Tort liability for TV defamation and res judicata application in labor reintegration context

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2026

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 31 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs prin afirmaţiile calomnioase, defăimătoare, privind onoarea, demnitatea, reputaţia şi probitatea personală şi profesională, efectuate în spaţiul public, în audiovizual sau faţă de terţi, prin abuzul de drept în a formula sesizări şi a solicita informaţii, precum şi prin ameninţarea cu un comportament hărţuitor. A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională, solicitând să fie obligat reclamantul la plata sumei de 235.000 RON (50.000 euro) cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral produs prin acţiunile de discriminare, hăţuire şi intimidare la care a fost supus, acţiuni care au crescut în intensitate după ce, în luna noiembrie 2018, prin decizia nr. 4967 din data de 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost anulată decizia nr. 86 din data de 7 aprilie 2016, emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Ilfov, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior. A precizat că aceste daune trebuie suplimentate şi în urma încălcării brutale a unor drepturi fundamentale, precum dreptul la viaţă privată, libertatea de exprimare, liberul acces la justiţie şi dreptul la petiţie.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2639 din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la data de 17 decembrie 2019, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2124 din data de 10 august 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul-reclamant, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de reclamantul-pârât, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a admis în parte cererea reconvenţională; a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale; a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 30.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale; a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 1.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (100 RON) şi onorariu avocaţial proporţional pretenţiilor admise (950 RON); a respins cererea pârâtului-reclamant având ca obiect obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, ca neîntemeiată.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1353A din data de 30 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul-reclamant B., împotriva sentinţei civile nr. 2124 din data de 10 august 2022, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

A admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de reclamantul-pârât A..

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 5.000 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat pe apelantul-pârât-reclamant la plata către apelantul-reclamant-pârât a sumei de 3.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 453 alin. (2) şi a art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 30 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs pârâtul-reclamant B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 septembrie 2025, sub nr. x/2019.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport cu care hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, precum şi principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care impun instanţei obligaţia de a analiza, în cuprinsul motivării, toate criticile formulate de părţi, toate susţinerile invocate, şi de a prezenta, atunci când ele sunt înlăturate, argumentele pentru care nu au fost reţinute.

Din această perspectivă, a menţionat că, în apelul formulat, a invocat în mod expres următoarele critici fundamentale, susceptibile să influenţeze soluţia pe fond: caracterul de interes public al afirmaţiilor sale, care vizau chestiuni legate de administrarea fondului forestier, de conduita unui director al unei instituţii publice şi de posibile nereguli, aspecte de interes general protejate de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; existenţa unei baze factuale pentru acuzaţiile formulate, probele administrate (declaraţii de martori, înscrisuri, articole de presa, acte oficiale) confirmând că afirmaţiile sale aveau un suport factual rezonabil, ceea ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Lingens c Austriei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei), exclude caracterul ilicit al acestora; faptele de hărţuire şi marginalizare comise de intimatul-reclamant-pârât confirmate de martori şi de înscrisuri, care au produs un prejudiciu moral semnificativ şi justificau menţinerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţa.

Recurentul a arătat că, deşi a făcut referiri generale la aceste aspecte, curtea de apel nu a procedat la o analiză punctuală şi efectivă a fiecărei critici, ci s-a limitat la a reitera concluziile instanţei de fond, fără a explica de ce probele administrate nu sunt suficiente pentru a reţine caracterul de interes public al afirmaţiilor; de ce existenţa unei baze factuale nu atrage incidenţa protecţiei sporite a libertăţii de exprimare; de ce faptele de hărţuire şi marginalizare, confirmate de martori, nu justifică menţinerea cuantumului despăgubirilor morale.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, abordarea instanţei este una formală ce echivalează cu o lipsă de motivare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu permite părţii să înţeleagă raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate şi împiedică exercitarea efectivă a controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că, în decizia recurată, instanţa de apel a reţinut aspecte contradictorii. Astfel, deşi a reţinut că anumite afirmaţii pe care el, pârâtul, le-a formulat aveau bază factuală, precum şi că aceste afirmaţii priveau chestiuni de interes public, constatări ce reprezintă premise factuale şi juridice esenţiale, care, potrivit standardelor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Lingens c. Austriei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, Castells c. Spaniei), ar trebui să conducă la concluzia că exprimarea beneficiază de o protecţie sporită, chiar dacă este critică, incomodă sau exprimată într-un ton virulent, în mod contradictoriu, instanţa de apel a calificat acele afirmaţii ca fiind fapte ilicite şi a reţinut răspunderea sa civilă, fără a explica de ce nu se aplică standardul de protecţie sporită prevăzut de art. 10 din Convenţie în cazul discursului pe teme de interes public.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, această inconsecvenţă între premisa factuală (existenţa bazei factuale şi a interesului public) şi concluzia juridică (caracterul ilicit al afirmaţiilor) generează o motivare contradictorie, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A invocat, în acest sens, jurisprudenţa CEDO, respectiv cauzele Lingens c Austriei (1986) şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei (1992), susţinând că, în opinia sa, reţinerea de către instanţa de apel a bazei factuale şi a interesului public ar fi trebuit să conducă la aplicarea principiilor ce rezultă din aceasta iar nu la calificarea afirmaţiilor ca ilicite.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul-pârât-reclamant a susţinut că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale ce i-au fost acordate, de la 30.000 euro la 5.000 euro, fundamentându-şi soluţia pe un motiv străin faţă de prezenta cauză, anume pe efectul pozitiv al lucrului judecat al unei hotărâri pronunţate într-un dosar din materia litigiilor de muncă.

Recurentul-pârât-reclamant a precizat că, în acel dosar, instanţa de apel a analizat culpa în executarea unei hotărâri de reintegrate şi a stabilit că neexecutarea nu este imputabilă angajatorului/directorului, ci refuzului său de a efectua controlul medical şi psihologic necesar pentru obţinerea avizului de port armă.

Or, acest aspect este străin faţă de prezenta cauză, în contextul în care obiectul prezentului litigiu este răspunderea civilă delictuală pentru fapte de hărţuire morală, marginalizare profesională şi atingere adusă reputaţiei, pretins săvârşite de intimatul-reclamant-pârât (aceste fapte includ, conform constatărilor primei instanţe: refuzul de a înregistra cereri şi petiţii; crearea unei reputaţii negative în rândul colegilor; izolarea profesională şi marginalizare în cadrul colectivului de muncă).

A subliniat că aspectele privind executarea hotărârii de reintegrare şi culpa în acest context au fost deja tranşate într-un alt litigiu, cu alt obiect şi cu alt temei juridic - raporturi de muncă - şi nu pot constitui fundamentul principal pentru reducerea despăgubirilor morale în prezenta cauză, care are ca temei art. 1349 şi următoarele C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, recurentul-pârât-reclamant a apreciat că instanţa de apel, în mod eronat, a acordat o pondere decisivă considerentelor din dosarul din materia litigiilor de muncă, tratându-le ca pe un element determinant în reducerea despăgubirilor, a ignorat analiza separată a celorlalte fapte ilicite reţinute împotriva intimatului-reclamant-pârât, fapte care constituiau centrul acţiunii în răspundere civilă delictuală şi nu a motivat de ce aceste fapte, confirmate de probe, nu au justificat menţinerea cuantumului despăgubirilor stabilit de prima instanţa.

Această abordare, în opinia recurentului-pârât-reclamant, echivalează cu fundamentarea soluţiei pe motive străine de natura cauzei, întrucât raţionamentul juridic s-a centrat pe un aspect exterior obiectului litigiului, ignorând analiza completă a conduitei ilicite deduse judecăţii,

A invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Perez c. Franţei, Albina c. României) în care s-a reţinut că motivarea trebuie să fie relevantă şi suficientă, raportată la obiectul cauzei, iar introducerea în raţionament a unor considerente care nu au legătură directă cu litigiul afectează caracterul pertinent al motivării şi încalcă dreptul la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 şi ale art. 430-431 C. proc. civ., ale art. 1387, art. 1381 şi ale art. 1385 C. civ., prevederile art. 30 şi art. 31 din Constituţia României precum şi prevederile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a art. 36 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a afirmat că instanţa de apel a ignorat faptul că pretenţiile intimatului-reclamant-pârât, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată, se referă explicit la prejudiciul cauzat prin difuzarea la nivel naţional a afirmaţiilor, iar nu la simpla lor rostire într-un cadru privat.

Or, difuzarea publică a emisiunii s-a realizat exclusiv de către postul de televiziune C., entitate juridică distinctă, titulară a licenţei audiovizuale şi proprietară a mijlocului de multiplicare, care exercită control editorial şi tehnic asupra conţinutului transmis şi căreia îi revine răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publică, potrivit art. 30 alin. (8) din Constituţia României.

Prin urmare, a susţinut că raportul juridic de răspundere civilă delictuală pentru difuzarea publică a emisiunii se naşte între intimatul-reclamant-pârât şi postul de televiziune, iar nu între intimatul-reclamant-pârât şi invitatul din platou, subiectul pasiv al acestui raport juridic fiind difuzorul public - postul "C." - şi nu invitatul, care nu are control asupra transmiterii, programării sau audienţei emisiunii.

În acest sens a invocat şi dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Constituţie, în raport cu care a susţinut că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice, această obligaţie implicând şi răspunderea juridică a postului de televiziune pentru conţinutul difuzat, inclusiv pentru eventualele prejudicii cauzate prin transmiterea unor afirmaţii defăimătoare.

Recurentul-pârât-reclamat consideră că instanţa de apel trebuia să coreleze această obligaţie cu dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, care stabilesc în mod expres răspunderea civilă a postului TV, or, neprocedând astfel, instanţa a eludat cadrul constituţional şi, atribuind invitatului răspunderea directă, a extins nejustificat sfera calităţii procesuale pasive, atribuindu-i acestuia o poziţie procesuală pe care legea nu o recunoaşte în lipsa unei dispoziţii exprese de răspundere solidară.

