Civil delictual liability for personal injury: res judicata of criminal dismissal based on lack of penal typicity does not preclude civil tort claims

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantă A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 100.000 de euro cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1313 din data de 20 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.079,34 RON.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 774 A din data de 10 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1313 din data de 20 septembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat.

A admis apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată.

A admis în parte cererea.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.654,51 RON daune materiale şi 25.000 euro daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 774 A din data de 10 iulie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta B. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15 octombrie 2024, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, urmare a reţinerii spre rejudecare, respingerea apelului formulat de către reclamanta A., ca nefondat, admiterea apelului incident pe care l-a declarat, schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii efectului pozitiv a excepţiei autorităţii de lucru de judecat a încheierii definitive din data de 22 septembrie 2020, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2020. Totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prioritar, recurenta-pârâtă a precizat că nu critică respingerea de către instanţa de apel a motivelor ce vizează pretinsa incidenţă a Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi a Ordinului nr. 1994/2002, considerând că, în mod corect, s-a reţinut că este doar chiriaş al clădirii, nu constructor sau proprietar, iar aceste reglementări vizează domeniul construcţiilor.

De asemenea, a subliniat că nu critică nici cele statuate de către instanţa de apel cu privire la încercarea intimatei-reclamante de schimbare a cauzei juridice, prin invocarea suplimentară, direct în apel a răspunderii pentru lucruri, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin respingerea apelului incident au fost încălcate prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 1365 C. civ., în opinia sa, instanţa adăugând la lege şi lăsând fără niciun efect instituţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în civil.

Astfel, a apreciat că este nemotivată afirmaţia instanţei de apel conform căreia fapta cu privire la care s-a pronunţat instanţa penală ar fi diferită de fapta ilicită ce i se impută în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, validând sub acest aspect sentinţa tribunalului, instanţa de apel s-a limitat la a relua considerentele instanţei de fond, deşi a dezvoltat pe larg, în cuprinsul apelului incident şi al concluziilor scrise, argumentele ce impun concluzia că elementul material al infracţiunii analizat de instanţa penală este identic cu fapta ilicită ce i se impută (inclusiv prin efectuarea unei paralele între textele de lege invocate în cele două tipuri de acţiuni).

Prin urmare, a considerat că lipsa totală a motivării instanţei în privinţa acestei critici atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, raţionamentului instanţei de apel potrivit căruia nimic din ce s-a tranşat în dosarul penal relativ la fapta imputată băncii de intimata-reclamantă nu se poate opune instanţei civile echivalează cu lipsirea totală de efecte a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi a art. 1365 C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi a pornit de la un principiu corect, şi anume că răspunderea civilă este mai extinsă, putând fi atrasă pentru cea mai neînsemnată faptă, instanţa de apel a concluzionat în mod greşit, ignorând obiectul sesizării/modul în care intimata-reclamantă şi-a construit acţiunea - fără a indica prin acţiunea civilă o altă faptă ori alte elemente/texte legale pentru evaluarea conduitei băncii.

A subliniat că instanţa nu putea să facă abstracţie de faptul că intimata-reclamantă, prin acţiunea civilă promovată, a indicat aceeaşi faptă care a fost analizată pe tărâmul dreptului penal.

Recurenta-pârâtă a menţionat că art. 28 C. proc. pen. şi art. 1365 C. civ. stabilesc în mod clar autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile cu privire la existenţa/inexistenţa faptei, în acest concept - "faptă" - incluzându-se şi toate circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta şi pe care instanţa penală le-a verificat.

A subliniat că, în realitate, atât în plângerea penală, cât şi în prezenta cauză, intimata-reclamantă a invocat aceeaşi încălcare cu trimitere la aceleaşi temeiuri, şi anume:

"neluarea tuturor măsurilor pentru semnalizarea treptei", singura distincţie fiind că, în prezenta cauză, se invocă suplimentar Ordinul nr. 1994/2002 (H.G. nr. 971/2006 şi Legea nr. 319/2006 fiind invocate şi în dosarul penal şi în dosarul civil).

Totodată, a precizat că instanţa penală a reţinut că treapta a fost semnalizată, în mod corespunzător, cu banda galbenă şi cu marcaj cu inscripţia "Atenţie la trepte" şi, mai mult, a mai constatat că obligaţia prevăzută de pct. 2.1.3. din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 971/2006 de a semnaliza permanent locurile în care există risc de coliziune cu obstacole şi de cădere a persoanelor cu o culoare de securitate şi/sau panouri este alternativă şi nu cumulativă.

A menţionat că a utilizat banda galbenă semnalizatoare şi marcaje pe sol şi a apreciat că aceeaşi conduită (de semnalizare a unui obstacol) nu poate satisface condiţiile legale în penal, respectiv să nu le satisfacă în civil/să fie considerate insuficiente, întrucât vorbim de exact acelaşi comportament trecut (sau care ar fi trebuit trecut) prin filtrul aceloraşi texte de lege.

Recurenta-pârâtă a susţinut că interpretarea corectă a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. este că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se impune în civil în ceea ce priveşte fapta, circumstanţele în care s-a produs şi persoana, iar, atâta vreme cât elementul material al infracţiunii este identic cu fapta ilicită imputată în prezenta cauză, instanţa nu poate să ignore constatările realizate de organul de cercetare penală şi confirmate de instanţa penală prin respingerea plângerii.

De asemenea, a apreciat că nu pot fi ignorate nici elementele constatate prin cercetarea la faţa locului, cu propriile simţuri, de organele de urmărire penală şi care au fundamentat soluţia de clasare (fiind preluate în referatul procurorului şi în sentinţa judecătoriei).

Recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a adăugat la textul de lege, ajungând o interpretare contrară voinţei legiuitorului, atunci când a reţinut că efectul pozitiv al autorităţii de lucru s-ar fi putut valorifica doar dacă s-ar fi dispus clasarea pentru motivul că fapta nu există, nu şi atunci când clasarea s-a dat pe motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că art. 28 alin. (1) C. proc. pen. nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte maniera în care se soluţionează cauza penală, astfel că nici instanţa nu era în măsură să realizeze vreo distincţie.

