Tacit Contract Renewal and Interruption of Prescription in Successive Utility Payments under a Comodatum Agreement

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 3 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Craiova, în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce urmează a o pronunţa să dispună următoarele: obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara la plata sumei 277.707 RON, reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apa, canal şi salubritate, aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, achitate de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Craiova; obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara la plata către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere de 0,1% din suma de 277.707 RON, calculate pe zi de întârziere, din ziua următoare expirării termenului de plată, până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv, conform art. 9 - Răspunderea contractuală din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, încheiat între Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara - în calitate de comodant - şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timişoara - în calitate de comodatar; obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, la plata către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a eventualelor cheltuieli de judecată generate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Timiş.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1510 din 13 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada septembrie 2017 - 3 octombrie 2019 invocată de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.

Au fost respinse ca prescrise, pretenţiile reclamantei reprezentând contravaloarea serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 3 octombrie 2019.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, având ca obiect pretenţii.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a contravalorii serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei 3 octombrie 2019 - aprilie 2022 stabilite prin facturile fiscale nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 23 noiembrie 2021, nr. x/22 din 16 februarie 2022, nr. x/22 din 31 martie 2022, nr. x/22 din 25 mai 2022 şi nr. x/22 din 21 iunie 2022.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 229 din data de 1 octombrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei civile nr. 1510 din 13 decembrie 2023 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, împotriva aceleiaşi hotărâri.

A schimbat, în parte, hotărârea.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018 invocată de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.

A respins, ca prescrise, pretenţiile reclamantei reprezentând contravaloarea serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 15 august 2018.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a contravalorii serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei 16 august 2018 - aprilie 2022 stabilite prin facturile fiscale nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 18 august 2021, nr. x/21 din 23 noiembrie 2021, nr. x/22 din 16 februarie 2022, nr. x/22 din 31 martie 2022, nr. x/22 din 25 mai 2022 şi nr. x/22 din 21 iunie 2022.

L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere de 0,1 % din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere din ziua imediat următoare expirării termenului de plată conform facturilor reţinute până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv.

Fără cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 229 din data de 1 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 noiembrie 2024, fiind repartizată aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecinţa modificării, în parte, a hotărârii instanţei de apel, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, admiterii acţiunii şi a obligării părţii adverse la plata sumei 277.707 RON, reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apa, canal şi salubritate, aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, pe care le-a achitat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în cauză, hotărârea atacată fiind dată, în opinia sa, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 2537 pct. 4 C. civ., referitoare la cazurile de întrerupere a prescripţiei.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, pentru a pronunţa soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru debitul scadent anterior datei de 15 august 2018, instanţa de apel a reţinut faptul că dreptul de a solicita sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 15 august 2018, este prescris, întrucât debitorul - recurentul-pârât - a procedat la recunoaşterea obligaţiei de plată în mod tacit, doar la data de 16 august 2021.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel s-a raportat în mod eronat la data recunoaşterii tacite a pretenţiilor sale, respectiv la data de 16 august 2021, în condiţiile în care termenul de prescripţie a fost întrerupt, începând cu data de 28 iunie 2021 (când a emis adresa nr. x DSI 3239 din 28 iunie 2021, prin care au fost comunicate facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 şi nr. x/21 din data de 16 iunie 2021), în repetate rânduri, prin notificările emise, solicitându-i recurentului-pârât plata contravalorii facturilor de utilităţi aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022.

Recurenta-reclamantă a subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod incorect şi nelegal data naşterii dreptului material la acţiune, motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate neputând fi reţinute, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză.

A arătat că instanţa de apel s-a raportat la data recunoaşterii tacite de către recurentul-pârât a pretenţiilor, respectiv 16 august 2021, fără a avea în vedere notificările pe care le-a transmis cu privire la îndeplinirea obligaţiei de plată asumate prin contract, reprezentate de contravaloarea facturilor, notificări ce au fost comunicate părţii adverse începând cu data de 28 iunie 2021.

Totodată, a menţionat că, aşa cum a arătat şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, obligaţia de plata a sumei de 277.707 RON rezultă din contractul încheiat între părţi, iar, potrivit art. 6 din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, referitor la plata utilităţilor:

"6.1. Comodantul va întocmi şi transmite comodatarului, în perioada 01-10 ale lunii în curs facturi pentru utilităţile consumate în luna anterioară - energie electrică, energie termică, apa-canal, salubritate, care sunt în sarcina comodatarului în cotele convenite în Anexa nr. 3 la contract. (...) 6.3 Plata facturii reprezentând contravaloarea utilităţilor se realizează de către comodatar în cursul lunii în care a fost emisă factura, în perioada 24-30. Neplata utilităţilor în termen de 45 de zile, autorizează pe comodant a cere majorări de întârziere conform normelor legale."

Faţă de cele anterior arătate, a susţinut că, obligaţia de plată a părţii adverse s-a născut la data comunicării facturilor privind contravaloarea utilităţilor de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Astfel, a precizat că pentru contravaloarea facturilor de utilităţi aferente perioadei septembrie 2017 - noiembrie 2020, a procedat la emiterea facturii fiscale nr. x/21 din data de 15 iunie 2021, pentru suma totală de 170.077 RON, obligaţia de plată a acestei sume născându-se la data emiterii facturii, respectiv 15 iunie 2021.

Enunţând dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C. civ., precum şi pe cele ale art. 663 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că, din coroborarea acestora cu prevederile art. 6.3. din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, rezultă că, în speţă, creanţa în sumă de 170.077 RON a devenit scadentă la data de 15 iunie 2021 - "în cursul lunii în care a fost emisă factura, în perioada 24-30."

Prin urmare, recurenta-reclamantă, a solicitat ca instanţa de recurs să constate că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

Menţionează că instanţa de apel a reţinut că emiterea cu întârziere a facturilor, deşi nu este exoneratoare de răspundere pentru debitor, nu poate fi folosită în favoarea creditorului, în dauna celui dintâi.

Recurenta-reclamantă a apreciat că nu poate fi validată motivarea instanţei de apel cu privire la momentul naşterii dreptului material la acţiune şi a arătat că emiterea cu întârziere a facturilor de utilităţi nu echivalează cu prescripţia dreptului material la acţiune, atâta vreme cât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, între părţi exista o convenţie valabilă.

Chiar dacă s-a procedat la emiterea cu întârziere a facturilor de utilităţi, în opinia recurentei-reclamante, acest aspect nu poate reprezenta un impediment în a solicita plata cheltuielilor de utilităţi ale comodatarului.

A precizat că, de altfel, chiar instanţa de apel a reţinut faptul că "emiterea cu întârziere a facturilor nu este exoneratoare de răspundere pentru debitorul pârât".