A invocat practica instanţelor naţionale şi internaţionale în care s-a reţinut constant că răspunderea pentru difuzarea publică a unor afirmaţii revine difuzorului (post TV, publicaţie, platformă), iar nu exclusiv autorului material al afirmaţiei, cu excepţia cazului în care există o dispoziţie legală expresă de răspundere solidară. Or, în lipsa unei asemenea dispoziţii, autorul poate răspunde pentru conţinut, dar nu pentru difuzare, dacă aceasta este realizată de o entitate distinctă, cu personalitate juridică şi control editorial propriu.

Cu referire la prevederile art. 30 alin. (8) şi din Constituţia României, recurentul a arătat că instanţa de apel le-a aplicat într-o manieră selectivă, reţinând doar componenta referitoare la "autor", dar ignorând complet faptul că textul constituţional stabileşte o răspundere distinctă şi directă în sarcina proprietarului mijlocului de multiplicare şi a postului de televiziune. Recurentul a susţinut că instanţa a omis să coreleze aceste prevederi constituţionale cu cele ale art. 31 alin. (4) din Constituţie, tratând răspunderea pentru conţinut şi răspunderea pentru difuzare ca fiind identice, ceea ce contravine atât textului constituţional, cât şi practicii judiciare.

Prin urmare, reţinând în mod eronat că simpla calitate de autor al afirmaţiilor este suficientă pentru a justifica răspunderea civilă în raport cu prejudiciul cauzat prin difuzarea publică a acestora, recurentul consideră că instanţa de apel a aplicat greşit art. 30 alin. (8) din Constituţie.

În opinia recurentului, această interpretare contravine textului constituţional care stabileşte răspunderea distinctă a postului TV pentru actul de difuzare, ignoră distincţia fundamentală dintre răspunderea pentru conţinut şi răspunderea pentru difuzare, extinde nejustificat sfera persoanelor pasibile de răspundere civilă, în lipsa unei dispoziţii legale exprese de solidaritate, conduce la o soluţie nelegală prin menţinerea unei acţiuni împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic privind difuzarea.

Cu privire la art. 31 alin. (4) din Constituţie, a precizat că această normă constituţională are caracter imperativ, consacrând obligaţia tuturor mijloacelor de informare în masă de a garanta că informaţiile difuzate sunt corecte, verificate şi prezentate cu respectarea normelor deontologice ţi legale.

Instanţa de apel a minimalizat această obligaţie, tratând-o ca pe o simplă formalitate, fără a analiza implicaţiile juridice ale încălcării ei. Instanţa a omis să coreleze textul cu dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, atribuind răspunderea exclusiv autorului afirmaţiilor, deşi legea fundamentală stabileşte clar răspunderea difuzorului.

Astfel, recurentul consideră că instanţa a aplicat greşit textul art. 31 alin. (4) din Constituţie prin neglijarea obligaţiei directe şi autonome a postului TV de a asigura informarea corectă a publicului, prin omisiunea corelării acestei obligaţii cu răspunderea prevăzută de art. 30 alin. (8) din Constituţie, prin ignorarea distincţiei dintre răspunderea pentru conţinut şi răspunderea pentru difuzare şi prin atribuirea exclusivă a răspunderii autorului afirmaţiilor, în pofida cadrului constituţional şi a jurisprudenţei contrare.

Această interpretare eronată a condus la menţinerea unei soluţii nelegale de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru un prejudiciu generat printr-un act de difuzare aflat sub controlul exclusiv al postului de televiziune.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ., sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat, recurentul-pârât-reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 (litigiu de muncă între B. şi Romsilva - D.S. Ilfov) şi a concluzionat că lipsa unei fapte ilicite a angajatorului (...) determină în mod inerent lipsa aceleiaşi fapte ilicite din partea reprezentantului (directorului) angajatorului, astfel încât, la evaluarea prejudiciului în prezenta cauză, nu mai poate fi reţinută neexecutarea sau executare necorespunzătoare a hotărârii de reintegrare.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că reţinerea puterii de lucru judecat a deciziei invocate de către instanţa de apel este greşită, având în vedere lipsa identităţii de obiect şi cauză, precum şi distincţia raportului juridic.

Astfel, a arătat că litigiul de muncă viza răspunderea angajatorului pentru pretinsa neexecutare a reintegrării, în timp ce prezenta cauză are ca obiect răspunderea civilă delictuală privind persoane fizice (B. vs. A.) pentru fapte de hărţuire, marginalizare şi atingere adusă reputaţiei.

Totodată, a învederat că este diferită şi cauza juridică a celor două litigii, în dosarul anterior analizându-se conformarea angajatorului la o obligaţie legală subordonată avizului port-armă, iar, în prezenta cauză, se analizează fapte ilicite civile (art. 1357 C. civ.), pretins săvârşite personal de director, în afara şi dincolo de chestiunea strictă a reintegrării.

Recurentul-pârât-reclamant a apreciat că, şi dacă s-ar accepta că există putere de lucru judecat, aceasta nu putea opera pentru a exonera în bloc orice potenţială răspundere delictuală personală a directorului pentru conduite autonome (marginalizare, refuz de înregistrare a petiţiilor, stigmatizare profesională), întrucât aceste fapte nu au format obiectul judecăţii anterioare şi privesc un raport de drept material diferit.

A mai susţinut recurentul-pârât-reclamant că nu este îndeplinită nici condiţia privind identitatea de părţi.

Astfel, a menţionat că în dosarul din materia litigiilor de muncă, pârâtă a fost entitatea angajatoare (Romsilva), şi nu directorul în nume propriu, în timp ce, în prezenta cauza, pârât este directorul, susţinându-se răspunderea civilă delictuala personală.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, concluzia instanţei de apel în sensul că lipsa faptei ilicite a angajatorului determină inerent lipsa faptei ilicite a reprezentantului contravine principiului autonomiei răspunderii civile delictuale.

Astfel, a arătat că, chiar dacă angajatorul a acţionat legal în problema reintegrării, reprezentantul poate răspunde pentru conduite proprii, neacoperite de judecată anterioară.

De asemenea, a susţinut că efectul pozitiv putea opera, cel mult, pentru a considera stabilit că neexecutarea reintegrării - ca fapt juridic - nu a fost imputabilă angajatorului (şi, derivat, directorului), în măsura strict necesară acelei chestiuni, însă instanţa de apel a transformat statuarea punctuală într-o premisă generală exoneratoare, reducând despăgubirile prin ignorarea celorlalte fapte ilicite reţinute chiar de instanţă (exces de autoritate, refuzul înregistrării cererilor/petiţiilor, crearea unei reputaţii negative, izolarea profesională), ceea ce denotă o deturnare a funcţiei efectului pozitiv către un substitut al propriei analize pe fond a celorlalte capete.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamant şi că o parte a afirmaţiilor publice sancţionate au fost făcute anterior deciziei din 7 februarie 2023, iar existenţa unei hotărâri ulterioare nu poate retroactiva calificarea bunei-credinţe şi a bazei factuale rezonabile la momentul exprimării.

În opinia părţii, a utiliza statuările de drept ale cauzei ulterioare pentru a califica drept ilicite exprimări anterioare (care vizau un subiect de interes public şi aveau suport factual rezonabil la acel moment) încalcă standardele art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind aprecierea contextului temporal şi a bunei-credinţe.

De asemenea, recurentul-pârât-reclamant a susţinut că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor pe care i le-a acordat fără a evalua distinct şi integral impactul faptelor delictuale autonome ale intimatului-reclamant-pârât (marginalizare, presiune psihologică, stigmatizare).

A menţionat că art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ. impun repararea integrală a prejudiciului provenit din fapte ilicite dovedite, iar filtrarea evaluării prejudiciului exclusiv prin prisma lucrului judecat pe alt obiect a condus la o reparare vădit subdimensionată.

Cu referire la nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 30 din Constituţie şi ale art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a susţinut că, în speţă, curtea de apel a calificat drept ilicit ansamblul exprimărilor, accentuând tonalitatea virulentă, repetitivitatea şi, mai ales, acuzaţiile privind neexecutarea reintegrării (declarate ulterior nefondate prin efectul pozitiv al lucrului judecat), menţinând răspunderea civilă, această construcţie creând o tensiune între premisele favorabile protecţiei art. 10 din Convenţie şi concluzia sancţionatorie.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că, odată ce instanţa de apel a reţinut tema de interes public, calitatea publică a persoanei vizate, existenţa unei baze factuale rezonabile şi contextul live, standardul Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impunea o protecţie sporită a exprimării, chiar dacă aceasta e aspră sau incomodă, iar concluzia ilicitului, în absenţa unei motivări care să justifice de ce protecţia sporită nu operează, reprezintă o aplicare greşita a art. 10 din Convenţie.

A mai arătat recurentul-pârât-reclamant că instanţa de apel a folosit dezlegări ulterioare din litigiul de muncă (lucru judecat) pentru a aprecia, pe fondul acţiunii civile, că acuzaţiile privind reintegrarea au fost nefondate, or, conform art. 10 din Convenţie, buna-credinţă şi baza factuală se evaluează la momentul exprimării, în contextul de atunci, astfel că folosirea ex post a unei hotărârii ulterioare denaturează standardul de protecţie şi descurajează dezbaterea publică.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că instanţa a amestecat două planuri distincte, respectiv nucleul protejat al discursului (critica de interes public privind gestiunea, conduita instituţională, situaţii profesionale), pentru care a recunoscut bază factuală şi buna-credinţă, cu excesele de limbaj (formulări injurioase punctuale).

A subliniat că, în loc să izoleze şi să sancţioneze strict excesul, curtea de apel a calificat ilicit întregul ansamblu, încălcând cerinţa de minimă ingerinţă şi de proporţionalitate intrinsecă a remediilor.