A susţinut că, aplicând această interpretare eronată, instanţa a ajuns să ignore cu totul constatările efectuate de către organul penal cu privire la faptă şi maniera în care s-a produs accidentul şi să tragă propriile concluzii, încălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi ajungând să pună în discuţie şi să infirme elemente de fapt reţinute în cadrul cercetării la faţa locului, deşi respectivele constatări se impuneau cel puţin până la dovedirea existenţei unui fals.

Recurenta-pârâtă a menţionat că, în acest sens, este şi opinia exprimată în doctrină, iar, în situaţia în care soluţia recurată s-ar menţine, în condiţiile în care instanţa civilă a reţinut inexistenţa oricăror semnale de avertizare care să fie vizibile (inclusiv a benzii galbene contrastante aflate pe obstacol şi care era şi este vizibilă din orice punct al agenţiei nu numai de pe podium) poate fi repusă în discuţie valabilitatea soluţiei definitive de clasare date de instanţa penală.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat într-o manieră personală instituţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, ataşând-o numai unei dezlegări penale de clasare pe motivul că fapta nu există şi făcând abstracţie că, în toate cazurile de clasare, se analizează "o faptă" înţeleasă ca acţiune/inacţiune care generează un anumit răspuns/efect.

A arătat că relevantă nu este infracţiunea imputată în dosarul penal, ci fapta - elementul material al infracţiunii -, toate constatările instanţei penale cu privire la condiţiile/circumstanţele săvârşirii faptei impunându-se cu autoritate de lucru judecat instanţei civile, care nu mai are posibilitatea de a trece peste acestea sau de a nu ţine cont de ele.

Recurenta-pârâtă a precizat că organele penale au constatat că a semnalizat în mod corespunzător treapta şi a susţinut că peste această concluzie instanţa civilă nu poate trece, întrucât presupune încălcarea art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1365 C. civ.

În acest sens, a arătat că, prin încheierea din data de 22 septembrie 2020, instanţa penală a examinat conduita sa în raport cu obligaţiile ce îi revin şi a concluzionat că nu există o încălcare a normelor legale, treapta fiind semnalizată în mod corespunzător cu banda galbenă şi cu marcajul cu inscripţia "Atenţie la trepte".

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea instanţei prin care a fost analizat apelul său (vizând refuzul de valorificare a autorităţii de lucru judecat) cuprinde motive contradictorii, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A arătat că, deşi a menţinut dezlegarea dată la fond, fără a preciza că înţelege să-i schimbe în vreun fel considerentele, curtea de apel a reţinut, contrar judecătorului fondului, că hotărârea penală nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat.

Totodată, în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, făcând abstracţie de întreg cadrul legal incident, invocat de intimata-reclamantă, şi a judecat în echitate.

A subliniat că instanţa de apel s-a îndepărtat de obiectul învestirii, astfel cum a fost stabilit de către intimata-reclamantă, cât şi de la dispoziţiile legale, axându-se pe verificarea împrejurării dacă planşa foto de la dosar a fost realizată la data accidentului sau la data cercetării penale, respectiv dacă la primul moment (al accidentului) exista şi elementul suplimentar de avertizare reprezentat de semnul "Atenţie la trepte" din dreptul coborârii de pe podium în direcţia casierei.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că intimata-reclamantă a solicitat expres ca obligaţia băncii de semnalizare să fie analizată din perspectiva textelor legale incidente invocate de aceasta, respectiv Ordinul nr. 1994/2002 (emis în aplicarea Legii nr. 10/1995), Hotărârea nr. 971/2006 şi Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă.

A considerat că, în temeiul prevederilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanţa trebuia să analizeze existenţa unei fapte ilicite prin raportare la textele legale pe care chiar intimata-reclamantă le-a indicat şi în raport cu tipul de semnalizare existent - bandă galbenă contrastantă aflată pe obstacol -, în privinţa căruia nu există vreun dubiu, însă aceasta nu a analizat decât Ordinul nr. 1994/2002, cu privire la care a constatat că nu este aplicabil, ţinând cont că este un simplu chiriaş al clădirii, şi nu proprietar sau constructor.

Recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel nu a analizat sub niciun aspect prevederile H.G. nr. 971/2006, iar absenţa oricărei analize a dreptului obiectiv/normelor de conduită în materie de semnalizare a pericolelor nu satisface cerinţele art. 1349 şi următoarele C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A pretins recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a analizat conţinutul sau limitele de aplicare ale H.G. nr. 971/2006, raţionamentul instanţei fiind, astfel, în afara oricărui cadru legal, curtea de apel, în esenţă, concluzionând în sensul existenţei unei fapte ilicite, fără a încadra fapta în drept sau fără a face referire la vreo dispoziţie legală.

De asemenea, a arătat că, dacă ar fi aplicabilă, H.G. nr. 971/2006 impune ca un pericol de tipul celui din speţă să fie semnalizat fie prin aplicarea unei benzi, fie prin aplicarea unor panouri, obligaţia fiind alternativă şi nu cumulativă, fapt ce reiese cu evidenţă din pct. 2.1.3 din Anexa 1 acest act normativ.

A subliniat că obligaţia de a semnaliza pericolul cu panouri există doar în cazul unei interdicţii, avertisment sau obligaţii, precum şi în ceea ce priveşte mijloacele de salvare sau de prim ajutor, după cum reiese din pct. 2.1.1. din aceeaşi anexă, în speţă, neaflându-ne într-o asemenea situaţie, astfel că nu există o obligaţie de semnalizare cu panouri.

În opinia recurentei-pârâte, dacă instanţa ar fi analizat, în concret, dispoziţiile legale în raport cu marcajul existent, marcaj recunoscut de ambele părţi şi care este vizibil din analiza oricăror unghiuri de filmare, dar şi cu caracteristicile acestui marcaj (vizibilitate, caracter contrastant, întindere etc), ar fi putut constata că este complet irelevant dacă exista sau nu marcajul de "Atenţie la trepte" pe podeaua din partea dreaptă.

A mai precizat recurenta-pârâtă că nu consideră de principiu aplicabilă H.G. nr. 971/2006, întrucât nu ne aflăm în prezenta unor raporturi de muncă, şi a subliniat faptul că obligaţia este alternativă, şi nu cumulativă, astfel că este total irelevant dacă exista sau nu acel marcaj, atât timp cât existenţa benzii semnalizatoare, vizibilă din orice direcţie (urcare/coborâre) nu este contestată de nicio parte, iar dacă aceasta era observată de către intimata-reclamantă la ridicarea de pe scaun, era aptă să prevină orice pericol.