De asemenea, a susţinut că, din cuprinsul prevederilor art. 6.1. şi ale art. 6.3. din contractul de comodat încheiat în cauză, rezultă că neîndeplinirea obligaţiei comodantului de a întocmi şi de a transmite lunar, în perioada 01-10 ale lunii în curs, factura pentru utilităţi, cu privire la luna anterioară, nu atrage nicio sancţiune, în sensul că ar conduce la decăderea din dreptul de a solicita îndeplinirea obligaţiilor din contract şi, în plus, recurentul-pârât nu a fost prejudiciat în niciun fel.

Totodată, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţia achitării către furnizorii de energie electrică, salubritate şi energie termică a facturilor emise de către aceştia pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, la termenele scadente, solicitând recuperarea de la partea adversă doar a cotelor părţi ce îi revin acesteia în calitate de comodatar, în baza convenţiei încheiate între părţi.

A subliniat recurenta-reclamantă că, deşi s-a procedat la emiterea cu întârziere a facturilor, acestea au fost emise în baza unui contract valabil încheiat între părţi.

În plus, a menţionat că instanţa de apel a reţinut buna sa credinţă, prin prisma căreia recurentul-pârât a beneficiat de utilităţi pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii, pe toată perioada contractuală, îndeplinindu-şi propriile obligaţii contractuale, însă partea adversă a refuzat să îşi îndeplinească în totalitate obligaţiile, respectiv să achite cotele părţi ce îi revin din facturile de utilităţi aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, ceea ce atrage răspunderea contractuală a acesteia.

Recurenta-reclamantă a reluat susţinerea potrivit căreia obligaţia de plata a recurentului-pârât s-a născut la data comunicării facturilor privind contravaloarea utilităţilor de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, iar pentru contravaloarea facturilor de utilităţi aferente perioadei septembrie 2017 - noiembrie 2020, a procedat la emiterea facturilor fiscale nr. x/21 şi nr. x/21 din data de 15 iunie 2021, pentru suma totală de 176.992 RON.

A subliniat că obligaţia de plată a sumei de 176.992 RON, s-a născut la data emiterii facturii, respectiv 15 iunie 2021 şi a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod incorect şi nelegal data naşterii dreptului material la acţiune, motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate neputând fi reţinute, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Totodată, a considerat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că adresa nr. x, emisă de Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara şi înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, sub nr. CRR REG 18074 din data de 16 august 2021, a fost emisă la data de 16 august 2021, în condiţiile în care, după cum se poate observa din lecturarea adresei, aceasta a fost emisă la data de 6 august 2021.

Recurenta-reclamantă a solicitat şi să se constate că în cauză au intervenit alte cazuri de întrerupere a prescripţiei, în raport cu prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ.

Astfel, a arătat că, în speţă, cu adresa nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021, a comunicat părţii adverse facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 şi nr. x/21 din data de 16 iunie 2021, această adresă fiind comunicată recurentului-pârât la data de 1 iulie 2021, conform menţiunilor cuprinse în borderoul seria x nr. x din data de 1 iulie 2021.

Cu privire la această împrejurare, a subliniat faptul că recurentul-pârât a răspuns la notificările sale abia în data de 6 august 2021, cu adresa din 6 august 2021, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova sub nr. CRR REG 18074 din 16 august 2021.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa trebuia să aibă în vedere data la care a procedat la notificarea părţii adverse, respectiv data primirii de către aceasta a notificării, şi nu data de 16 august 2021, când a fost înregistrat la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova răspunsul la notificare.

A menţionat că, între data primirii notificării sale nr. CRR DSI 3239 din 28 iunie 2021 şi data de 16 august 2021 (data la care a fost înregistrat la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova răspunsul emis de recurentul-pârât, cu adresa din 6 august 2021, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova sub nr. CRR REG 18074 din 16 august 2021), recurentul-pârât nu a înţeles să-şi exprime în niciun fel punctul de vedere cu privire la solicitările formulate.

Ca atare, a susţinut că pasivitatea de care a dat dovadă partea adversă, în perioada cuprinsă între data notificării şi data înregistrării răspunsului la notificare, nu îi poate fi imputată şi, în plus, că, prin această atitudine a recurentului-pârât, a fost prejudiciată, instanţa de apel reţinând faptul că, pentru această perioadă, termenul de prescripţie, care curge în defavoarea sa, nu a fost întrerupt.

Recurenta-reclamantă a apreciat şi că nu are nicio relevanţă, sub aspectul punerii în întârziere, împrejurarea că, la solicitările sale, recurentul-pârât a răspuns abia la data de 6 august 2021, când a procedat la restituirea facturilor, solicitând efectuarea unor corecţii.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că recurentul-pârât a fost pus în întârziere începând cu data la care a confirmat primirea adresei nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021, cu care i-a comunicate facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 şi nr. x/21 din data de 16 iunie 2021.

În opinia recurentei-reclamante, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 4 Cod, referitoare la cazurile de întrerupere a prescripţiei, termenul de prescripţie fiind întrerupt la momentul primirii de către recurentul-pârât a notificării sale nr. CRR DSI 3239 din 28 iunie 2021.

Enunţând dispoziţiile art. 1522 C. civ., recurenta-reclamantă a reluat susţinerea potrivit căreia a procedat la notificarea părţii adverse, comunicându-i acesteia toate facturile şi solicitându-i efectuarea plăţii sumelor datorate, însă recurentul-pârât a procedat la restituirea lor, refuzând plata.

Ca atare, a considerat că a intervenit o cauza de întrerupere a termenului de prescripţie, în opinia sa, recurentul-pârât fiind pus în întârziere prin notificările pe care i le-a comunicat.

Prin urmare, a solicitat instanţei de recurs să constate că, în cauză, este îndeplinită condiţia actului întreruptiv prevăzută de art. 2537 pct. 4 C. civ., recurentul-pârât fiind notificat cu privire la obligaţiile ce îi revin, şi, astfel, operează întreruperea prescripţiei reglementată de art. 2541 alin. (3) şi (4) C. civ.

Cu privire la recunoaşterea de către recurentul-pârât a pretenţiilor sale, a precizat că, prin decizia recurată, s-a reţinut că semnarea de către reprezentantul acestuia a proceselor-verbale de citire a contoarelor nu echivalează cu o manifestare a recurentului-pârât care să ateste existenţa dreptului său.

Recurenta-reclamantă a considerat că această motivare a instanţei de apel se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor art. 2538 alin. (1) şi (2) C. civ., în contextul în care semnarea de către reprezentantul recurentului-pârât a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilităţi, pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, reprezintă manifestarea părţii adverse care atestă existenţa dreptului său, fiind vorba despre recunoaşterea tacită la care se referă textul legal anterior menţionat.