Totodată, a apreciat că instanţa de apel a supraevaluat forma în detrimentul fondului, tonul virulent şi repetitivitatea neanulând protecţia când sunt incidente celelalte criterii (interes public, bază factuală, persoană publică, context live), Curtea Europeană a Drepturilor Omului admiţând un grad sporit de exagerare/polemică în dezbateri publice, iar sancţionarea predominant pe criteriul formei contravine standardului acesteia.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamant că menţinerea răspunderii civile şi a unei sancţiuni patrimoniale, fără o delimitate riguroasă între conţinut protejat şi exces, produce un efect de inhibare a discursului civic, ceea ce art. 10 din Convenţie interzice în absenţa unei justificări "imperative" şi a unei proporţionalităţi demonstrabile.

Referitor la contextul temporal şi la buna-credinţă, a menţionat că, în speţă, criticile privind punerea în executare a reintegrării au fost formulate într-un context litigios nerezolvat definitiv, existând documente oficiale, corespondenţă instituţională şi situaţii de fapt discutabile, ceea ce susţine buna-credinţă.

Făcând trimitere la standardele convenţionale privind judecăţile de valoare, a precizat că în cauza Lingens s-a făcut distincţia între fapte (susceptibile de probă) şi judecăţi de valoare (care nu se probează în sens strict, ci reclamă o bază factuală suficientă).

A subliniat că instanţa de apel a recunoscut o asemenea bază factuală, însă a sancţionat opinia, fără a explica de ce acea bază factuală nu era suficientă pentru protecţia judecăţilor de valoare.

A menţionat că, în cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit repere fundamentale pentru protecţia libertăţii de exprimare în dezbaterile pe teme de interes public, în special atunci când acestea vizează politicieni sau persoane cu funcţii publice, reţinând că: limitele criticii admisibile sunt mai largi pentru politicieni şi funcţionări publici decât pentru particulari, deoarece aceştia se expun inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor; judecăţile de valoare nu pot fi supuse obligaţiei de a fi dovedite ca adevărate, dar trebuie să aibă o bază factuală suficientă; sancţionarea exprimării critice, în prezenţa unei baze factuale şi a unui interes public evident, nu este necesară într-o societate democratică.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că, în speţă, instanţa de apel: a recunoscut că afirmaţiile sale aveau bază factuală (existenţa unor anchete, documente, declaraţii) şi priveau chestiuni de interes public (modul de administrare a unei instituţii publice, conduita unui director; a recunoscut că intimatul-reclamant-pârât are calitatea de persoană cu funcţie publică, deci este supus unui control civic mai intens; a recunoscut că nu s-a dovedit reaua-credinţă şi că afirmaţiile au fost făcute într-un context live, ceea ce impune o toleranţă mai mare faţă de exprimările spontane.

A subliniat că instanţa de apel, cu toate acestea, a calificat întregul ansamblu al afirmaţiilor ca fiind ilicit, fără a explica de ce, în prezenţa acestor elemente, nu se aplică protecţia sporită prevăzută de art. 10 din Convenţie şi relevată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lingens.

În raport cu cele statuate în cauza anterior menţionată, recurentul-pârât-reclamant a susţinut că instanţa de apel a săvârşit mai multe erori, respectiv: există o contradicţie între premise şi concluzie, respectiv, dacă există bază factuală şi interes public sancţionarea discursului contravine principiului protecţiei sporite, curtea de apel nemotivând de ce aceste elemente nu sunt suficiente pentru a exclude ilicitul; lipsa delimitării între nucleul protejat şi eventualele excese (standardul Convenţiei impune ca, în caz de exces de limbaj, sancţiunea să vizeze strict excesul, şi nu să penalizeze întregul discurs), curtea de apel aplicând o sancţiune globală, fără individualizare.

Totodată, a reluat susţinerile potrivit cărora curtea de apel a folosit hotărârea ulterioară din litigiul de muncă pentru a aprecia veridicitatea afirmaţiilor anterioare, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că buna-credinţă şi baza factuală se evaluează la momentul exprimării, precum şi că tonul virulent sau repetitivitatea nu anulează protecţia art. 10 din Convenţie, atunci cărui sunt îndeplinite criteriile de interes public şi bază factuală.

Ca atare, recurentul-pârât-reclamant a apreciat că, prin ignorarea principiilor ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anterior redate, s-a restrâns nejustificat libertatea de exprimare, s-a aplicat o sancţiune disproporţionată, cu efect descurajator asupra dezbaterii publice şi s-au încălcat art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat că remediile civile trebuie calibrate la atingerea concretă şi trebuie să fie ultimul resort, iar în prezenţa exceselor de limbaj punctuale, o soluţie conformă art. 10 din Convenţie ar fi impus delimitarea şi, eventual, sancţionarea strict a excesului (de exemplu: constatări declarative sau reparaţii simbolice) şi nu o calificare globală de ilicit a discursului, urmată de o sancţiune patrimonială.

Prin urmare, faţă de propriile constatări ale instanţei de apel (interes public, calitatea de persoană publică a persoanei vizate, bază factuală, context live) şi a standardelor impuse de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: calificarea de ansamblu ca ilicit a exprimărilor este rezultatul unei aplicări greşite a dreptului material; instanţa de apel nu a aplicat în mod corect criteriile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor şi a folosit ex post elemente pentru a infirma buna-credinţă ex ante şi nu a individualizat proporţional excesul de limbaj; sancţiunea civilă astfel menţinută produce un efect descurajator nejustificat asupra dezbaterii privind funcţionarea unei instituţii publice, contrar exigenţelor unei societăţi democratice.

Cu referire la nesocotirea art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., a arătat că aceste dispoziţii consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia victima trebuie repusă pe cât posibil în situaţia anterioară producerii faptei ilicite, reparaţia integrală presupunând evaluarea tuturor consecinţelor negative ale faptei ilicite, materiale şi morale, şi acordarea unei compensaţii proporţionale cu gravitatea acestora.

Faţă de cele reţinute de către instanţa de apel şi în raport cu care aceasta a redus cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate de către prima instanţă de la 30.000 euro la 5.000 euro, recurentul-pârât-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a procedat la o analiză distinctă şi completă a prejudiciului rezultat din celelalte fapte ilicite reţinute, iar reducerea despăgubirilor contravine art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

A subliniat că instanţa de apel a acordat o importanţa disproporţionată efectului pozitiv al lucrului judecat din dosarul de muncă, folosindu-l ca motiv principal pentru diminuarea despăgubirilor, iar această abordare a condus la ignorarea prejudiciului moral distinct produs prin marginalizare, izolare profesională şi afectarea reputaţiei - fapte autonome, independente de problema reintegrării.

De asemenea, a apreciat şi că instanţa avea obligaţia de a evalua distinct fiecare faptă ilicită, iar, potrivit principiului reparării integrale, trebuia să analizeze separat fiecare faptă ilicită şi să stabilească în ce măsură aceasta a contribuit la prejudiciu.

Recurentul-pârât-reclamant a menţionat că, în speţa, chiar dacă acuzaţia privind neexecutarea reintegrării nu mai putea fi reţinută, rămâneau dovedite alte conduite ilicite ale intimatului-reclamant-pârât cu impact direct asupra demnităţii, reputaţiei şi echilibrului psihic.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce aceste fapte confirmate de probe ar justifica doar 5.000 euro despăgubiri, în condiţiile în care prima instanţă evaluând ansamblul probator a stabilit suma de 30.000 euro.

Totodată, recurentul-pârât-reclamant a afirmat lipsa proporţionalităţii între fapte şi cuantumul despăgubirilor, arătând că marginalizarea şi izolarea profesională într-un colectiv restrâns, refuzul de a înregistra cereri oficiale şi crearea unei reputaţii negative sunt fapte cu un impact profund asupra vieţii profesionale şi sociale a unei persoane.

În opinia sa, diminuarea despăgubirilor la o sumă simbolică în raport cu gravitatea acestor fapte contravine jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte importanţa acordării unei compensaţii efective şi a descurajării unor astfel de conduite.

În susţinerea acestei afirmaţii, a arătat că, în hotărârea pronunţată în cauza Tolstoy Miloslavsky c Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că despăgubirile morale trebuie să fie suficiente pentru a compensa prejudiciul şi a descuraja repetarea faptei.

Ca atare, a apreciat că, prin reducerea despăgubirilor morale la 5.000 euro, fără o analiză completă a prejudiciului cauzat de toate faptele ilicite reţinute, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., încălcând principiul reparării integrale.

Concluzionând a subliniat că, prin interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., art. 30 alin. (8) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 430-431 C. proc. civ., art. 30 din Constitute şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, precum şi a art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, afectată de patru erori majore de drept material: extinderea nejustificată a sferei răspunderii civile pentru difuzarea unei emisiuni; aplicarea eronată a efectului pozitiv al lucrului judecat; ignorarea standardelor constituţionale şi convenţionale privind libertatea de exprimare; încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant-pârât A.

În termen legal, intimatul-reclamant-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului-pârât-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

În esenţă, a susţinut că, deşi au fost invocate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., criticile subsumate acestora nu conţin veritabile aspecte de nelegalitate, întrucât sunt amplu construite pe trimiteri la probatoriul administrat, iar singura concluzie care transpare este că partea adversă nu este de acord cu opinia instanţei de apel asupra valorii probatorii conferite probelor avute în vedere în considerente.

A menţionat că a identificat critici legate de încălcarea autorităţii de lucru judecat, care sunt susceptibile de o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant-pârât a apreciat că acest motiv de recurs se impune a fi respins ca nefondat şi a arătat că, în dosarul în care a fost pronunţată decizia reţinută de către instanţa de apel s-a cercetat dacă hotărârea civilă a fost sau nu executată şi s-a determinat că a fost executată de către angajator, benevol, în limita voinţei legale a acestuia, iar impedimentele în menţinerea reintegrării au fost cauzate exclusiv de conduita de refuz nejustificat a recurentului-pârât-reclamant de a obţine un aviz de port-armă, necesar funcţiei în care se dispusese reintegrarea.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., a evidenţiat faptul că partea adversă a formulat susţineri contradictorii, invocând că decizia de apel apare, pe de o parte, ca nemotivată, iar, pe de altă parte, cu o motivare contradictorie, pe aceleaşi aspecte.