Ca atare, a învederat că analiza fotografiei de la pag. 67, în raport cu conţinutul filmărilor de la momentul producerii accidentului, este singurul motiv pentru care instanţa a ajuns să reţină o faptă ilicită în sarcina sa, făcându-se abstracţie de legislaţia incidenţă/posibil incidenţă, relativ la modul în care trebuie să fie semnalizat un pericol, dar mai ales de elementul esenţial ce se desprinde din toate fotografiile şi care nu poate fi ignorat, şi anume prezenţa celui mai eficient mijloc de avertizare din orice direcţie - banda galbenă contrastantă prezentă chiar pe obstacol (treaptă).

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că încălcarea legii de către instanţa de apel rezultă şi din constatarea eronată/falsă a faptului că nu exista niciun marcaj de semnalizare în sensul de deplasare de la biroul angajatului băncii către ieşire, fapt ce a împiedicat verificarea incidenţei faptei proprii a intimatei-reclamante.

A precizat că marcajul dreptunghiular "Atenţie la trepte" pe fond alb plasat pe pardoseala gri închis cu aproximativ 40 cm înaintea podiumului exista şi poate fi observat atât din planşele foto pe care le-a depus la fondul cauzei şi în apel, cât şi din cele 4 înregistrări video surprinse de camerele de securitate, pe care le-a depus în faza apelului.

A subliniat că acest marcaj, contemporan accidentului, se regăsea la jumătatea podiumului, în zona predilectă prin care se făcea urcarea pe podium, însă, chiar dacă nu ar fi existat acest marcaj, instanţa trebuia să analizeze obligaţia de semnalizare a obstacolului prin raportare la textele legale invocate de către partea adversă.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a săvârşit o gravă eroare atunci când a reţinut că banda galbenă se afla doar pe exteriorul treptei, adică, mai concret, pe contra-treaptă, fiind vizibilă doar la urcare şi nefiind vizibilă din locul în care intimata-reclamantă a pornit în deplasare (la coborâre).

A susţinut că această constatare este complet falsă şi a împiedicat realizarea de către instanţă a examenului aptitudinii marcajului de a preveni pericolul şi, astfel, de a înlătura orice culpă a băncii.

Totodată, a considerat că este important faptul că marcajul de pe podea, respectiv banda galbenă contrastantă aplicată pe obstacol (treaptă) şi diferenţierea cromatică evidentă între podiumul situat mai sus şi restul încăperii au asigurat avertizarea angajaţilor şi clienţilor băncii de la preluarea imobilului în 2012 şi până în prezent, în condiţiile unui trafic constant, de agenţie bancară.

Sub acest aspect, a apreciat că, în măsura în care instanţa avea o corectă reprezentare a modalităţii în care este amplasată această bandă, soluţia, prin prisma legislaţiei aplicabile, dar şi a diligenţei depuse de bancă, nu putea fi alta decât de respingere a apelului reclamantei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată susţinând că instanţa a aplicat eronat art. 1352 C. civ., respectiv a refuzat aplicarea art. 1371 C. civ., în condiţiile în care, în speţă, este incidenţă cauza exoneratoare reprezentată de fapta victimei - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a analizat doar într-un paragraf aspectul vizând cauza exoneratoare, reţinând, în esenţă, că nu exista semnul de "Atenţie la trepte", semn care, şi dacă exista, în opinia instanţei, nu era vizibil în zona în care s-a produs accidentul.

Recurenta-pârâtă a subliniat şi că, prin apelul formulat, partea adversă nu a formulat critici împotriva considerentelor instanţei prin care se reţine cauza exoneratoare reprezentând fapta victimei, ci a reiterat o serie de consideraţii teoretice.

A menţionat că intimata-reclamantă nu a contestat niciunul dintre elementele factuale vizibile pe filmarea accidentului şi care, în mod corect, au fost apreciate de prima instanţă ca alcătuind o cauză exoneratoare de răspundere, şi anume păşirea cu neatenţie, îndreptarea privirii în sus (împiedicarea privirii periferice să observe obstacolul) şi nu înspre direcţia de mers, graba la ieşire prin ignorarea tuturor elementelor şi reperelor din jur, cu precădere a semnalizării treptei, deşi se afla într-un spaţiu necunoscut (unde, în mod firesc, un om prudent şi diligent manifestă o grijă mai mare decât în mod uzual).

Totodată, a precizat că, deşi a invocat aceste aspecte prin întâmpinarea formulată, instanţa nu le-a analizat, astfel că, şi sub acest aspect, hotărârea recurată este complet nemotivată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă şi că motivarea instanţei de apel încalcă în mod vădit art. 1352 C. civ., întrucât validează concluzia că ar trebui să existe panouri de semnalizare chiar la locul producerii evenimentului, contrar dispoziţiilor H.G. nr. 971/2006, care prevăd că obligaţia este una alternativă.

În opinia recurentei-pârâte, teza instanţei de apel este nefondată şi din perspectiva faptului că este imposibil de anticipat conduita unei persoane, iar banda semnalizatoare galben cu negru (jumătate pe treaptă şi jumătate pe contra-treaptă) este un reper vizual puternic, de neratat din orice direcţie s-ar îndrepta o persoană (inclusiv la locul în care s-a produs incidentul).

A apreciat că nu este şi nici nu poate fi reţinută culpa sa pentru faptul că intimata s-a ridicat în mod brusc de pe scaun şi s-a îndreptat cu privirea în sus în direcţia casieriei, păşind în lateral.

Ca atare, a subliniat că obligaţia de semnalizare a unui pericol trebuie înţeleasă în strânsă coroborare cu obligaţia de diligenţă şi atenţie a fiecărei persoane atunci când intră într-un spaţiu necunoscut.

De asemenea, recurenta-pârâtă a afirmat că nu se poate aprecia că timpul de aşteptare de peste 20 de minute, petrecut la biroul consultantului bancar, nu ar fi relevant, întrucât, având în vedere specificul activităţii bancare, interacţiunea nu este una continuă, existând multiple momente în care clientul este în stare de expectativă şi are posibilitatea de a privi în jur, de a observa, încă o dată, banda semnalizatoare şi de a se familiariza cu titlu general cu spaţiul.