A mai arătat şi că instanţa de apel a apreciat că citirea contoarelor de utilităţi este o obligaţie stabilită prin lege, în sensul calculării debitului, şi o viza în primă fază, în calitate de deţinător legal al imobilului, şi nu îl privea direct pe comodatar.

Sub acest aspect, a menţionat că, prin contractul încheiat, părţile au convenit de comun acord asupra cotelor de participare ale locatarului la cheltuielile de utilităţi, cu privire la consumul de energie electrică stabilindu-se ca acesta să se stabilească conform citirii contorului nr. x/2008.

Totodată, a arătat că este adevărat faptul că stabilirea obligaţiilor băneşti aferente utilităţilor consumate este în sarcina proprietarului imobilului, însă, prin semnarea proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilităţi, recurentul-pârât s-a comportat ca un bun proprietar, în temeiul convenţiei încheiate între părţi.

A mai susţinut recurenta-reclamantă şi că instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018, fără a avea în vedere probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu privire la întreruperea termenului de prescripţie.

Astfel, a subliniat că, în raport cu adresa nr. x DSI 3239 din 28 iunie 2021, emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a fost întrerupt, în condiţiile prevăzute de art. 2537 alin. (4) C. civ., începând cu data la care primirea acestei adrese a fost confirmată, cu consecinţa neîmplinirii termenului de prescripţie de 3 ani.

II.2.2. Motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara

Cu titlu preliminar, recurentul-pârât, în temeiul art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi al art. 1255 C. civ., a invocat excepţia nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9 pct. 9.2. din contractul de folosinţă nr. x din data de 29 decembrie 2010, prelungit în scris prin acte succesive.

Enunţând prevederile art. 1538 C. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin convenţia în temeiul căreia se solicită în cauză acordarea pretenţiilor civile, respectiv contractul de comodat amintit anterior, părţile au înţeles să insereze o clauză penală, astfel:

"Pentru fiecare zi de întârziere de plată a sumei corect facturate, comodantul va pretinde, iar comodatarul va datora majorări de întârziere de 0,1% din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere, din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv."

În raport cu definiţia dată de doctrină clauzei penale, recurentul-pârât a învederat că aceasta are natura juridică a unei convenţii accesorii privitoare la răspunderea contractuală, care ia naştere prin acordul părţilor, astfel încât penalităţile pot fi solicitate numai dacă părţile au prevăzut expres în contract o astfel de clauză.

Referitor la data stipulării clauzei penale, ţinând cont de perioada pentru care a fost obligat la plată, a învederat că părţile au stipulat această clauză penală în anul 2018 şi 2019, ultima dată a stipulării reprezentând-o data de 10 iunie 2019, deoarece, începând cu data de 1 ianuarie 2020, contractul de comodat şi-a încetat efectele juridice prin ajungere la termen şi lipsa unei prelungiri, în scris, a acestuia.

Totodată, a menţionat că dobânda penalizatoare stabilită de către părţi prin contractul de comodat şi menţinută prin toate actele adiţionale a fost în cuantum de 0.1 % pe zi din suma neplătită, calculată pe zi de întârziere, din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până în ziua în care se va efectua plata, inclusiv, printr-un calcul matematic, putându-se stabili că dobânda convenţională anuală a fost de 36,5% (0.1x365).

În continuare, recurentul-pârât a indicat, pentru perioada supusă atenţiei, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, astfel cum a fost stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României şi a susţinut că, întrucât raporturile juridice deduse judecăţii nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare se va realiza prin raportare la alin. (3) al articolului 3 din O.G. nr. 13/2011.

Recurentul-pârât a arătat că, odată stabilit nivelul dobânzii convenţionale anuale, în conformitate cu clauza penală din contractul de folosinţă nr. x din data de 29 decembrie 2010, respectiv 36,5%, se impune ca aceasta să fie raportată la nivelul dobânzii legale, prin aplicarea formulei de calcul stipulate de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Ca atare, potrivit modalităţii de calcul evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a subliniat că, aplicând prevederile art. 5 din O.G. nr. 13/2011, reiese că această clauză penală inserată de părţi în contractul de folosinţă nr. x din data de 29 decembrie 2010 este nulă de drept, întrucât cuantumul penalităţilor de 0,1 %/zi de întârziere din suma datorată duce la o dobândă penalizatoare convenţională anuală de 36,5%, ceea ce depăşeşte dobânda legală anuală cu mai mult de 50% (unde dobânda legală anuală maximă în perioada de referinţă a fost de 5,6%).

Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea excepţiei nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9 pct. 9.2. din contractul de folosinţă nr. x din data de 29 decembrie 2010, contract prelungit de părţi anual, prin acte succesive şi care, în opinia sa, şi-a încetat efectele juridice la data de 1 ianuarie 2020.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a invocat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind incidente, în opinia sa, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel, aplicând în mod greşit dispoziţiile de drept material referitoare la formele de exprimare a consimţământului părţilor la încheierea contractului, a reţinut că pentru perioada 2010 - 2013 şi 2014 - 2017 nu există acte adiţionale încheiate, în scris, de părţi cu privire la prelungirea perioadei de valabilitate a convenţiei în cauză.

Astfel, a arătat că, potrivit prevederilor art. 1240 alin. (1) C. civ.:

"Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris", iar, în speţă, părţile au ales ca formă a exprimării consimţământului forma scrisă, atât la încheierea convenţiei, cât şi la prelungirea valabilităţii acesteia.

A menţionat că forma scrisă a fost dictată, pe de o parte, de rigorile în materie de angajamente la bugetul de stat, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar, pe de altă parte, de necesitatea unei predictibilităţi în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale de către cele două instituţii publice, implicit a celei aferente restituirii bunului în cauză.

Contrar celor reţinute de către curtea de apel, recurentul-pârât a susţinut că, pentru perioada 2010 - 2013 şi pentru perioada 2014 - 2017, există acte adiţionale încheiate, în scris, de părţi cu privire la prelungirea perioadei de valabilitate a contractului de comodat, acesta fiind prelungit, în mod succesiv, pe perioade ce nu au depăşit 12 luni.

Indicând actele adiţionale, în raport cu care, a înţeles să afirme că a avut loc prelungirea perioadei de valabilitate a contractului de comodat, recurentul-pârât, faţă de cronologia prelungirii valabilităţii contractului iniţial, a considerat că nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel potrivit căruia a renunţat la condiţia acordului scris pentru prelungirea raporturilor contractuale dintre părţi, în perioadele 2010 - 2013 şi, respectiv, 2014 - 2017.

Totodată, a solicitat să se observe faptul că, şi ulterior, în anii 2018 şi 2019, părţile au prelungit, prin acord scris, valabilitatea contractului de folosinţă.

În plus, a precizat şi că prevederile clauzei inserate la art. 15 din contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010 reclamau necesitatea unui acord expres pentru reînnoirea contractului.