În opinia intimatului-reclamant-pârât, hotărârea recurată cuprinde considerente clare, logice şi coerente, care permit controlul judiciar pe analiza ambelor cereri.

Totodată, a apreciat că nu există divergenţă logică între considerente şi dispozitiv, considerentele reţinând răspunderea civilă delictuală, iar dispozitivul acordă daune morale proporţionale.

A subliniat faptul că instanţa de apel a expus un raţionament unitar, a reţinut faptele ilicite în sarcina fiecărei părţi şi a individualizat despăgubirile morale pe baza unor criterii obiective: natura afirmaţiilor (acuzaţii de corupţie şi ilegalităţi), caracterul public şi repetitiv al acestora (emisiuni TV, live-uri, afişe), impactul asupra demnităţii şi reputaţiei etc.

Intimatul-reclamant-pârât a susţinut că silogismul juridic expus în considerentele deciziei recurate permite cititorului să desprindă explicaţia instanţei pentru care aceasta a concluzionat că ambele părţi au comis fapte ilicite, reţinând în sarcina lor fapte ilicite distincte şi evaluând prejudiciile părţilor în raport cu aportul fiecăreia la întreţinerea conflictului.

Totodată, a apreciat că nu este fondată nici critica prin care partea adversă a pretins că instanţa de apel nu ar fi analizat toate probele invocate în apel, având în vedere că, în speţă, considerentele hotărârii atacate cuprind menţiuni exprese cu privire la probele care susţin poziţia juridică a instanţei.

Totodată, a învederat că argumentele privind "imposibilitatea reintegrării" au fost tranşate definitiv prin decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia conflicte de muncă, care a reţinut că recurentul-pârât-reclamant a refuzat examenele psihologic şi medical, astfel că toate acuzaţiile acestuia legate de abuzul de autoritate manifestat prin refuzul de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, nu mai putea face obiectul unei alte judecăţi, fiind incidentă puterea de lucru judecat, cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel.

În plus, a menţionat că, la dosar, există ordonanţe de clasare, privind pretinsa nerespectare a hotărârilor de reintegrare, şi decizii, instanţa de apel neavând cum să ignore aceste soluţii.

Cu referire la faptele de hărţuire, a precizat că instanţa de apel a reanalizat susţinerile părţii şi probele administrate în dovedirea acestora, făcând trimiteri concrete la depoziţiile de martori, pentru a reţine faptele ilicite, rezultând din argumentaţie că s-a menţinut valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor propuşi de recurentul-pârât-reclamant, în maniera conferită de instanţa de fond.

În concluzie, a apreciat că nu există vreo omisiune în a analiza motivelor de apel invocate şi implicit a faptelor ilicite reclamate prin cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte motivarea asupra cuantumului daunelor morale, a învederat că aceasta este cuprinsă în considerentele de la pag. 20 a deciziei recurate, în care sunt făcute trimiteri la faptele efectiv reţinute în apel ca fiind ilicite, aprecierea asupra ponderii similare a faptelor părţilor cu privire la crearea şi întreţinerea situaţiei de conflict.

Cu referire la motivul de casare încadrat de recurentul-pârât-reclamant în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că dreptul material naţional şi european evocat de instanţa de apel este unul corect, iar calificarea faptelor reţinute în sarcina recurentului-pârât-reclamant atrag incidenţa răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a subliniat că instanţa de apel a făcut distincţia clasică între judecăţi de valoare şi afirmaţii de fapt (conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului: Lingens c. Austriei, Jerusalem c. Austriei, Petrina c. României), o parte din afirmaţii fiind tratate ca judecăţi de valoare (ex.: critici generale la adresa conducerii, acuzaţii de "abuz" sau "comportament nedemn"), protejate mai larg de art. 10 din Convenţie, iar alte afirmaţii fiind calificate drept lipsite de bază factuală reală, cum sunt acuzaţiile de refuz de punere în executare a unei hotărâri definitive de reintegrare şi acuzaţiile precise de corupţie, încălcări ale legii sau abuzuri administrative concrete.

Intimatul-reclamant-pârât a susţinut că probele depuse (live-uri, afişe, articole) demonstrează exact întinderea, repetitivitatea şi agresivitatea comunicărilor publice denigratoare, impactul asupra reputaţiei fiind evident, iar legătura de cauzalitate cu prejudiciul moral fiind directă.

În opinia sa, cele constatate prin decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti au putere de lucru judecat şi înlătură orice imputare a unei fapte ilicite sub acest aspect, în ceea ce îl priveşte, stabilindu-se definitiv că nereintegrarea s-a datorat refuzului părţii adverse de a efectua examinările obligatorii.

A menţionat că ordonanţele de clasare penală privind pretinsele fapte de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti confirmă inexistenţa faptei penale, consolidând concluzia lipsei culpei sale şi lipsa bazei factuale pentru acuzaţiile recurentului-pârât-reclamant

De asemenea, a precizat că instanţa de apel şi-a motivat opinia reţinând că demersurile, iniţial legitime ale recurentului-pârât-reclamant, prin care acesta a pretins executarea hotărârii de reintegrare, a ajuns gradual să îmbrace forma ilicitului civil, pentru considerentele expuse în paginile 18-19 din decizia recurată.

Intimatul-reclamant-pârât a considerat că aprecierea instanţei de apel asupra incidenţei abuzului de drept în raport cu conduita recurentului-pârât-reclamant denotă corecta aplicare şi interpretare a art. 15 şi art. 72 din C. civ.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat corect standardele legale şi convenţionale, iar afirmaţiile recurentului-pârât-reclamant constituie imputări de fapt lipsite de bază factuală minimă, deci fapte ilicite în accepţiunea art. 72 şi art. 1357 C. civ.

De asemenea, a subliniat că instanţa de apel a făcut testul de proporţionalitate, în sensul de a decanta dacă afirmaţiile recurentului-pârât-reclamant au adus o contribuţie la dezbaterea de interes public, ţinând seama şi de statutul persoanei vizate şi de natura afirmaţiilor (fapte vs. judecăţi de valoare), pentru a aprecia asupra proporţionalităţii sancţiunii, reţinându-se că limitele criticii acceptabile au fost depăşite prin tonalitate, frecvenţă, caracterul personalizat şi lipsa suportului probator, chiar dacă subzistă un interes public generic.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale cuvenite părţilor, în opinia intimatului-reclamant-pârât, considerentele instanţei de apel nu pot face obiectul unei critici de nelegalitate, câtă vreme în dreptul material substanţial nu există enumerate criterii, astfel încât să existe premisa obiectivă de a face controlul legalităţii/încadrării juridice.

Intimatul-reclamant-pârât a arătat şi că parte dintre susţinerile recurentului-pârât-reclamant reprezintă critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, respectiv cele prin care se solicită reexaminarea probelor (înregistrări video, articole de presă, REVISAL, plângeri penale) sau recalcularea cuantumului daunelor morale, şi, ca atare, sunt inadmisibile în faza procesuală a recursului.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a valorificat criterii obiective de individualizare a daunelor morale - natura afirmaţiilor, contextul public, intensitatea atingerii demnităţii, durata şi repetitivitatea conduitei, impactul asupra vieţii sale private şi profesionale -, aceste repere fiind conforme cu jurisprudenţa privind evaluarea prejudiciului nepatrimonial.

A menţionat că instanţa de apel a individualizat despăgubirile având în vedere gravitatea atingerii, amploarea difuzării, durata şi insistenţa conduitei, precum şi statutul părţilor, astfel că hotărârea este motivată sub acest aspect, iar cuantumul reparaţiei nu poate fi contestat într-o cale de atac extraordinară.

De asemenea, a susţinut că nu există vreo opoziţie ireconciliabilă între considerente şi dispozitiv, iar nemulţumirile privind cuantumul despăgubirilor privesc netemeinicia hotărârii, fiind străine controlului de legalitate.

În ceea ce priveşte cererea sa de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul recurs, a solicitat a se avea în vedere, pe de o parte culpa procesuală, iar, pe de altă parte, caracterul dovedit şi efectiv al costurilor în care a fost angrenat, precum şi faptul că nivelul costurilor respectă Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 82/17-18 iulie 2020, prin care s-a aprobat "Ghidul orientativ al onorariilor minimale" şi Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 174/24 iunie 2021 prin care s-a republicat Ghidul.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Cu depăşirea termenului legal, recurentul-pârât-reclamant B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către partea adversă ca neîntemeiate, apreciind că acestea se întemeiază fie pe interpretări eronate ale normelor de drept procesual şi material, fie pe confuzii conceptuale, fie pe ignorarea sau denaturarea probelor administrate, fie pe o prezentare incompletă sau selectivă a raţionamentului instanţei de apel.

Cu privire la susţinerile părţii adverse ce vizează inadmisibilitatea criticilor formulate prin cererea de recurs, recurentul-pârât-reclamant a afirmat că, întâmpinarea se sprijină pe o serie de premise juridice eronate, pe confuzii conceptuale între temeinicie şi legalitate, pe interpretări distorsionate ale normelor procesuale şi pe o prezentare selectivă a raţionamentului instanţei de apel.