Recurenta-pârâtă a arătat că banda galbenă se întindea până în perete, aflându-se la aproximativ un metru de piciorul drept al intimatei-reclamante, ceea ce înseamnă că aceasta a avut multiple ocazii de a o observa, în cele 20 de minute.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, în speţă, este incidentă cauza exoneratoare reprezentată de fapta victimei, iar instanţa de apel, în mod greşit nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ.

Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că daunele materiale au fost acordate în mod greşit, instanţa neţinând cont de dispoziţiile O.U.G. nr. 158/2005.

Arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, ca atare, nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri, a învederat şi că, întrucât la dosar nu există vreo dovadă a faptului că intimata-reclamantă nu era beneficiară/nu îndeplinea condiţiile pentru a primi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, prejudiciul este cel puţin parţial acoperit.

De asemenea, recurenta-pârâtă a afirmat că, la acordarea daunelor morale, instanţa nu a ţinut cont de niciun criteriu de cuantificare şi nici de jurisprudenţă, astfel că este incident, şi din această perspectivă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A menţionat că instanţa de apel a acordat intimatei-reclamante daune morale într-un cuantum de 25.000 euro, reţinând doar că a suferit două intervenţii chirurgicale şi dând declaraţiei martorului (concubinul intimatei-reclamante) valoare de probă absolută cu privire la suferinţele generate de accident.

În opinia recurentei-pârâte, maniera în care a procedat instanţa de apel încalcă prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., conform căruia, în acordarea unui prejudiciu nepatrimonial, instanţa trebuie să verifice dimensiunea acestuia, prin prisma unor criterii, fie ele şi aproximative, astfel încât sumele acordate să fie proporţionale cu caracterul compensatoriu al acestora.

Totodată, a arătat că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, devine extrem de relevantă jurisprudenţă în materii similare, de altfel, obligativitatea valorificării jurisprudenţei în privinţa dimensionării daunelor morale fiind confirmată inclusiv în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-pârâtă a învederat că jurisprudenţa a conturat teza că daunele morale trebuie să fie proporţionale nu doar cu caracterul compensatoriu al acestora, ci şi cu nivelul de trai şi salariu mediu pe economie în ţară, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

În raport cu jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâtă a apreciat că este excesivă acordarea unor daune morale de 25.000 euro, în contextul în care intimata-reclamantă s-a recuperat integral, durata şi intensitatea accidentului au fost cel mult moderate, asistenţa medicală fiind acordată rapid şi, mai mult, este vorba despre o persoană adultă, cerebrală şi în putere, cu o toleranţă mai mare la durere, faţă de un minor sau o persoană vârstnică, iar, în urma accidentului, aceasta nu a rămas cu sechele permanente ori dizabilităţi.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ales un cuantum aleatoriu pentru daunele morale, având în vedere că, în motivarea deciziei, a expus o serie de consideraţii teoretice, cu privire la scopul daunelor morale, însă nu a analizat jurisprudenţa instanţelor naţionale şi nu a oferit niciun criteriu din care să reiasă că maniera în care a cuantificat daunele morale este în vreun fel ancorată în specificul acestor vătămări.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel.

Astfel, în raport cu criticile prin care recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a constatat că imaginile pe baza cărora s-a realizat judecata în primă instanţă au fost de două tipuri - din ziua accidentului şi, respectiv din ziua cercetării la faţa locului, efectuate de către organele de urmărire penală - astfel că, deşi ulterior a fost montat un semn "Atenţie la trepte" în dreptul coborârii de pe podium în direcţia casieriei, acesta nu exista la momentul producerii accidentului, aspect ce reprezintă, în opinia sa, un detaliu esenţial în judecarea corectă a cauzei.

Totodată, a apreciat că argumentul recurentei-pârâte referitor la depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel, prin depăşirea limitelor cadrului legal este nefondat, în raport cu prevederile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi cu împrejurarea că atât imaginile din data accidentului, cât şi cele de la momentul efectuării cercetării la faţa locului fac parte din ansamblul probator.

Apreciind nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, a învederat că instanţa de apel a făcut referire în mai multe rânduri la textele legale avute în vedere, în ceea ce priveşte art. 2.1.1 din H.G. nr. 971/2006 reţinând că "Din planşele foto depuse la dosarul cauzei, şi din cele existente în dosarul penal nr. x/2020 rezultă că pe podea existau marcaje referitoare la păstrarea distanţei de 1,5 m pentru evitarea infectării cu virusul SARS-COV-2, iar pe marginea treptei din faţa birourilor funcţionarilor băncii exista o bandă galbenă semnalizatoare, bandă ce era vizibilă din faţă, adică la urcarea treptei către biroul angajaţilor băncii".

A arătat că obligaţia de aplicare a benzii ori a unor panouri nu a fost îndeplinită în niciuna dintre cele două variante.

De asemenea, intimata-reclamantă a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi a precizat că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1), art. 1357 şi art. 1376 C. civ., partea adversă neluând măsurile corespunzătoare pentru a evita crearea prejudiciului.

Astfel, în esenţă, a învederat că sunt îndeplinite toate cele patru condiţii impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

A subliniat că nu există nicio împrejurare care să o exonereze pe recurenta-pârâtă de la acoperirea prejudiciului, dat fiind faptul că aceasta era obligată să ia măsurile corespunzătoare asigurării zonei unde s-a produs prejudiciul.

Totodată, în opinia intimatei-reclamante, având în vedere că recurenta-pârâtă deţine controlul şi supravegherea asupra imobilului, în cauză pot fi incidente şi dispoziţiile privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Enunţând prevederile art. 1349 alin. (3), precum şi pe cele ale art. 1376 alin. (1) C. civ., intimata-reclamantă a învederat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este o formă de răspundere indirectă, obiectivă şi care poate fi antrenată independent de orice culpă, bazându-se pe ideea de garanţie şi fundamentându-se pe paza exercitată asupra lucrului care produce paguba, paznicul trebuind să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

A menţionat că interpretarea noţiunii de lucru poate fi desprinsă din cuprinsul art. 535 C. civ., ca fiind categoria de bunuri imobile sau imobile care constituie obiectul unui drept patrimonial, iar, în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi ale art. 1376 C. civ., are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Sub acest aspect, a arătat că bunul imobil constând în Agenţia B. S.A. 13 septembrie, situată în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 144, se subsumează noţiunii de lucru pentru care cel care are paza juridică este obligat să repare prejudiciul ce a fost cauzat de lucru, iar calitatea de locatar, nu de proprietar, nu exonerează de răspunderea pentru prejudiciile cauzate.