Mai mult decât atât, în opinia recurentului-pârât, menţinerea formei scrise a prelungirii valabilităţii contractului reiese şi din corespondenţa purtată cu recurenta-reclamantă, prin intermediul căreia a invocat lipsa existenţei unui contract încheiat, în scris, între părţi, la momentul facturării.

Recurentul-pârât a solicitat să se ia act de faptul că ultimul acord de voinţă al părţilor exprimat în formă scrisă este cel reprezentat de Actul adiţional nr. x din data de 10 iunie 2019, încheiat cu aplicarea art. 2140 alin. (1) C. civ., iar, începând cu data de 1 ianuarie 2020, contractul de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010 şi-a încetat efectele juridice, nemaifiind prelungit prin acord scris, conform clauzei inserate la art. 15 - 15.1. şi 15.2.

Un alt argument adus de către recurentul-pârât în susţinerea celor anterior arătate constă în împrejurarea că abia în luna aprilie a anului 2022 a fost încheiat un nou Protocol de colaborare între cele două părţi, cu aplicabilitate începând cu data de 1 mai 2022.

Cu referire la perioada septembrie 2017 - 31 decembrie 2019, a arătat că, printre obligaţiile stipulate şi asumate de părţi în anul 2010, comodantul se angaja să întocmească şi să transmită comodatarului, în perioada 01-10 a lunii în curs, factura pentru utilităţile consumate de comodatar în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), utilităţi ce cădeau în sarcina comodatarului în cotele convenite prin anexa la contract.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a menţionat că la fila x din decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că "Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova nu şi-a îndeplinit obligaţia transmiterii către pârât, în perioada 01-10 a lunii în curs, a facturilor pentru utilităţile consumate în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), în conformitate cu art. 6, subpunctul 6.1 din Contractul de comodat nr. x din 29.12.2010. Deşi a susţinut contrariul, reclamanta nu s-a conformat exigenţelor art. 249 C. proc. civ., conform cărora cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", însă, în cuprinsul aceleiaşi file, ultimul paragraf, curtea de apel a statuat că "D.G.R.F.P. Craiova a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii contractuale".

Recurentul-pârât a afirmat că, în fapt, recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia transmiterii, în perioada 01-10 lunii în curs, a facturilor pentru utilităţile consumate în luna anterioară (energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate), iar pasivitatea acesteia în executarea obligaţiilor proprii este dovedită prin însuşi faptul că, abia în luna august a anului 2021, la o distanţă de aproximativ 4 ani de zile de la data naşterii primei presupuse creanţe, aceasta a procedat la prima facturare aferentă valorii utilităţilor.

A subliniat recurentul-pârât că, la momentul transmiterii de către recurenta-reclamantă a facturilor emise, între părţi nu mai existau relaţii contractuale, în realitate contractul de comodat încheiat în anul 2010 încetându-şi efectele juridice.

Ca atare, a precizat că, neexistând o convenţie în vigoare la momentul facturării utilităţilor pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, s-a aflat în imposibilitate de a onora respectivele facturi şi a procedat la înştiinţarea în scris a recurentei-reclamante cu privire la acest fapt, precum şi la returnarea facturilor.

A arătat că motivul imposibilităţii plăţii facturilor pretinse este fundamentat de prevederile imperative ale Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora angajarea cheltuielilor execuţiei bugetare prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani se face doar în urma îndeplinirii condiţiilor stipulate într-un angajament legal, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală, iar, în speţă, cum, la momentul facturării aferente perioadei septembrie 2017 - aprilie 2022, nu exista încheiat un contract valabil între părţi, nu puteau fi angajate cheltuieli bugetare la acest capitol.

Menţionând că, potrivit art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, angajamentul legal este actul juridic prin care se creează, în cazul actelor administrative sau contractelor ori se constată, în cazul legilor, hotărârilor de Guvern, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti, obligaţia de plată pe seama fondurilor publice, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat normele de drept material, apreciind că până şi un fapt juridic, precum acela de a folosi în continuare bunul, poate echivala unui temei juridic pentru plata unor cheltuieli din bugetul de stat.

Recurentul-pârât a subliniat că rigorile Legii nr. 500/2002 exclud angajarea cheltuielilor publice în baza faptelor juridice, dovadă fiind însăşi terminologia utilizată de legiuitor în definirea angajamentului legal.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod neechitabil doar în sarcina sa neexecutarea obligaţiilor de plată la termen, însă a lăsat nesancţionată pasivitatea recurentei-reclamante în aducerea la îndeplinire a propriilor obligaţii asumate, în ceea ce priveşte emiterea facturilor în termenul prevăzut în contract.

A mai aratat şi că, în mod contradictoriu, curtea de apel a reţinut, pe de o poarte, că partea adversă a emis facturile în concordanţă cu obligaţiile asumate prin contract, iar, pe de altă parte, că "aşa cum rezultă din studiul centralizatorului anterior menţionat facturile au fost emise prin raportare la perioade chiar şi de 3 ani".

Recurentul-pârât a apreciat că nu se poate reţine îndeplinirea de către recurenta-reclamantă a obligaţiei stipulate în contractul de comodat şi, mai apoi, să se statueze, prin aceleaşi considerente, faptul că facturile în cauză au fost emise cu întârzieri de 3 ani de la momentul la care trebuiau emise.

În plus, a învederat că a sesizat unele erori de calcul ale acestor sume, aşa cum reiese din corespondenţa purtată între părţi, împrejurare care nu poate decât să ateste buna sa credinţă, în condiţiile în care, procedând la corecturi aritmetice ale sumelor pretinse, în baza procentelor stabilite prin contractul de comodat, a comunicat recurentei-reclamante cuantumuri chiar majorate, în unele situaţii, deşi, la acel moment, contractului îi încetase valabilitatea.

În ceea ce priveşte perioada 1 ianuarie 2020 - 1 mai 2022, recurentul-pârât a susţinut că, în lipsa unei prelungiri, prin acord scris, a valabilităţii contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, în ipoteza incidenţei în cauză a răspunderii civile contractuale pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2019, aceasta poate fi analizată strict prin prisma dispoziţiilor de drept comun.

Pornind de la dispoziţiile art. 1240 alin. (2) C. civ., a apreciat că este necesar să se facă distincţia între voinţa de a contracta, care presupune încheierea unui contract, şi prelungirea acestuia.

Sub acest aspect a arătat că, în materia împrumutului de folosinţă, legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, instituţia prelungirii tacite a efectelor acestui contract, spre deosebire de domeniul locaţiunii, astfel că, neexistând o instituţie de drept a prelungirii tacite a comodatului, nu se poate considera că în cauză operează o astfel de modalitate de continuare a efectelor juridice, în lipsa formei scrise a acestuia.