Totodată, a apreciat că, pe de o parte, recursul pe care l-a declarat îndeplineşte toate exigenţele impuse de art. 486 şi de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că motivele de casare invocate sunt pe deplin incidente, întrucât decizia recurată este afectată de vicii grave de legalitate, manifestate sub forma lipsei motivării, a motivării contradictorii, a motivării pe aspecte străine de natura cauzei şi a aplicării greşite a normelor de drept material.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că susţinerea intimatului-reclamant-pârât potrivit căreia decizia recurată ar fi "clară, logică, coerentă şi complet motivată", lipsită de contradicţii interne şi pe deplin conformă cu dreptul material şi procesual, reprezintă o prezentare profund denaturată a realităţii juridice.

Reluând criticile formulate prin motivele de recurs, susţine că decizia este afectată de viciile grave prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., iar casarea ei se impune în mod necesar.

Referitor la susţinerea intimatului-reclamant-pârât privind pretinsa invocare a autorităţii de lucru judecat şi a incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a învederat că nu a invocat în recurs acest motiv de casare şi nu a susţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat în sensul excepţiei procesuale res judicata.

Recurentul-pârât-reclamant a precizat că această critică priveşte exclusiv modul eronat în care instanţa de apel a aplicat efectul pozitiv al lucrului judecat, folosindu-1 ca substitut pentru analiza fondului şi pentru evaluarea probelor administrate în cauză, astfel că ea ce circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., vizând motivarea pe aspecte străine de natura cauzei şi aplicarea greşită a normelor de drept material, iar nu existenţa unei excepţii procesuale propriu-zise.

Totodată, a susţinut că este eronată afirmaţia părţii adverse potrivit căreia decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale ar produce efect pozitiv al lucrului judecat în prezenta cauză.

Referitor la solicitarea intimatului-reclamant-pârât de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport cu o pretinsă culpă procesuală, cu caracterul justificat al onorariului avocaţial şi conformitatea acestuia cu ghidul orientativ al U.N.B.R., recurentul-pârât-reclamant a apreciat că o atare solicitare este prematură, nefondată şi lipsită de suport juridic, întrucât ignoră atât caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, cât şi limitele aplicabilităţii ghidului U.N.B.R., precum şi exigenţele legale şi jurisprudenţiale privind necesitatea, proporţionalitatea şi justificarea onorariilor solicitate.

Faţă de prevederile art. 453 C. proc. civ., a arătat că, în ipoteza admiterii recursului, intimatul-reclamant-pârât devine partea căzută în pretenţii, iar cererea acestuia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită; culpa procesuală nu se apreciază în abstract, ci exclusiv în raport cu soluţia asupra căii de atac, astfel încât solicitarea intimatului-reclamant-pârât este, prin natura ei, prematură.

În ceea ce priveşte onorariul avocaţial pretins, a apreciat că acesta nu poate fi calificat drept necesar, rezonabil sau proporţional în sensul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în cauză, activitatea desfăşurată de avocatul intimatului-reclamant-pârât în recurs fiind minimală şi neputând fundamenta un onorariu de 10.000 RON.

A precizat că avocatul părţii adverse s-a limitat la redactarea unei întâmpinări, fără complexitate juridică deosebită, şi la participarea la un singur termen de judecată, neexistând elemente care să indice o activitate laborioasă, o documentare extinsă, o analiză tehnică aprofundată sau o apărare de o dificultate juridică ridicată.

Totodată, a invocat faptul că ghidului U.N.B.R. nu poate suplini lipsa justificării concrete a onorariului, în condiţiile în care acesta nu are caracter normativ, nu este obligatoriu şi nu poate fundamenta, în sine, obligarea părţii adverse la plata unui onorariu excesiv, ci are un rol pur orientativ în relaţia avocat-client şi nu substituie analiza judiciară privind necesitatea, proporţionalitatea şi rezonabilitatea cheltuielilor solicitate.

În concluzie, în opinia recurentului-pârât-reclamant, cererea intimatului-reclamant-pârât privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în recurs este nefondată şi se impune a fi respinsă.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 septembrie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026, când a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul a criticat atât modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate în apărare, cât şi soluţia dată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, susţinând că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat în mod greşit normele de drept material şi pe cele de drept procesual incidente în cauză, precum şi faptul că motivarea deciziei nu respectă standardele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât cuprinde considerente contradictorii ori străine de natura pricinii şi nu relevă o analiză punctuală şi efectivă a tuturor criticilor formulate prin motivele de apel.

Analizând cu prioritate criticile ce vizează modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, critici ce se circumscriu atât motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat, ca atare, prin cererea de recurs, cât şi celui reglementat de punctul 5 al aceluiaşi articol, Înalta Curte reţine că, în esenţă, subsumat acestora, recurentul pretinde că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 36 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 30 alin. (8) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, ignorând faptul că pretenţiile intimatului-reclamant-pârât, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată, se referă explicit la prejudiciul cauzat prin difuzarea la nivel naţional a afirmaţiilor făcute la adresa lui, iar nu la simpla lor rostire, într-un cadru privat, or, câtă vreme difuzarea publică a emisiunii a fost realizată exclusiv de către postul de televiziune C., entitate juridică distinctă, titulară a licenţei audiovizuale şi proprietară a mijlocului de multiplicare, care exercită control editorial şi tehnic asupra conţinutului transmis, răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publică îi revine acestuia, potrivit art. 30 alin. (8) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României.

Prin urmare, recurentul susţine că raportul juridic de răspundere civilă delictuală pentru difuzarea publică a emisiunii se naşte între intimatul-reclamant-pârât şi postul de televiziune, iar nu între intimatul-reclamant-pârât şi invitatul din platou, subiectul pasiv al acestui raport juridic fiind difuzorul public - postul "C." - şi nu invitatul, care nu are control asupra transmiterii, programării sau audienţei emisiunii.

Criticile sunt neîntemeiate.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Prin urmare, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, rolul instanţei fiind acela de a verifica, deci, identitatea dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului.

Situaţia de fapt stabilită în cauză relevă că prin acţiunea formulată, reclamantul urmăreşte să obţină repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a afirmaţiilor defăimătoare şi mincinoase pe care pârâtul le-a făcut la adresa sa, în calitate de invitat la emisiunea "Cronica de noapte cu D.", difuzată la nivel naţional, sens în care solicită obligarea acestuia la plata de daune morale.

Aşa cum în mod explicit se arată în cererea de chemare în judecată, pretenţiile reclamantului vizează exclusiv fapta proprie a pârâtului, prejudiciul invocat fiind în legătură directă cu afirmaţiile pe care acesta le-a făcut la adresa sa, în cadrul emisiunii, iar nu cu eventuala faptă a postului TV de a difuza un program care conţinea astfel de afirmaţii, cum în mod eronat susţine recurentul.

În acest context factual, Înalta Curte constată că statuările instanţelor de fond cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului sunt corecte întrucât, raportul juridic dedus judecăţii este unul de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie constând în atingerea adusă unui drept nepatrimonial al reclamantului ca urmare a afirmaţiilor defăimătoare făcute la adresa sa, întemeiat pe dispoziţiile art. 1349 şi 1357 din C. civ., iar în cadrul acestuia, subiectul pasiv este autorul faptei ilicite reclamate, în speţă, autorul afirmaţiilor defăimătoare.

Invocarea prevederilor art. 30 alin. (8) din Constituţie nu poate conduce la o soluţie contrară întrucât, pe de o parte, acestea se referă la o formă de răspundere distinctă de cea care face obiectul cauzei, respectiv, răspunderea care revine, după caz, editorului, realizatorului, autorului sau organizatorului manifestării artistice, respectiv, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, pentru informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publică, dar care, potrivit celor deja arătate, nu a fost invocată de reclamant, iar, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost invocată, textul constituţional ce o reglementează nu consacră o răspundere exclusivă a postului de televiziune şi nu instituie o exonerare de răspundere a autorului afirmaţiilor ci prevede în mod explicit că antrenarea în concret a răspunderii se realizează în condiţiile legii.

Eventuala răspundere a editorului sau a postului de televiziune poate fi, cel mult, solidară cu cea a autorului afirmaţiilor, întemeiată pe culpa proprie în exercitarea controlului editorial, dar aceasta nu înlătură răspunderea directă a autorului declaraţiilor, neexistând nicio dispoziţie legală care să permită transferarea acesteia în sarcina exclusivă a instituţiei media.

Art. 31 alin. (4) din Constituţie stabileşte, la rândul său, obligaţia mijloacelor de informare în masă de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Acest text reglementează o obligaţie constituţională a instituţiilor mass-media însă nu instituie o cauză de exonerare de răspundere pentru persoana care formulează afirmaţiile defăimătoare. Prin urmare, nici această normă constituţională nu este de natură să conducă la concluzia că autorul afirmaţiilor nu ar avea legitimitate procesuală pasivă.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost în mod corect respinsă de instanţele de fond, pârâtul având calitate procesuală pasivă în prezentul proces ce are ca obiect acordarea de daune morale pentru atingerea adusă dreptului la imagine al reclamantului, prin afirmaţiile defăimătoare şi mincinoase făcute de acesta în cadrul emisiunii "Cronica de noapte cu D.".

Câtă vreme calitatea procesuală pasivă presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui raport juridic de drept substanţial între reclamant şi pârât, iar, în speţă, s-a demonstrat existenţa unui astfel de raport într părţi, anume, un raport juridic întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul fiind subiectul activ, respectiv, persoana care a suferit prejudiciul, iar pârâtul subiectul pasiv, în calitate de autor al faptei ilicite reclamate, susţinerile prin care recurentul încearcă să plaseze obligaţia de reparare a prejudiciului şi, implicit, calitatea procesuală pasivă în sarcina altor instituţii sunt vădit neîntemeiate şi urmează a fi înlăturate ca atare, criticile ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ. şi, deopotrivă, a prevederilor art. 30 alin. (8) şi ale art. 31 alin. (4) din Constituţie neputând fi primite.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant susţine, sub un prim aspect, că decizia recurată nu respectă standardele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât nu cuprinde o analiză punctuală şi efectivă a unor critici fundamentale formulate prin motivele de apel, referitoare la caracterul de interes public al afirmaţiilor făcute în cadrul emisiunii TV precum şi la existenţa unei baze factuale pentru acuzaţiile formulate, instanţa devolutivă limitându-se la a reitera concluziile primei instanţe, fără a explica de ce probele administrate nu sunt suficiente pentru a reţine caracterul de interes public al afirmaţiilor făcute la adresa reclamantului şi de ce existenţa unei baze factuale nu atrage incidenţa protecţiei sporite a libertăţii de exprimare.