A învederat şi că, fiind o formă de răspundere obiectivă, legătura de cauzalitate presupune ca prejudiciul să fie produs în mod obiectiv şi necesar prin fapta lucrului, iar, în speţă, accidentarea sa a fost cauzată de faptul că recurenta-pârâtă nu a luat măsurile necesare pentru a se evita un astfel de incident.

Intimata-reclamantă a precizat şi că, pentru a antrena răspunderea juridică pentru fapta lucrului, la momentul producerii prejudiciului, lucrul trebuie să fie sub paza persoanei responsabile, care exercită în fapt o autoritate, ce constă în direcţia, controlul şi supravegherea acestuia, iar dreptului paznicului de a se folosi de lucrul pe care îl are în pază îi corespunde şi obligaţia corelativă de a suporta consecinţele prejudicierii altora.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă B. S.A. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata- reclamantă A..

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 15 ianuarie 2025, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a amânat pronunţarea la data de 18 martie 2025 şi, ulterior, la data de 25 martie 2025.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de către instanţele devolutive, intimata-reclamantă a fost victima unui accident, în urma căruia aceasta a suferit o fractură la glezna dreaptă, eveniment care a avut loc în data de 6 mai 2020, în incinta unui punct de lucru al recurentei-pârâte.

Intimata-reclamantă a formulat plângere penală împotriva recurentei-pârâte pentru fapta ce constituie temei al pretenţiilor ce fac obiectul prezentei cauze, respectiv pentru vătămare corporală din culpă, plângere ce a fost clasată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, iar plângerea intimatei-reclamante împotriva soluţiei de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 22 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Prin prezentul demers judiciar, intimata-reclamantă a solicitat obligarea părţii adverse la plata despăgubirilor, atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru cel moral, pe care a susţinut că le-a suferit ca urmare a accidentului, invocând că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Ordinul nr. 1994 din 13 decembrie 2002, de Hotărârea nr. 971/2006 şi de Legea nr. 319/2006, întrucât nu exista un punct care să semnalizeze treapta, astfel încât nu a putut fi atentă la coborârea acesteia, fiind, ca atare, îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1349 şi art. 1357-1359 C. civ., H.G. nr. 971/2006, Legea nr. 319/2006 şi Ordinul nr. 1994 din data de 12 decembrie 2002.

Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin respingerea apelului incident, instanţă de control judiciar a încălcat prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., precum şi pe cele ale art. 1365 C. civ., curtea de apel adăugând la lege şi lăsând fără efect instituţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil.

Afirmând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanţa de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul că fapta cu privire la care s-a pronunţat instanţa penală ar fi diferită de fapta ilicită ce îi este imputată în prezenta cauză, fără a motiva în niciun fel acest soluţie.

Or, motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Or, verificând decizia recurată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanţa de apel nu a reţinut lipsa de identitate dintre fapta ilicită pretins a fi fost săvârşită de către recurenta-pârâtă şi cea analizată în dosarul penal, iar, pe de altă parte, că aceasta a oferit o motivare suficientă pentru respingerea apelului incident, prezentând care sunt argumentele pentru care au fost considerate a fi nefondate criticile prin care partea a susţinut că prima instanţă a apreciat în mod greşit că puterea de lucru judecat a încheierii penale nu poate fi reţinută în prezentul litigiu civil.

Astfel, în esenţă, curtea de apel a arătat că, din conţinutul încheierii penale din data de 22 septembrie 2020, rezultă că măsura clasării nu s-a dispus pe motiv că fapta imputată de intimata-reclamantă recurentei-pârâte nu ar exista, ci pe motiv că nu este prevăzută de legea penală, ceea ce a dus la concluzia că această faptă există, dar nu intră în sfera faptelor supuse legii penale.

Prin urmare, instanţa de apel nu a reţinut existenţa a două fapte diferite, ci a unei singure fapte, despre care a arătat că instanţa penală a constatat că nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar, faţă de această împrejurare şi având în vedere că răspunderea civilă delictuală se angajează pentru cea mai neînsemnată faptă dacă a contribuit în mod decisiv la producerea unui prejudiciu, a procedat la verificarea existenţei unei atare fapte în raport cu probele administrate în cauză, potrivit criteriilor stabilite de legea civilă.

Totodată, instanţa de apel a subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., soluţia instanţei penale se impune cu autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar recurenta-pârâtă nu a avut în vedere că instanţa penală a clasat plângerea formulată de intimata-reclamantă pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, şi nu pentru că fapta nu există, astfel că aspectele analizate de instanţa penală cu privire la fapta invocată de intimata-reclamantă nu se opun instanţei civile cu putere de lucru judecat.

Sunt nefondate şi criticile prin care recurenta-pârâtă a susţinut că, atunci când a apreciat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a încheierii penale în prezentul litigiu, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., precum şi pe cele ale art. 1365 C. civ., adăugând la lege, critici apte de încadrare în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal sunt reglementate de art. 28 C. proc. pen. şi de art. 1365 C. civ.. Astfel, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Sub acest aspect, ceea ce susţine, în esenţă, recurenta-pârâtă este că, atât timp cât elementul material al infracţiunii este identic cu fapta ilicită imputată în prezenta cauză, instanţa nu poate să ignore constatările realizate de organul de cercetare penală şi confirmate de instanţa penală prin respingerea plângerii şi, cu atât mai puţin, ar putea fi ignorate elementele constate la cercetarea la faţa locului de organele de urmărire penală şi care au fundamentat soluţia de clasare, menţinută de instanţa de judecată.

Or, împrejurarea că prin Ordonanţa nr. 3230/P/20202 din data de 7 iulie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, menţinută prin încheierea din data de 22 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu poate determina incidenţa autorităţii de lucru judecat în sensul susţinut de către parte, ordonanţa de clasare având relevanţă cu privire la aplicarea celei mai grave dintre răspunderi, respectiv cea penală, neavând implicaţii asupra răspunderii civile din cazul de faţă, respectiv cea delictuală.