În opinia recurentului-pârât, comportamentul celor două părţi implicate constând, pe de o parte, în menţinerea în folosinţă cu titlu gratuit de către comodatar şi lipsa solicitării restituirii bunului ce formează obiectul contractului din partea comodantului, echivalează cu un nou acord de voinţă, născut la data de 1 ianuarie 2020, în sensul prevăzut de art. 1240 alin. (2) C. civ., acord guvernat, începând cu această dată, de dreptul comun în materie, respectiv prevederile art. 2146-2157 C. civ.

Astfel a apreciat că, odată încetat contractul de comodat încheiat în formă scrisă, în lipsa unei prelungiri a valabilităţii acestuia prin acord scris al părţilor, conform clauzelor asumate, analiza raporturilor juridice dintre părţi, începând cu acest moment, se va face prin trimitere la sediul materiei din C. civ.

A arătat că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 2151 alin. (1) C. civ., rezultă obligaţiile comodatarului de a suporta, pe de o parte, cheltuielile făcute pentru a folosi bunul, acestea fiind un accesoriu al folosinţei, iar, pe de altă parte, cheltuielile necesare, în lipsa cărora bunul ar pieri sau s-ar deteriora, conform art. 578 alin. (3) lit. a) C. civ.

Raportat la litigiul pendinte, a menţionat că, din categoria cheltuielilor ordinare date în sarcina comodatarului fac parte şi cele privind plata cheltuielilor cu utilităţile aferente imobilului ocupat.

În opinia recurentului-pârât, admiţând petitul acţiunii în fond referitor la acordarea penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a motivat în mod greşit că în această categorie a cheltuielilor comodatarului făcute cu bunul ar fi incluse daunele-interese, în condiţiile în care cheltuielile de administrare şi de conservare la care este obligat comodatarul decurg din consecinţa firească a folosinţei bunului, iar natura acestora din urmă este distinctă de instituţia daunelor-moratorii reglementate de legiuitor cu dublu scop, reparator şi sancţionator.

A mai susţinut recurentul-pârât şi că, aplicând greşit prevederile art. 1538 şi ale art. 1539 C. civ., instanţa de apel a făcut confuzie între cele două tipuri de obligaţii, considerând, în mod eronat, că penalităţile de întârziere reprezintă cheltuieli de folosinţă a bunului, contrar accepţiunii C. civ.

Recurentul-pârât a afirmat că, nemaifiind un acord de voinţă exprimat în scris de părţi, începând cu data de 1 ianuarie 2020, nu mai există clauză penală în raportul juridic dintre părţi.

A subliniat că, începând cu această dată, s-a născut un nou raport juridic între părţi, derivat din comportamentul acestora care nu a lăsat nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare unui nou contract de folosinţă.

În acest context, a susţinut că noul acord de voinţă a fost guvernat de regulile de drept comun, respectiv art. 2146-2157 C. civ., iar clauza penală, nefiind asumată printr-un contract scris, nu este incidentă.

Ca atare, a apreciat că nu datorează penalităţi de întârziere pentru facturile aferente perioadei 1 ianuarie 2020 - aprilie 2022, având în vedere că pentru acest interval de timp, clauzele contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010 nu îşi găsesc aplicabilitatea în raportul juridic dedus judecăţii, iar o clauză penală care ar da dreptul la aceste daune-interese nu a mai fost prevăzută expres de părţi.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

II.3.1.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara cu privire la recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, apreciind, în esenţă, că susţinerile părţii adverse sunt nefondate.

Astfel, a susţinut că întreruperea prescripţiei a operat, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, la data de 16 august 2021, odată cu restituirea facturilor în vederea efectuării corecţiilor necesare, care au fost consecinţa directă a modului incorect şi tardiv de facturare.

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamanta prin cererea de recurs, a arătat că notificările din luna august şi cele ulterioare nu au întrerupt termenul de prescripţie şi nici nu l-au pus în întârziere, în calitate de debitor, pentru că notificarea din luna august 2021 nu a putut întrerupe decât prescripţia care nu se împlinise la data emiterii adresei cu nr. x din 16 august 2021.

Drept urmare, a apreciat că pretenţiile recurentei-reclamante sunt prescrise pentru perioada septembrie 2017-15 august 2018.

În opinia sa, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia semnarea de către reprezentantul său a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilităţi pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022 reprezintă manifestarea ce ar atesta existenţa dreptului părţii adverse, fiind incidentă recunoaşterea tacită, în contextul în care citirea contoarelor este o obligaţie stabilită de lege, în sensul calculării debitului, sarcină ce îi incumbă recurentei-reclamante, ca deţinător legal al imobilului.

Totodată, a subliniat că partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţia transmiterii, în perioada 01-10 a lunii în curs, a facturilor pentru utilităţile consumate în luna anterioară, în conformitate cu art. 6 subpunctul 6.1. din Contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, precum şi că, la momentul transmiterii facturilor emise, între părţi nu mai existau relaţii contractuale, în realitate contractul de comodat încheiat în anul 2010 încetându-şi efectele juridice, împrejurare în raport cu care s-a aflat în imposibilitate de a onora respectivele facturi, pe care le-a returnat emitentului.

II.3.1.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova cu privire la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, solicitând, în principal, constarea nulităţii acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului declarat de pârât a arătat că partea a adversă nu a adus deciziei recurate critici de nelegalitate, apte de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind incidentă sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la excepţia nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute la art. 9, pct. 9.2. din contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, încheiat între părţi, a solicitat respingerea acesteia, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.

Astfel, a arătat că excepţia nulităţii absolute a clauzei penale, invocată de recurentul-pârât în această fază procesuală, nu poate fi primită ca motiv de recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceste motive nu au fost invocate nici în cursul judecăţii în fond a cauzei şi nici pe calea apelului.

Totodată, a solicitat să se constate că, pe de o parte, aspectele invocate de către partea adversă în susţinerea acestei excepţii sunt nedovedite, iar, pe de altă parte, că această excepţie este lipsită de un fundament juridic.

În plus, a susţinut că recurentul-pârât nu datorează aceste majorări de întârziere în mod retroactiv, începând cu anul 2017, ci aceste majorări urmează a fi calculate de la momentul expirării celor 45 de zile de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la momentul efectuării plăţii.

Pe fondul criticilor formulate prin cererea de recurs de către partea adversă, recurenta-reclamantă a afirmat că acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la motivele privind valabilitatea convenţiei încheiate între părţi, a arătat că în mod corect instanţa de apel, având în vedere probele administrate, a constatat că nu se poate reţine încetarea valabilităţii contractului de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010, iar, pe de altă parte, aceste critici nu pot fi primite în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât au mai fost invocate atât în faţa primei instanţe, cât şi în cursul judecării apelului, fiind analizate de către instanţa de judecată, care a dispus respingerea acestora.