Totodată, în legătură cu aceeaşi faptă, pretinde că, în mod contradictoriu, instanţa de apel, deşi reţine că anumite afirmaţii aveau bază factuală şi priveau chestiuni de interes public, le califică, totuşi, ca fiind fapte ilicite, fără a explica de ce nu se aplică standardul de protecţie sporită prevăzut de art. 10 din Convenţie în cazul discursului pe teme de interes public.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, instanţa de apel a răspuns criticilor invocate de pârât şi a verificat, în raport cu acestea, atât modul de stabilire a situaţiei de fapt, cât şi aplicarea legii de către prima instanţă, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate, deşi sumare, având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei, prin prisma condiţiilor specifice acţiunii cu care era învestită, anume o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, confirmând raţionamentul ce a stat la baza soluţiei adoptate la fond, după ce a verificat ea însăşi întrunirea în cauză a condiţiilor necesare pentru antrenarea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ. şi cu cele ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de apel a apreciat că, deşi, în raport cu calitatea reclamantului de funcţionar public şi cu împrejurarea că afirmaţiile pârâtului priveau chestiuni legate de modul în care acesta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Ilfov, se poate considera că tema era de interes public, totuşi, dat fiind subiectul concret al dezbaterii, care privea modul de executare a deciziei civile nr. 4967/14.11.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, referitoare la reintegrarea în funcţie a pârâtului, nu se poate reţine existenţa unei teme de interes real pentru dezbaterea publică.

În considerarea acestui aspect, având în vedere, totodată, şi lipsa de notorietate a reclamantului, comportamentul anterior al acestuia în spaţiul public, precum şi natura accentuat privată şi strict personală a aspectelor vizate de afirmaţiile pârâtului, instanţa de apel a validat concluzia judecătorului fondului privind caracterul ilicit al faptei imputate, apreciind, în acord cu acesta, că în contextul dat, afirmaţiile pârâtului depăşesc limitele admisibile ale libertăţii sale de exprimare.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa devolutivă, în limitele motivelor de apel cu care a fost învestită, a făcut o analiză sumară dar judicioasă cu privire la fapta imputată pârâtului ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, susţinerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantului pârât, dând un răspuns concret criticilor formulate prin motivele de apel.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi chestiunilor pe care acestea le invocă sau textelor legale pe care şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există o faptă ilicită, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Or, în cauză, chiar dacă motivarea hotărârii recurate nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, considerentele ce susţin soluţia adoptată sunt clare, coerente şi precise iar nicidecum contradictorii, critica formulată de recurent în acest sens fiind, de asemenea, neîntemeiată.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că anumite afirmaţii aveau bază factuală şi că priveau, cel puţin aparent, chestiuni de interes public, dată fiind calitatea reclamantului de director al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Ilfov şi faptul că în discuţie era activitatea acestuia şi nu viaţa privată, nu conduce doar prin ea însăşi la concluzia lipsei caracterului ilicit al faptei, astfel că cele două considerente nu se exclud reciproc.

Aceasta pentru că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor omului în materie, aprecierea asupra depăşirii limitelor libertăţii de exprimare presupune analiza şi evaluarea unui complex de multe alte elemente iar nu doar raportarea la cele două chestiuni invocate de recurent.

Astfel, dincolo de interesul public pentru tema dezbătută şi existenţa bazei factuale în cazul imputării unor situaţii faptice sau a unor fapte obiective, trebuie avute în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea acuzaţiilor imputate (cauza Andreescu c. României); (cauza Bugan c. României); circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivele pertinente şi suficiente de natură a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

Prin urmare nu este suficient ca afirmaţia defăimătoare să aibă o bază factuală şi să privească un subiect de interes public pentru ca autorul său să fie exonerat de răspundere, aprecierea asupra caracterului ilicit al faptei fiind una globală, care trebuie să ţină cont de toate aspectele mai sus prezentate şi care implică o interdependenţă între acestea.

Or, în cauză, argumentele reţinute în motivarea deciziei atacate relevă faptul că analiza instanţei de apel s-a raportat la toate aceste criterii, concluzia dedusă la capătul ei fiind justificată, aşa cum s-a arătat mai sus, prin considerente ce ţin de lipsa de notorietate a reclamantului, de comportamentul anterior al acestuia în spaţiul public, precum şi natura accentuat privată şi strict personală a aspectelor vizate de afirmaţiile pârâtului, anume chestiuni ce aveau legătură cu reintegrarea în funcţie a pârâtului, urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, toate acestea formându-i instanţei convingerea că, în ciuda interesului aparent al informaţiilor şi a existenţei bazei factuale, afirmaţiile pârâtului au depăşit limitele libertăţii de exprimare, intrând în sfera ilicitului civil.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, astfel formulată, critica ce vizează lipsa motivării şi existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate denotă, mai degrabă, dezacordul recurentului în raport cu opinia instanţei şi cu soluţia pronunţată, aspect ce-i plasează demersul în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Reluând susţinerile anterioare, dar invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că decizia instanţei de apel nesocoteşte prevederile art. 30 din Constituţie şi pe cele ale art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, solicitând să se constatate că, în condiţiile factuale concrete ale cauzei, standardul Convenţiei europene a drepturilor omului impunea o protecţie sporită a exprimării, chiar dacă aceasta este aspră sau incomodă, concluzia ilicitului, în absenţa unei motivări care să justifice de ce protecţia sporită nu operează, reprezentând o aplicare greşita a art. 10 din Convenţie.

Recurentul pretinde că instanţa de apel a apreciat greşit că afirmaţiilor făcute în emisiunea TV se circumscriu unei fapte ilicite, de natură a încălca drepturile reclamantului, şi, făcând vaste trimiteri la aspectele factuale ale cauzei, susţine că, faţă de propriile constatări ale instanţei de apel (interes public, calitatea de persoană publică a persoanei vizate, bază factuală, contextul live al emisiunii) şi în raport cu standardelor impuse de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, calificarea de ansamblu a exprimărilor ca fiind ilicite este rezultatul unei aplicări greşite a dreptului material, că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect criteriile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor şi a folosit ex post elemente pentru a infirma buna-credinţă ex ante, că nu a individualizat proporţional excesul de limbaj şi că sancţiunea civilă astfel menţinută produce un efect descurajator nejustificat asupra dezbaterii privind funcţionarea unei instituţii publice, contrar exigenţelor unei societăţi democratice.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte constată că recurentul susţine doar formal greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 30 din Constituţie, din moment ce aduce în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata în apel, ca efect al cercetării conţinutului afirmaţiilor făcute în cadrul emisiunii TV. Prin susţinerile formulate, recurentul tinde, în realitate, doar la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor factuale ale cauzei, opunând argumentelor şi concluziilor instanţei de apel propriile opinii cu privire la modul în care ar fi trebuit calificate afirmaţiile incriminate, fără a releva, însă, în concret nicio critică susceptibilă de analiză din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1).

Or, faptul că, în urma examinării cauzei, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de parte, respectiv, că afirmaţiile pârâtului nu au privit un subiect de interes real pentru dezbaterea publică şi că, dată fiind lipsa de notorietate a reclamantului, comportamentul anterior al acestuia în spaţiul public, şi natura accentuat personală a aspectelor vizate de afirmaţiile pârâtului, fapta imputată acestuia intră în sfera ilicitului civil, susţinerile din motivele de recurs prin care se afirmă contrariul nu reprezintă aspecte apte să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de prim control judiciar şi să demonstreze nelegalitatea acestuia.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, susţinerile recurentului în sens contrar fiind şi din această perspectivă neîntemeiate.

Aprecierea asupra depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi, implicit, asupra caracterului ilicit al faptei imputate impune, de principiu, analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor, însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situaţiei de fapt, instanţa de recurs nu poate verifica decât dacă analiza instanţei s-a raportat la criteriile ce rezultă din jurisprudenţa CEDO şi dacă acestea au fost corect aplicate de către instanţa de apel în examinarea afirmaţiilor pârâtului, fără a putea cenzura însuşi rezultatul analizei.

În consecinţă, criticile recurentului ce nu se circumscriu acestui cadru nu pot fi analizate.

În cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., pârâtul a mai susţinut, sub un alt aspect, că instanţa de apel nu a motivat corespunzător nici soluţia de diminuare a cuantumului danelor morale acordate la fond, în sensul că nu a explicat de ce faptele de hărţuire şi marginalizare imputate reclamantului-pârât prin cererea reconvenţională, care i-au produs un prejudiciu moral semnificativ şi care au fost confirmate de martori, nu justifică menţinerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.

Totodată, susţine că instanţa de apel şi-a fundamentat această soluţie pe un motiv străin faţă de prezenta cauză, anume pe efectul pozitiv al lucrului judecat al unei hotărâri pronunţate într-un dosar din materia litigiilor de muncă, care nu are legătură cu obiectul prezentei cauze.

Ca atare, recurentul consideră că instanţa de apel, în mod eronat, a acordat o pondere decisivă considerentelor acelei hotărâri, ignorând analiza separată a celorlalte fapte ilicite săvârşite de reclamantul-pârât, fapte care constituiau centrul acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, pe calea cererii reconvenţionale, pârâtul a solicitat să fie obligat reclamantul să-i plătească suma de 235.000 RON (50.000 euro) cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial pe care i l-a cauzat prin acţiunile de discriminare, hăţuire şi intimidare la care a fost supus, precum şi prin încălcarea brutală a unor drepturi fundamentale, precum dreptul la viaţă privată, libertatea de exprimare, liberul acces la justiţie şi dreptul la petiţie, acţiuni care au crescut în intensitate după ce, în luna noiembrie 2018, prin decizia nr. 4967/14.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost anulată decizia nr. 86/07.04.2016, emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Ilfov, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea pârâtului în funcţia deţinută anterior.