Clasarea motivată prin aceea că fapta nu este prevăzută de legea penală indică o lipsă de tipicitate obiectivă a faptei în raport cu legea penală, nu o dovadă a inexistenţei faptei sau a nevinovăţiei persoanei, astfel că instanţa civilă poate concluziona că, deşi fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, ea poate genera alte tipuri de răspundere juridică.

Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat a hotărârii de clasare operează în principal în sfera dreptului penal, asigurând stabilitatea soluţiilor procurorului, dar este limitată în faţa altor instanţe, care au competenţa de a analiza faptele prin prisma reglementării legale ce guvernează materia dedusă judecăţii şi, prin urmare, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu împrejurarea că, în verificarea îndepliniri condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, instanţa de apel a realizat propria analiză a faptei pretins a fi ilicite.

În plus, în măsura în care s-ar accepta valorificarea ca probă a constatărilor organelor de urmărire penală, Înalta Curte constată că, în speţă, curtea de apel a reţinut că, din înregistrările depuse pe suport tehnic la prima instanţă şi la instanţa de apel, rezultă că nu exista niciun marcaj care să cuprindă menţiunea "Atenţie la Trepte", singurul marcaj în acest sens, aşa cum a reţinut şi agentul de poliţie, fiind constat cu ocazia cercetării la faţa locului din data de 29 mai 2020, deci ulterior incidentului din 6 mai 2020.

De asemenea, a arătat că din nicio înregistrare depusă la dosarul cauzei nu rezultă marcajele reţinute de prima instanţă, planşa foto avută în vedere de aceasta necuprinzând nicio dată referitoare la momentul la care a fost surprinsă respectiva imagine, după cum nici planşele foto depuse în dosarul penal nu asigură imaginea completă, din toate unghiurile, asupra locului unde s-a produs incidentul, iar imaginile transmise nu acoperă întreg intervalul orar relevant.

Mai mult, a reţinut că, din procesul-verbal din 15 iunie 2020 întocmit de agentul de poliţie, rezultă că s-a vizionat suportul optic, ce conţine 4 fişiere, care surprind evenimentul din 6 mai 2020, menţionându-se că pe tot parcursul vizionării DVD-ului s-a observat că marginea treptei era prevăzută cu o bandă galbenă, iar în legătură cu al patrulea fişier, în stânga-colţ a imaginii se află un marcaj, situat pe podea/gresie, însă din cauza calităţii imaginii, nu se poate observa clar, cu exactitate ce conţine acel marcaj, iar, în urma efectuării cercetărilor la faţa locului în data de 29 mai 2020 la adresa băncii, s-a observat că la intrarea în incinta băncii, în partea stângă, se observă un marcaj cu inscripţia "Atenţie la trepte".

Ca atare, instanţa de apel, procedând la o analiză amplă a faptei invocate în cauză, a concluzionat că aspectele reţinute în dosarul penal nu pot prezenta relevanţă, în contextul în care acestea se referă la o dată ulterioară producerii accidentului, şi a stabilit situaţia de fapt pe baza imaginilor surprinse de camerele de supraveghere la momentul incidentului, astfel cum rezultă din CD-ul depus de recurenta-pârâtă în apel, constatând că nu exista niciun marcaj în locul în care a căzut intimata-reclamantă.

Or, situaţia de fapt stabilită de către curtea de apel în urma probelor administrate nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, căreia îi este permisă o verificare a deciziei recurate doar sub aspectul legalităţii şi nu şi din perspectiva temeiniciei, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, în exercitarea controlului deciziei atacate, în limitele stabilite de normele procedurale anterior evocate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi nici a celor ale art. 1365 C. civ., instanţa de apel procedând la o analiză completă a probelor administrate în cauză şi concluzionând motivat că este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite a recurentei-pârâte, cerinţă expres prevăzută de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Împrejurarea că această concluzie a curţii de apel este una contrară celei susţinute de recurenta-pârâtă nu poate fi asimilată unei conduite care să releve nesocotirea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, neputându-se aprecia, aşa cum pretinde partea, nici că instanţa a adăugat la lege, interpretând eronat prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, sub acest aspect, Înalta Curte constată că argumentele pentru care, prin decizia recurată, nu a fost reţinută autoritatea de lucru judecat a celor constatate în dosarul penal, aşa cum au fost anterior redate, relevă o aplicare corectă a dispoziţiilor legale, analiza instanţei penale realizându-se din perspectiva verificării elementelor constitutive ale infracţiunii, şi nu a unei analize impuse de susţinerea incidenţei unei răspunderi civile delictuale, soluţia de clasare nefundamentându-se pe inexistenţa faptei, ci pe lipsa elementelor care să ducă la calificarea acesteia drept infracţiune.

Nu este de natură a determina constatarea nelegalităţii hotărârii atacate nici critica prin care recurenta-pârâtă a afirmat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia.

Astfel, partea a susţinut că, în contextul în care instanţa de fond a reţinut expres că autoritatea de lucru judecat există şi ea se limitează asupra chestiunii statuate cu privire la faptă, aceasta valorificând inclusiv constatările organelor de urmărire penală existente în dosarul penal, curtea de apel, fără a menţiona că înţelege să schimbe în vreun fel considerentele sentinţei, a reţinut contrariul, respectiv că hotărârea penală nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fapta, inclusiv în ceea ce priveşte circumstanţele în care a fost săvârşită.

Contrarietatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă un viciu de legalitate ce se concretizează în imposibilitatea înţelegerii silogismului judiciar şi a cunoaşterii argumentul decisiv pentru care instanţa a pronunţat respectiva soluţie.

Totodată, instanţa de apel, respingând calea de atac, poate menţine argumentele arătate în motivarea sentinţei sau poate prezenta un raţionament diferit care să susţină soluţia dată de către prima instanţă.

