acest aspect, tribunalul nu a ignorat indicarea de către reclamant a principiilor consacrate de art. 5 CEDO şi art. 9 C. proc. pen., reţinând însă că ele pot fi invocate ca repere în analiza culpei statului pentru o eventuală stabilire a caracterului nelegal al privării de libertate, raportat la ipotezele reglementate de art. 539 C. proc. pen., care nu se regăsesc însă în speţă.

Ca atare, potrivit celor expuse anterior, soluţia tribunalului, deşi formal respinge acţiunea ca inadmisibilă, în realitate nu s-a fundamentat pe un fine de neprimire, câtă vreme a analizat şi a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma legală (art. 539 C. proc. pen.), pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile, ceea ce corespunde unei cercetări a fondului raportului juridic.

De aceea, instanţa de apel trebuia să exercite controlul de legalitate, în cadrul devoluţiunii fixate prin criticile formulate de către reclamant, iar nu să facă aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi, anulând sentinţa de primă instanţă, să trimită cauza spre rejudecare.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 497 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare instanţei de apel care, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările în drept ale prezentei decizii, în legătură cu partajarea competenţei între jurisdicţia civilă şi cea penală, respectiv, cauza juridică a dreptului pretins, care trebuie identificată în normele interne de drept, iar acestea, la rândul lor, să fie conforme cu interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 408/A din 17 decembrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 ianuarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.