În primă instanţă, cererea de despăgubire a fost admisă în parte, în limita sumei de 30.000 Euro, cuantumul daunelor morale fiind diminuat în apel la suma de 5.000 euro.

Rezultă din considerentele deciziei atacate că, analizând în ansamblul lor atât criticile formulate de reclamantul-pârât, cât şi criticile formulate de pârâtul reclamant cu privire la faptele imputate prin cererea reconvenţională, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că acestea au constat în atitudinea de excesivă autoritate manifestată de reclamant în raporturile cu pârâtul, ce depăşea limitele funcţiei, punerea într-o situaţie de inferioritate şi vulnerabilitate a pârâtului-reclamant, refuzul de înregistrare a unor cereri/petiţii, crearea pentru pârât a unei reputaţii de persoană neagreată de conducere, cu consecinţe asupra posibilităţii de relaţionare cu colegii, aceştia din urmă fiind, la rândul lor, supuşi unor presiuni psihologice în cazul în care îl ajutau sau apreciau drept întemeiat punctul lui de vedere.

Instanţa de apel a făcut referiri concrete la probatoriul care confirmă acest comportament al reclamantului, citând, în acest sens, pasaje semnificative din declaraţiile martorului E., audiat la fond, respectiv, ale martorului F., audiat în apel, în raport cu care a concluzionat că pârâtului-reclamant i s-a creat o stare de stres şi tensiune psihică ce configurează prejudiciul moral suferit şi a cărui reparare a dispus-o în mod corect prima instanţă.

Cât priveşte evaluarea propriu-zisă a prejudiciului, instanţa de apel constatat că, raportat la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 729/07.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă si asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în sarcina reclamantului-pârât nu poate fi reţinută fapta ilicită constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare a pârâtului în funcţie, şi că trebuie să fie luată în considerare ponderea similară pe care faptele săvârşite de ambele părţi au avut-o la crearea şi întreţinerea situaţiei conflictuale.

În acest sens, pentru a contura cât mai exact situaţia reală a raporturilor dintre părţi, instanţa de apel a reţinut, sub un prim aspect, că decizia de încetare a contractului individual de muncă al pârâtului-reclamant, ca eveniment iniţial declanşator al conflictului dintre părţi, a fost anulată prin decizia civilă nr. 4967/14.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă si asigurări sociale, cu consecinţa reintegrării contestatorului B. în funcţia deţinută anterior, prin hotărârea astfel pronunţată reţinându-se în mod explicit faptul că măsura de încetare de drept a contractului individual de muncă al pârâtului, dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 56 lit. g) Codul muncii, a fost greşită, de vreme ce avizul necesar pârâtului pentru exercitarea profesiei nu fusese retras de către organul emitent.

Sub un alt aspect, a reţinut că, ulterior, în vederea reintegrării în funcţia de pădurar, pârâtului-reclamant i s-a adus la cunoştinţă obligativitatea obţinerii în prealabil a avizului pozitiv pentru armă şi muniţie, însă acesta a refuzat, apreciind că nu este necesar.

În aceste circumstanţe, instanţa de apel a constatat că demersurile iniţial legitime ale pârâtului, prin care a pretins executarea hotărârii judecătoreşti de reintegrare, au ajuns treptat să îmbrace forma ilicitului civil şi că, la rândul lui, răspunsul reclamantului-pârât a depăşit limitele unei apărări rezonabile, realizate cu bună-credinţă.

În continuare, Curtea a reţinut că necesitatea sau nu a obţinerii avizului pentru armă şi muniţie nu reprezenta o chestiune juridică facilă, atâta vreme cât a fost nevoie de intervenţia instanţei de judecată pentru a o clarifica, Tribunalul Ilfov, învestit cu soluţionarea acestei acţiuni, reţinând, pe de o parte, că pârâtului i-a fost cauzat un prejudiciu moral ca urmare a omisiunii instituţiei pârâte de a pune în executare decizia civilă nr. 4967/14.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, iar, pe de altă parte, că este neîntemeiată susţinerea intimatei în sensul că s-a conformat dispoziţiilor titlului executoriu menţionat mai sus, prin emiterea Deciziei nr. 241/28.11.2018, câtă vreme, din cuprinsul adresei nr. x/24.04.2019, rezultă tocmai contrariul, şi că solicitarea adresată pârâtului, de a obţine în prealabil avizul pozitiv pentru port armă şi muniţie constituie o încălcare a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti, întrucât din cuprinsul acesteia nu rezultă faptul că reintegrarea reclamantului s-a dispus sub rezerva obţinerii avizului respectiv.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel nu s-a limitat la a prelua aspecte reţinute prin hotărârile pronunţate în litigiile ce s-au purtat între pârât şi angajator, ci a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate reclamantului-pârât ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale pârâtului-reclamant şi a justifica antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, prezentând într-o manieră clară şi lămuritoare argumentele pentru care a apreciat că, în raport cu situaţia concretă a raporturilor existente între părţi, raporturi caracterizate de o puternică stare conflictuală întreţinută de ambele părţi, se impune, reducerea cuantumului despăgubirilor morale la plata cărora a fost obligat reclamantul.

Sunt, astfel, neîntemeiate criticile prin care recurentul pretinde că instanţa de apel a analizat doar formal cauza, dând prevalenţă chestiunilor tranşate prin hotărârea pronunţată în litigiul de muncă, fără a lua în considerare faptele reclamate. Aceste susţineri, fără corespondent în realitate, exprimă, de fapt, nemulţumirea recurentului faţă de modul în care instanţa a interpretat situaţia de fapt şi faţă de concluziile la care a ajuns cu privire la cuantumul despăgubirilor, nerelevând niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, de natură a justifica incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune reducerea despăgubirilor, cu trimiteri explicite atât la considerentele hotărârii pronunţate în litigiul de muncă, cât şi la faptele reclamate, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi îşi argumentează soluţia într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, împrejurarea că instanţa de apel şi-a fundamentat raţionamentul juridic şi pe chestiuni ce au fost tranşate în litigiul de muncă soluţionat prin decizia civilă nr. 729 din 07.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, purtat între pârâtul reclamant, în calitate de contestator, şi ROMSILVA Direcţia Silvică Ilfov, nu poate fi asimilată ipotezei în care hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, cum în mod neîntemeiat susţine recurentul.

Aşa cum rezultă din conţinutul explicit al art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. (când hotărârea cuprinde...numai motive străine de natura pricinii), pentru a putea fi invocat acest viciu al motivării unei hotărâri este necesar ca, în cvasitotalitatea lor, considerentele ce susţin o anumită soluţie să fie cu totul străine de natura pricinii, or, în cauză, potrivit celor deja arătate, diminuarea daunelor morale a fost dispusă nu doar în considerarea aspectelor rezultate din hotărârea anterior menţionată, cu referire la care instanţa a apreciat că se impune cu putere de lucru judecat în cauza de faţă, ci şi a concluziilor deduse în urma evaluării de ansamblu a comportamentului ambelor părţi, a ponderii pe care faptele acestor au avut-o în crearea şi întreţinerea stării conflictuale, pondere care a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind similară şi care a determinat, în final, stabilirea în sarcina părţilor a unor obligaţii reciproce de despăgubire în sumă de câte 5.000 RON fiecare.

Pe de altă parte, aspectele la care instanţa de apel a făcut referire, tranşate prin decizia civilă nr. 729 din 07.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, nu pot fi considerate ca fiind total exterioare obiectului cauzei câtă vreme atât pretenţiile pârâtului reclamant, cât şi cele formulate de partea adversă au legătură directă cu decizia de încetare a contractului individual de muncă al pârâtului-reclamant, ce a fost anulată prin decizia civilă nr. 4967/14.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, decizie care, nefiind pusă în executare, a condus la un nou litigiu, soluţionat prin decizia civilă nr. 729 din 07.02.2023.

Deşi este adevărat că între cauza de faţă şi litigiul soluţionat prin decizia anterior menţionată nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, acest lucru nu prezintă relevanţă din perspectiva criticilor ce susţine caracterul străin de natura pricinii al considerentelor care se referă la decizia respectivă, ci ţine, cel mult, de legalitatea raţionamentului în baza căruia instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a hotărârii astfel pronunţate, chestiune ce se subsumează unui aspect de nelegalitate susceptibil de analiză prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, o eventuală eroare în aprecierea existenţei lucrului judecat nu ar atribui considerentelor ce fac trimitere la decizia nr. 729 din 07.02.2023 caracterul unor motive străine de natura pricinii, astfel că nu ar fi de natură a conduce la casarea deciziei atacate pe temeiul punctului 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a ipotezei art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. referitoare la situaţia în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că, circumscris motivului de casare reglementat de punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a invocat, în mod distinct, greşita aplicare a prevederilor art. 430-431 C. proc. civ., susţinând că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 729 din data de 7 februarie 2023, dată fiind lipsa identităţii de obiect, părţi şi cauză, precum şi distincţia raportului juridic.

Recurentul a criticat concluzia instanţei de apel în sensul că lipsa faptei ilicite a angajatorului determină inerent lipsa faptei ilicite a reprezentantului, susţinând că aceasta contravine principiului autonomiei răspunderii civile delictuale, întrucât, chiar dacă angajatorul a acţionat legal în problema reintegrării, reprezentantul poate răspunde pentru conduite proprii, neacoperite de judecata anterioară.