Totodată, a considerat că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii, curtea reţinând că şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la punerea la dispoziţia părţii adverse a spaţiului şi la asigurarea utilităţilor, în vederea unei bune desfăşurări a activităţii acesteia, iar neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, la care se face referire în cuprinsul deciziei recurate, se referă doar la emiterea cu întârziere a facturilor de utilităţi.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că nici aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs privind imposibilitatea plăţii facturilor, în raport cu prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, nu pot fi primite, întrucât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a subliniat că partea adversă, în calitate de instituţie publică, avea obligaţia de a respecta prevederile art. 12 din Legea nr. 500/2002 şi să prevadă în bugetul său cheltuielile aferente facturilor de utilităţi necesare desfăşurării activităţii de bază a acestei instituţii şi de a se preocupa cu privire la provenienţa veniturilor bugetare necesare acoperirii cheltuielilor privind utilităţile.

A arătat că, prin refuzul recurentului-pârât de a achita contravaloarea cotelor părţi din facturile de utilităţi ce îi revin acestuia în calitate de comodatar, în baza convenţiei încheiate părţi, s-a produs un prejudiciu în bugetul de cheltuieli care i-a fost alocat, fiind obligată să procedeze la acoperirea unor cheltuieli bugetare care nu sunt în sarcina sa.

Cu privire la susţinerile recurentului-pârât prin are acesta îi impută lipsa unor minime diligenţe şi o atitudine de pasivitate, a aprecia că nici acestea nu pot fi reţinute şi nu înlătură obligaţia părţii adverse de a plăti contravaloarea cotelor părţi din facturile de utilităţi ce îi revin.

De asemenea, a arătat că, deşi se invocă o creanţă excesivă, de la data primirii facturilor şi până în prezent, recurentul-pârât nu a întreprins niciun demers în vederea îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin, sumele de bani nefiind achitate nici măcar parţial, iar facturile fiind restituite cu rea-credinţă, invocându-se inexistenţa unul contract valabil.

Recurenta-reclamantă a învederat şi că aspectele referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, susţinute prin cererea de recurs, au fost analizate atât de către tribunal, cât şi de curtea de apel, partea adversă reiterând în faţa instanţei de recurs apărările formulate în prezenta cauză pe parcursul desfăşurării procesului, fără a arata care sunt criticile aduse hotărârii atacate.

Referitor la criticile privind plata despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere, recurenta-reclamantă a apreciat că nici acestea nu pot fi reţinute, întrucât, pe de o parte, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, asupra acestor aspecte s-a pronunţat curtea de apel.

În opinia recurentei-reclamante, constatând existenţa unei convenţii valabile între părţi, instanţa de apel a dispus, în mod temeinic şi legal, obligarea recurentului-pârât la plata majorărilor de întârziere aferente contravalorii facturilor de utilităţi pentru spaţiul folosit.

A arătat că, atâta vreme cât recurentul-pârât a continuat să deţină bunul ce face obiectul contractului, pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la existenţa unei convenţii valabil încheiate şi, întrucât ambele părţi şi-au însuşit clauzele contractuale, se impunea ca recurentul-pârât să fie obligat la plata despăgubirilor în cuantumul convenit de părţi prin contractul de comodat.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, atât timp cât, în raport cu dispoziţiile art. 1531 şi ale art. 1535 alin. (1) C. civ., repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, acoperirea atât a pierderii efective suferite de creditor, cât şi a beneficiul de care acesta este lipsit, a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, prin obligarea recurentului-pârât numai la plata sumei efectiv încasate, iar nu şi a beneficiului nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Faţă de prevederile art. 1522 din C. civ., a învederat că recurentul-pârât a fost pus în întârziere prin notificările pe care i le-a comunicat şi, a considerat că instanţa de apel a reţinut, în mod legal şi temeinic faptul că recurentul-pârât datorează majorări de întârziere, acestea urmând a fi calculate de la momentul expirării celor 45 de zile de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la momentul efectuării plăţii.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

II.3.2.1. Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara

Prin răspunsul formulat cu privire la întâmpinarea părţii adverse, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de aceasta, reluând, în esenţă, cele arătate prin propriul recurs şi prin întâmpinarea pe care a depus-o la dosar.

II.3.2.2. Răspunsul formulat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara cu privire la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea părţii adverse, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta şi reiterând susţinerile dezvoltate anterior, prin cererea de recurs şi, respectiv, prin întâmpinare.

Totodată, a subliniat că, în ceea ce priveşte invocarea excepţiei nulităţii absolute a clauzei penale din contractul încheiat între părţi, aceasta poate fi invocată în acest stadiu procesual, în conformitate cu prevederile art. 1249 alin. (1) din C. civ.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 ianuarie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.5.1. Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, invocată de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin întâmpinare

Prioritar, analizând excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, invocată de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin întâmpinare, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit acestor dispoziţii legale, nulitatea recursului intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză care se nu se verifică în cauză, în contextul în care pot fi identificate critici ce se subsumează ipotezelor edictate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în analiza concretă a motivelor de recurs dezvoltate de recurentul-pârât.

II.5.2. Recursul formulat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova

Recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel, susţinând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sub aspectul soluţiei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit situaţiei de fapt, stabilite de către instanţele devolutive, la data de 29 decembrie 2010, între reclamanta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, în calitate de comodant, şi pârâtul Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timişoara, în calitate de comodatar, s-a încheiat contractul de comodat nr. x, astfel cum a fost modificat prin Actul Adiţional nr. CV37101 din data de 24 octombrie 2013, având ca obiect dreptul de folosinţă asupra unor imobile, durata contractului fiind stabilită de părţi la 12 luni, cu începere din 1 ianuarie 2011, cu posibilitatea de prelungire.

Acest contract a fost prelungit succesiv în fiecare an, iar prin Actul adiţional încheiat la data de 10 iunie 2019, părţile au completat obiectul contractului cu încă 3 imobile terenuri, statuând la art. 2 că restul clauzelor din contract rămân neschimbate.

Potrivit art. 6 din Contractul de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010, părţile au stabilit:

"6.1 Comodantul va întocmi şi transmite comodatarului, în perioada 01-10 ale lunii în curs factura pentru utilităţile consumate în luna anterioară - energie electrică, energie termică, apă-canal, salubritate, care sunt în sarcina comodatarului în cotele convenite în Anexa nr. 3 la contract; (...) 6.3 Plata facturii reprezentând contravaloarea utilităţilor se realizează de către comodatar în cursul lunii în care a fost emisă factura, în perioada 24-30. Neplata utilităţilor în termen de 45 de zile, autorizează pe comodant a cere majorări de întârziere conform normelor legale."

Prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata sumei 277.707 RON, reprezentând contravaloarea facturilor aferente serviciilor de utilităţi şi salubritate, pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, susţinând că partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a cotelor părţi ce îi revin, conform dispoziţiilor contractuale.

Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada septembrie 2017 - 3 octombrie 2019, invocată de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara şi a respins, ca prescrise, pretenţiile recurentei-reclamante reprezentând contravaloarea serviciilor de utilităţi de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate aferente perioadei septembrie 2017 - 3 octombrie 2019.

Instanţa de apel, admiţând apelul declarat de reclamantă, a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune este incidentă în speţă, dar pentru o perioadă mai redusă decât aceea statuată prin sentinţă şi, astfel, a schimbat în parte hotărârea tribunalului, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018 şi a respins, ca prescrise, pretenţiile recurentei-reclamante pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018.

Recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ., referitoare la cazurile de întrerupere a prescripţiei, atunci când a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că aceasta este incidentă pentru perioada anterioară datei de 16 august 2018.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a pretins că termenul de prescripţie a fost întrerupt la data de 28 iunie 2021, când a procedat la notificarea recurentului-pârât cu adresa nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021 (comunicându-i acestuia facturile nr. x/2021 din data de 15 iunie 2021 şi nr. x/2021 din data de 16 iunie 2021), că a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, partea adversă fiind pusă în întârziere prin notificările pe care i le-a comunicat şi, totodată, că instanţa de apel s-a raportat eronat la data recunoaşterii tacite a pretenţiilor deduse judecăţii şi a apreciat în mod greşit data naşterii dreptului material la acţiune.

Sub aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt în data de 28 iunie 2021 sau anterior - 15 iunie 2021, 16 iunie 2021 -, pentru că atunci au fost emise facturi de către creditoare, debitorul procedând la recunoaşterea obligaţiei de plată în mod tacit doar la data de 16 august 2021.

A înlăturat susţinerile recurentei-reclamante prin care aceasta a pretins că semnarea de către reprezentantul recurentului-pârât a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilităţi pentru perioada septembrie 2017 - aprilie 2022, reprezintă manifestarea părţii adverse care atesta existenţa dreptului său, în speţă, aflându-se în prezenţa recunoaşterii tacite.

De asemenea, a mai apreciat şi că nu se poate da curs cererii recurentei-reclamante de a se reţine că notificările din luna august au întrerupt termenul de prescripţie sau l-au pus în întârziere pe debitor cu acelaşi efect.

Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică producerea efectului extinctiv al prescripţiei ori de câte ori fie titularul dreptului material la acţiune iese din pasivitate şi introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă la atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului (creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale ori este pus în întârziere.

Potrivit art. art. 2537 C. civ., prescripţia se întrerupe:

"1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia; (...) 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; (...)".

Totodată, după cum rezultă din art. 2538 alin. (2) C. civ., recunoaşterea tacită trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.

Instanţele de fond sunt suverane să aprecieze în ce măsură o anumită conduită constituie sau nu un act de recunoaştere tacită cu efect întreruptiv asupra prescripţie dreptului material la acţiune, fiind însă datoare să-şi motiveze soluţia. Calificarea juridică a situaţiei de fapt reţinute ca fiind sau nu aptă să constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei cade însă sub cenzura instanţei de recurs în condiţiile în care se pune în discuţie însăşi justa interpretare şi aplicare a normelor legale evocate.

Astfel, fără a proceda la o reapreciere a probelor administrate în cauză şi fără a statua asupra situaţiei de fapt reţinute, Înalta Curte, la rândul său, constată că, în speţă, comunicarea facturilor către recurentul-pârât nu are valoarea unei recunoaşteri din partea acestuia din urmă, în accepţiunea art. 2537 pct. 1 C. civ., neimplicând în niciun fel vreo manifestare în sensul recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte semnarea de către reprezentantul recurentului-pârât a proceselor-verbale de citire a contoarelor de utilităţi, o atare conduită putând fi apreciată cel mult a fi o validare a consemnărilor din procesele-verbale şi nu o recunoaştere fără echivoc a dreptului recurentei-reclamante.

O atare recunoaştere tacită a avut loc, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel la momentul restituirii către recurenta-reclamantă a facturilor, cu solicitarea efectuării corecţiilor în privinţa sumelor menţionate în acestea, fără a se invoca prescripţia dreptului de a solicita plata, adresa cu care au fost restituite facturile fiind înregistrată la recurenta-reclamantă la data de 16 august 2021.

În aceste coordonate, este legală statuarea instanţei de apel potrivit căreia recunoaşterea tacită a dreptului creditorului a avut loc la data de 16 august 2021, constatare ce a contribuit la concluzia instanţei de apel în sensul că pretenţiile recurentei-reclamante sunt prescrise pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-reclamantă a pretins că instanţa de apel nu a avut în vedere că intimatul-pârât a fost pus în întârziere începând cu data la care a confirmat primirea adresei nr. x DSI 3239 din data de 28 iunie 2021, care a fost comunicată acestuia la data de 1 iulie 2021, conform borderoului seria x nr. x din 1 iulie 2021.

Punerea în întârziere de către creditor prin notificare reprezintă modalitatea prin care o parte din contract notifică cealaltă parte din convenţie să execute contractul astfel cum a fost încheiat, fiind în fapt o ultimă somaţie prin care debitorului unei obligaţii i se mai acordă încă un termen în vederea executării benevole a obligaţiilor contractuale, pentru evitarea unui proces civil ori a unei executări silite.

Cu alte cuvinte, această procedură constituie mecanismul juridic prin care creditorul obligaţiei întreprinde anumite demersuri de somare şi atenţionare a debitorului în vederea executării voluntare a obligaţiei, prin notificare creditorul pretinzând executarea obligaţiei.

Creditorul obligaţiei poate oricând să iniţieze aceste demersuri de punere în întârziere, rămânând la latitudinea sa cât timp acceptă neexecutarea obligaţiei, prin acordarea termenului de graţie, ori momentul în care iese din pasivitate şi cere ferm executarea obligaţiei contractuale.

Or, din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut că întreruperea cursului prescripţiei a intervenit la data de 16 august 2021, ca efect al recunoaşterii tacite a recurentului-pârât şi, ca atare, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, nu a apreciat că primirea de către acesta a notificării recurentei-reclamante din 28 iunie 2021 ar echivala cu vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 2537 C. civ., inclusiv, implicit, şi cu cea vizând punerea în întârziere a debitorului, prevăzută la pct. 4 al normei.

În plus, în mod judicios instanţa de apel a arătat că nu se poate reţine că notificările din luna august şi cele ulterioare l-au pus în întârziere pe recurentul-pârât, cu efectul întreruperii termenului de prescripţie, pentru că prima, din luna august 2021, nu a putut întrerupe decât prescripţia care nu se împlinise până la data de 16 august 2021.