Or, în speţă, tribunalul nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a celor statuate în dosarul penal, ci, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, a apreciat că, din punct de vedere abstract, încheierea din data de 22 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, prin care a fost menţinută soluţia de clasare dispusă prin Ordonanţa nr. 3230/P/20202 din 7 iulie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, este aptă să producă efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, însă, în concret ea nu se suprapune decât timid cu elementele răspunderii civile delictuale care trebuie analizate în prezenta cauză, având în vedere că din motivarea cererii introductive de instanţă rezultă că nu se contestă existenţa benzii care să marcheze treapta, ci insuficienţa elementelor pentru aducerea în evidenţă a acesteia astfel încât să fie efectiv percepută de către persoana care intră în clădire.

Cu alte cuvinte, tribunalul nu a reţinut că hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în cauză, ci că această împrejurare este posibilă doar la nivel teoretic, iar, în concret, faţă de circumstanţele cauzei, încheierea de menţinere a soluţiei de clasare nu are un atare efect în prezentul litigiu civil.

În plus, în analiza efectuată asupra apelului incident declarat de recurenta-pârâtă şi pronunţând soluţia de respingere a acestuia, curtea de apel a validat argumentele primei instanţe prin care s-a constatat că puterea de lucru judecat propusă de către recurenta-pârâtă nu poate fi reţinută nici din perspectiva raportului între răspunderea penală şi răspunderea civilă, întrucât caracterul adecvat reţinut de către judecătorul de cameră preliminară avea în vedere elementele constitutive ale infracţiunii, în timp ce în civil răspunderea se angajează pentru cea mai neînsemnată faptă dacă a contribuit în mod decisiv la producerea unui prejudiciu.

Prin urmare, motivarea soluţiei de respingere a apelului incident, prin care au fost înlăturate susţinerile recurentei-pârâte privind autoritatea de lucru judecat al statuărilor din dosarul penal, nu denotă existenţa unor considerente contradictorii, întreaga motivare a curţii de apel validând concluzia tribunalului potrivit căreia în cauză nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, în sensul susţinut de parte.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, invocând, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, făcând abstracţie de întreg cadrul legal incident invocat de către intimata-reclamantă - Ordinul nr. 1994/2002, Hotărârea nr. 971/2006 şi Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă - şi a judecat în echitate.

Ceea ce afirmă, în esenţă, recurenta-pârâtă este că instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite fără a analiza o parte din dispoziţiile legale indicate de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, însă împrejurarea că nu s-a făcut trimitere la acestea nu justifică o apreciere în sensul nelegalităţii deciziei atacate, atât timp cât curtea de apel a făcut aplicarea normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, prevederi legale invocate, de asemenea de intimata-reclamantă, care a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357-1359 C. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte incidenţa Ordinului nr. 1994/2002, în analiza apelului declarat de intimata-reclamantă, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate toate criticile, prin care se invocă incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, cât şi Ordinul nr. 1994/2002, aprobat în baza prevederilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 şi a art. 2 pct. 45 şi art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 3/2001, reţinându-se că acestea sunt reglementări în domeniul construcţiilor, iar recurenta-pârâtă foloseşte spaţiul în care s-a produs incidentul în calitate de chiriaş, nefiind constructorul sau proprietarul clădirii, astfel deficienţele de proiectare nu îi sunt imputabile (referitor la numărul treptelor şi structura denivelărilor).

Prin urmare, a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că băncii i se poate imputa doar desfăşurarea activităţii într-o clădire improprie, însă numai dacă s-ar reţine în plus marcarea necorespunzătoare a treptei.

Or, incidenţa Ordinului nr. 1994/2002 a fost analizată de către instanţa de apel cu ocazia soluţionării apelului declarat de către intimata-reclamantă, cale de atac prin care s-a susţinut că tribunalul a constatat în mod greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile ordinului anterior menţionat, fiind validată aprecierea primei instanţe sub acest aspect.

Referitor la Hotărârea nr. 971/2006 şi la Legea nr. 319/2006, este adevărat că instanţa de apel a nu procedat la o analiză din pespectiva acestora, însă, nici recurentul-pârât şi nici intimata-reclamantă, prin apelurile formulate, nu au criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul considerentelor prin care tribunalul a apreciat că aceste acte normative nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu o vizează pe intimata-reclamantă, ci se adresează raporturilor de muncă şi securităţii lucrătorilor.

Ca atare, principiile reglementate de art. 9 alin. (2) şi de art. 14 alin. (6) C. proc. civ. nu au fost încălcate de instanţa de apel, care, pe de o parte, a realizat o analiză în limitele caracterului devolutiv a apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, iar, pe de altă parte, a constatat existenţa faptei ilicite în baza unei judecăţi guvernate de reglementările din materia răspunderii civile delictuale, temei de drept invocat de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Pentru aceleaşi motive, se impune constatarea caracterului nefondat al criticii prin care recurenta-pârâtă a afirmat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva neanalizării prevederilor H.G. nr. 971/2006, respectiv absenţa oricărei analize a dreptului obiectiv/normelor de conduită în materie de semnalizare a pericolelor.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia analiza instanţei de apel nu satisface cerinţele prevăzute de art. 1349 C. civ., împrejurare care, în opinia părţii, determină verificarea ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, fără a exhiba un element propriu-zis de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta-pârâtă tinde doar să opună chestiuni factuale (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii), privitoare la modalitatea concretă de apreciere a probelor de către instanţa devolutivă de control judiciar, repunând în discuţie valoarea probatorie a fotografiei de la pagina 67, filmările de la momentul producerii accidentului şi marcajele de semnalizare.

Prin urmare, aceste afirmaţii ale recurentei-pârâte nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs, căreia, aşa cum s-a mai arătat, nu îi este permisă o cercetare a deciziei recurate sub aspectul temeiniciei acesteia.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a pretins nemotivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel sub aspectul incidenţei sau nu a cauzei exoneratoare de răspundere reprezentată de fapta victimei - art. 1352 şi a art. 1371 C. civ. -, motiv de recurs încadrabil în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 1352 C. civ.:

"Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere", iar conform art. 1371 C. civ.:

"(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Verificând decizia recurată, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, faţă de împrejurarea că, prima instanţă, a reţinut cauza exoneratoare de răspundere determinată de atitudinea intimatei-reclamante de a nu fi acordat atenţie zonei pe care păşeşte, a analizat conduita acesteia pentru a stabili dacă se poate reţine o atare cauză exoneratoare de răspundere, constatând că, în condiţiile în care nu exista niciun marcaj de semnalizare în sensul de deplasare de la biroul angajatului băncii către ieşirea din bancă, nu se poate imputa acesteia că nu ar fi acordat atenţie către zona pe care păşeşte, având privirea orientată în sus, iar nu către podea sau cu privirea într-o direcţie care să îi permită să observe, măcar periferic, diferenţa de culoare şi banda de pe exteriorul postamentului care lăsau foarte uşor să se observe diferenţa de nivel.