De asemenea, a susţinut că efectul pozitiv putea opera, cel mult, pentru a considera stabilit că neexecutarea reintegrării - ca fapt juridic - nu a fost imputabilă angajatorului (şi, derivat, directorului), în măsura strict necesară acelei chestiuni, însă instanţa de apel a transformat statuarea punctuală într-o premisă generală exoneratoare, reducând despăgubirile prin ignorarea tuturor celorlalte fapte ilicite, fără a evalua distinct şi integral impactul acestora.

Consacrat legislativ în cuprinsul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune în mod obligatoriu condiţia identităţii de părţi, respectiv aceleaşi părţi care au participat în litigiul iniţial, întrucât numai în această situaţie, în care se invocă o chestiune deja judecată definitiv între aceleaşi părţi, subzistă raţiunile autorităţii de lucru judecat, anume imposibilitatea contrazicerii unei probleme asupra căreia părţile respective s-au judecat, au avut posibilitatea unor dezbateri contradictorii, şi care, fiind dezlegată definitiv, li se impune şi în litigiile ulterioare, având legătură cu primul.

În raport cu aceste considerente, susţinerile recurentului ce privesc greşita reţinere a efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei civile nr. 729 din data de 7 februarie 2023 sunt întemeiate, în condiţiile în care, într-adevăr, litigiul de muncă soluţionat prin această hotărâre a vizat răspunderea angajatorului pentru pretinsa neexecutare a hotărârii de reintegrare în muncă a pârâtului, respectiv, ROMSILVA Direcţia Silvică Ilfov, în timp ce prezenta cauză, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală pentru fapte de hărţuire, marginalizare şi atingere adusă reputaţiei, priveşte o persoană fizică, respectiv pe reclamantul A., care are calitatea de director al instituţiei anterior menţionate.

Ca urmare, câtă vreme în dosarul din materia litigiilor de muncă, pârâtă a fost entitatea angajatoare (Romsilva) şi nu reclamantul, nici în calitate de director, nici în nume propriu, în mod greşit s-a reţinut în apel că inexistenţa faptei ilicite a angajatorului constând în neexecutarea/executarea necorespunzătoare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare a pârâtului determină în mod inerent concluzia inexistenţei aceleiaşi fapte în sarcina reprezentantului angajatorului, respectiv, a directorului, reclamantul din prezenta cauză.

Totuşi, această împrejurare nu infirmă raţionamentul ce a stat la baza soluţiei criticate şi, prin urmare, nu are aptitudinea de a influenţa într-un mod decisiv dezlegarea cauzei, câtă vreme în aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate pârâtului, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel nu s-a raportat doar la cele statuate prin decizia pronunţată în litigiului de muncă ci a avut în vedere toate circumstanţele cauzei, ponderea similară a faptelor părţilor cu privire la crearea şi întreţinerea situaţiei conflictuale, aceasta reţinând în mod explicit că, aşa cum demersurile, iniţial legitime ale pârâtului, de punere în executare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare, au ajuns treptat să îmbrace forma ilicitului civil, în egală măsură, răspunsul reclamantului-pârât la acestea au ajuns să depăşească limitele unei apărări rezonabile, realizate cu bună-credinţă, fiecare dintre părţi manifestând în raporturile cu cealaltă un comportament neadecvat, ceea ce a determinat stabilirea în sarcina acestora a unor obligaţii de despăgubire egale.

De altfel, Înalta Curte constată că, în concret, acţiunile de discriminare, hărţuire şi intimidare pe care pârâtul i le-a imputat reclamantului şi în raport cu care a solicitat antrenarea răspunderii sale civile delictuale nici nu se referă la neexecutarea/executarea cu întârziere a hotărârii de reintegrare în muncă, ci la sancţionarea sa în mod repetat şi nelegal, la îndepărtarea sa din şedinţe, la excluderea de la activităţile specifice funcţiei de pădurar, izolarea de către colegi, prezentarea sa ca fiind un salariat problemă, subevaluarea profesională, omisiunea stabilirii unei fişe concrete a postului care să respecte exigenţele legale, salarizarea discriminatorie în raport de decizia civilă nr. 4967/14.11.2018 şi înlăturarea de la anumite beneficii de care se bucurau alţi salariaţi din cadrul instituţiei, acţiuni care, potrivit afirmaţiilor pârâtului, au adus atingere onoarei, reputaţiei şi dreptului său la imagine, au condus la blocarea dezvoltării profesionale şi a accesiunii sale în carieră precum şi la izolarea sa în colectiv, crearea unei stări permanente de stres, limitarea atribuţiilor şi împiedicarea exercitării funcţiei de pădurar în acord cu competenţele sale.

Instanţa de fond s-a raportat întocmai la aceste fapte, chestiunea referitoare la neexecutarea hotărârii de reintegrare în muncă fiind adusă în discuţie în apel, în cadrul apărărilor pe care reclamantul pârât şi le-a făcut, întrucât decizia civilă nr. 729/07.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată după soluţionarea prezentei cauze în primă instanţă.

În aceste circumstanţe, împrejurarea că instanţa de apel a constatat că, în raport cu statuările acestei hotărâri, în evaluarea prejudiciului moral invocat de pârât, nu poate fi reţinută neexecutarea/executarea necorespunzătoare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare în funcţie, este cu totul lipsită de relevanţă, câtă vreme o astfel de faptă nici nu a făcut obiectul învestirii instanţei de judecată.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că statuarea punctuală din cuprinsul acestei decizii, referitoare la lipsa culpei în neexecutarea hotărârii de reintegrare în muncă, ar fi fost folosită de instanţa de apel drept argument exonerator de orice răspundere personală a reclamantului, pentru toate celelalte conduite reclamate câtă vreme, aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs întemeiat pe punctul 6 al art. 488, este evident că instanţa de apel a avut în vedere, a analizat şi evaluat întregul comportament al reclamantului în relaţia cu pârâtul, trimiterile explicite la probele care demonstrează existenţa faptelor ilicite ale acestuia şi în raport cu care instanţa a stabilit valoarea prejudiciului, demonstrând, o dată în plus, netemeinicia susţinerilor recurentului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, deşi eronat, raţionamentul instanţei de apel cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi concluzia dedusă la capătul acestuia nu afectează legalitatea deciziei atacate, câtă vreme nu influenţează în mod decisiv soluţia referitoare la cuantumul daunelor morale, soluţie care a fost pronunţată în considerarea tuturor faptelor imputate reclamantului, chiar dacă nu au fost analizate punctual şi în detaliu.

Cât priveşte criticile ce vizează cuantumul concret al despăgubirilor acordate, subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi evoca nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., ce consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, nu cuprind chestiuni concrete de nelegalitate a deciziei atacate, pe acest aspect, susceptibile de analiză prin prisma acestui motiv de recurs, recurentul reluând susţinerile ce au fost circumscrise motivelor de recurs anterior analizate, referitoare la faptul că instanţa de apel nu a procedat la o analiză distinctă şi completă a prejudiciului rezultat din celelalte fapte ilicite reţinute, că a acordat o importanţa disproporţionată efectului pozitiv al lucrului judecat din dosarul de muncă, folosindu-l ca motiv principal pentru diminuarea despăgubirilor şi că nu a motivat de ce faptele confirmate de probe justifică doar suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

Faţă de considerentele anterior prezentate, a căror reluare nu este necesară, aceste susţineri nu impun nicio altă analiză suplimentară.

Doar în mod formal pretinde recurentul că diminuarea despăgubirilor ar fi contrară prevederilor art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ. precum şi jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme, în concret, nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, susţinerea potrivit căreia suma acordată de instanţă ar fi doar simbolică şi vădit disproporţionată în raport cu gravitatea faptelor reclamate nefiind suficientă în acest sens.

Evaluarea prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare a daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite. Determinarea cuantumului despăgubirilor se face în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea daunelor, or, în prezenta fază procesuală, nu poate fi reapreciată întinderea despăgubirilor, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanţei de recurs, în calea de atac extraordinară neavând loc o devoluare a fondului cauzei.

Se constată, astfel, că, în realitate, recurentul îşi exprimă doar dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, criticile tinzând, în esenţă, către o reinterpretare a elementelor de fapt ale cauzei, în legătură cu care solicită o altă dezlegare, or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, iar nu reevaluarea unor chestiuni de fapt.

Prin urmare, din moment ce recurentul-pârât nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente cu privire la evaluarea prejudiciului, criticile acestuia nu pot fi primite.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurent nu justifică solicitarea acestuia de casare a deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că recurentul pârât este partea care a pierdut procesul, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în aplicarea acestor prevederi legale, va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant.

Instanţa apreciază, însă, că suma de 15.000 RON solicitată de intimat cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat (conform facturii din data de 17 septembrie 2025, facturii din data de 16 ianuarie 2026, precum şi dovezii G.), este disproporţionat de mare faţă de natura şi complexitatea cauzei deduse judecăţii, precum şi faţă de activitatea efectivă a apărătorului, în condiţiile în care, în recurs, munca îndeplinită de către reprezentantul convenţional al intimatului, chiar dacă a presupus formularea unei întâmpinări şi susţinerea apărărilor la termenul din data de 27.01.2026 când au avut loc dezbaterile în şedinţă publică, nu a comportat un nivel ridicat de complexitate).

Pentru aceste motive, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul pârât să-i plătească intimatului reclamant doar suma de 7.500 RON cu acest titlu, apreciind că acest cuantum este unul rezonabil, în concordanţă cu criteriile enunţate prin dispoziţiile legale mai sus citate, şi care răspunde, în acelaşi timp, dezideratului respectării dreptului la un proces echitabil, drept ce trebuie asigurat tuturor părţilor din proces, astfel încât suma plătită pentru un serviciu avocaţial să nu împovăreze excesiv cealaltă parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, declarat de pârâtul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 30 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât-reclamant B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.500 RON către intimatul-reclamant-pârât A., reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2026.