Totodată, în raport cu circumstanţele în care s-a reţinut producerea accidentului, astfel cum au fost redate la pagina 27 a deciziei, curtea de apel a arătat că intimata-reclamantă "era cu spatele către treapta ce asigura părăsirea podiumului unde se aflau birourile angajaţilor băncii, aceasta în preocupare de a rezolva problemele ce au necesitat prezenţa la bancă, nu a mai realizat că accesul la aceste birouri s-a făcut urcând o treaptă, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, ridicându-se de pe scaun nu a avut în jur niciun marcaj de atenţionare vizibil, nefiind atenţionată nici de angajatul băncii cu privire la treapta care exista de la podiumul unde se afla biroul şi până la sol, distanţa dintre acestea fiind relativ mică."

Prin urmare, instanţa de apel a arătat argumentele pentru care a apreciat că în cauză nu este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere, realizând o analiză amplă a conduitei intimatei-reclamante şi, ca atare, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, critica recurentei-pârâte fiind nefondată.

Totodată, în raport cu aceleaşi dispoziţii legale - art. 1352 şi art. 1371 C. proc. civ. -, recurenta-pârâtă a pretins că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă toate aspectele arătate în dezvoltarea acestei critici reprezintă doar opinia părţii cu privire la ceea ce ar fi trebuit să reţină curtea de apel în urma administrării probelor, sub aspectul obligaţiei care i-ar fi revenit, de semnalizare corectă şi suficientă a treptei (obligaţiei de semnalizare a unui pericol) şi al conduitei părţii adverse.

Or, atare critici nu sunt apte a tinde a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, ci constituie o repunere în discuţie a situaţie de fapt şi a probelor administrate de instanţele devolutive, aspecte ce nu pot face obiect al analizei în prezenta cale de atac, fiind incompatibile cu scopul recursului, astfel cum este reglementat de normele art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Formală este şi invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. cu referire la acordarea daunelor materiale, întrucât, deşi a pretins nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor O.U.G. nr. 158/2005, recurenta-pârâtă s-a referit şi de această dată doar la un aspect ce vizează temeinicia şi nu legalitatea deciziei recurate, respectiv la inexistenţa vreunei probe din care să rezulte faptul că intimata-reclamantă nu îndeplinea condiţiile pentru a primi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, afirmaţie faţă de care a apreciat că prejudiciul a fost cel puţin parţial acoperit.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată şi sub aspectul acordării daunelor morale, invocând că instanţa de apel nu a ţinut cont de niciun criteriu de cuantificare şi nici de jurisprudenţă, împrejurare care, în opinia părţii, impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că legea sau jurisprudenţa nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare.

Pentru determinarea cuantumului acestor daune morale, a avut în vedere că atingerea adusă integrităţii corporale a unei persoane potenţează existenţa unui prejudiciu care trebuie să fie reparat, chiar dacă nu întotdeauna poate fi evaluat, pentru ca astfel să se poată asigura o ocrotire deplină a drepturilor subiective ale celui vătămat.

Ca atare, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere prejudiciul corporal suferit de intimata-reclamantă, efectele pe care le-a avut asupra acesteia cele două intervenţii chirurgicale, durata perioadei de recuperare, dificultăţile de deplasare, durerile suferite şi restricţiile de ordin fizic la care aceasta a fost supusă.

În concluzie, a reţinut că accidentul a influenţat viaţa intimatei-reclamantei, întrucât acesta a stat în concediu medical 173 de zile, a urmat proceduri de recuperare, aspecte care s-a răsfrânt negativ asupra nivelului de trai al acesteia, iar în prezent nu mai poate desfăşura aceleaşi activităţi pe care înainte de accident le desfăşura cu uşurinţă şi a apreciat că se impune acordarea unor daune morale în cuantum de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R de la data plăţii, sumă considerată ca fiind necesară, suficientă şi rezonabilă pentru repararea prejudiciului intimatei-reclamante.

Totodată, a apreciat că suma de 100.000 euro, solicitată de intimata-reclamantă, este disproporţionată, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a ales, în mod aleatoriu cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă, aşa cum se susţine prin cererea de recurs, ci a avut în vedere criterii precum intensitatea şi durata consecinţelor accidentului, importanţa valorilor lezate şi gradul de afectare al persoanei, precum şi principiul reparării integrale, circumstanţiat condiţiei ca acordarea acestui tip de despăgubiri să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză.

Pe de altă parte, nu pot fi primite criticile prin care recurenta-pârâtă afirmă caracterul excesiv al cuantumului daunelor morale acordate, în prezenta fază procesuală, neputând fi reapreciată întinderea despăgubirilor (care a fost stabilită ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu), întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanţei de recurs, conform celor arătate în precedent.

Aceasta întrucât, în cadrul examenului de proporţionalitate între suferinţele morale ale intimatei-reclamante şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor circumstanţe de fapt.

Astfel, din moment ce evaluarea instanţei de prim control judiciar, care a stabilit existenţa prejudiciului moral, s-a fundamentat pe elemente de fapt, reţinându-se, în mod expres, că viaţa intimatei-reclamante a fost afectată în urma accidentului suferit, aceasta nu poate fi cenzurată în recurs, interesând strict temeinicia deciziei recurate.

Drept urmare, cum în prezenta cale de atac extraordinară nu are loc o devoluare a fondului cauzei, simpla afirmare, la acest moment procesual, a contrariului celor reţinute de către curtea de apel constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia.

Se constată, astfel, că, sub acest aspect, recurenta-pârâtă nu a procedat la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, şi-a exprimat dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, criticile vizând, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o altă dezlegare.

Or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Ca atare, faţă de toate considerentele anterior expuse, reţinând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către aceasta împotriva deciziei civile nr. 774A din data de 10 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 774A din data de 10 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.