Nu este de natură să determine concluzia nelegalităţii deciziei recurate nici critica prin care recurenta-reclamantă a afirmat că data naşterii dreptului la acţiune reţinută de către instanţa de apel este rezultatul unei interpretări eronate a prevederilor legale aplicabile în cauză, subliniind că, pentru perioada septembrie 2017 - noiembrie 2020, obligaţia de plată s-a născut la data de 15 iunie 2021, când a fost emisă factura pentru această perioadă, respectiv factura fiscală nr. x/21 (170.077 RON).

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a înlăturat susţinerea recurentei-reclamante prin care aceasta a invocat că, în speţă, obligaţia de plată s-a născut la momentul emiterii primei facturi în luna iunie 2021, în contextul în care, din situaţia de fapt stabilită, rezultă că partea şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a emite facturile, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 6.1. din contractul de comodat, respectiv "în perioada 01-10 ale lunii în curs", iar o apreciere contrarie ar permite părţii să aleagă momentul naşterii dreptului său şi, aşa cum s-a reţinut prin decizia recurată, emiterea cu întârziere a facturilor nu poate beneficia recurentei-reclamante, în defavoarea părţii adverse.

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2526 C. civ., când este vorba de prestaţii succesive (ipoteză incidentă în cauză în raport cu cele stipulate la art. 6 din Contractul de comodat nr. x din data de 29 decembrie 2010, anterior redate), prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Prin urmare, dacă un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare prestaţie se stinge printr-o prescripţie de sine stătătoare, termenul de prescripţie pentru fiecare prestaţie începând să curgă de la data la care obligaţia respectivă a devenit exigibilă.

În acest sens, art. 663 alin. (4) C. civ. prevede că o creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Or, în contextul în care, prin clauza prevăzută la art. 6 din contractul de comodat relevant cauzei, părţile au convenit ca facturile să fie întocmite şi să fie comunicate recurentului-pârât lunar, iar plata facturii să fie efectuată în cursul lunii în care a fost emisă factura - în perioada 24-30 -, pentru fiecare obligaţie de plată succesivă a curs un termen de prescripţie distinct, în raport cu finalul fiecărei luni, respectiv cu dobândirea de către fiecare obligaţie, în parte, a caracterului exigibil, astfel că aspectele reţinute de instanţa de apel în acest sens nu contravin normelor de drept material invocate, împrejurare ce determină concluzia legalităţii analizei efectuate din această perspectivă de prima instanţă de control judiciar.

Ca atare, aşa cum s-a reţinut anterior, există elemente de fapt care au permis în drept concluzia că pretenţiile recurentei-reclamate sunt prescrise pentru perioada septembrie 2017 - 15 august 2018, iar, contrar celor susţinute de aceasta, în cauză, au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

II.5.3. Recursul formulat de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara

Preliminar, Înalta Curte apreciază că invocarea de către recurentul-pârât, prin motivele de recurs, a excepţiei nulităţii absolute a clauzei penale din cuprinsul contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010 nu este admisibilă, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) raportate la cele ale art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât, pentru prima dată, în recurs, în temeiul prevederilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi a celor ale art. 1255 C. civ., a invocat excepţia nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute de art. 9 pct. 9.2. din contractul de folosinţă nr. x din data de 29 decembrie 2010, susţinând, în esenţă, că, în speţă, clauza penală a cărei nulitate o solicită a fi constatată este nulă de drept, întrucât cuantumul penalităţilor, astfel cum a fost stabilit prin aceasta, duce la o dobândă penalizatoare convenţională anuală ce depăşeşte cu mai mult de 50% dobânda legală anuală.

Spre deosebire de motivele de recurs de ordine publică ce vizează o chestiune procedurală sau de drept material de o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a sistemului judiciar sau pentru protejarea intereselor generale ale societăţii şi pot fi ridicate în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., conceptul de apărare de fond se referă la argumentele şi faptele prezentate de o parte într-un proces pentru a contesta temeinicia pretenţiilor sau acuzaţiilor adversarului, vizând soluţionarea litigiului în baza probelor şi a legii aplicabile speţei respective, negând existenţa dreptului invocat de reclamant sau justifică o anumită conduită.

În termenii distincţiei reglementate de art. 31 C. proc. civ., excepţia nulităţii absolute a clauzei penale inserate în contractul de comodat pe care recurenta-reclamantă şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii reprezintă o apărare de fond, specifică dreptului substanţial şi aflată, în principiu, la îndemâna recurentului-pârât, iar nu o excepţie procesuală de fond, absolută, prin care se invocă neregularităţi procedurale, fără să se pună în discuţie fondul dreptului, supusă regimului juridic prevăzut de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care permite invocarea ei direct în recurs.

Cum clauza penală a cărei nulitate se solicită a fi constatată constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere, recurentul-pârât avea opţiunea invocării acestei apărări prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, se constată că recurentul-pârât nu a invocat o astfel de apărare nici prin motivele apelului său, nici prin întâmpinarea formulată la cererea de apel a reclamantei.

Recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în această etapă procesuală, nu este posibilă formularea unor cereri noi şi nici nu este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii ori modificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond (ce au competenţă exclusivă în acest sens).

Consecutiv acestor reguli de procedură, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. procedură civilă, anterior evocat, prevede:

"(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul inadmisibil al excepţiei nulităţii absolute a clauzei penale din cuprinsul contractului de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, invocate de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că, deşi partea şi-a configurat distinct criticile în raport cu două perioade, septembrie 2017 - 31 decembrie 2019 şi 1 ianuarie 2020 - 1 mai 2022, toate susţinerile sale pornesc de la premisa că, în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, contractul de comodat încheiat la 29 decembrie 2010 şi-a încetat efectele în data de 1 ianuarie 2020, partea afirmând că, sub acest aspect, prin hotărârea recurată, au fost aplicate greşit dispoziţiile de drept material referitoare la formele de exprimare a consimţământului la încheierea contractului, critică încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, potrivit situaţie de fapt reţinute, între părţi a fost încheiat contractul de comodat nr. x din 29 decembrie 2010, pentru o perioadă iniţială de 12 luni, începând cu data de 1 ianuarie 2011, la art. 4 al acestuia, prevăzându-se posibilitatea prelungirii termenului numai prin acordul expres exprimat al părţilor, în condiţiile legale de la data în care prelungirea intră în vigoare.

În cauză, se contestă prelungirea valabilităţii contractului de comodat încheiat în anul 2010 după data de 31 decembrie 2019, recurentul-pârât afirmând că efectele acestuia au încetat începând cu data de 1 ianuarie 2020, în lipsa unui acord expres în acest sens, exprimat în scris de către părţile contractante.

Această critică a recurentului-pârât este nefondată.

Potrivit art. 1240 C. civ.:

"(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare."

Din interpretarea normei anterior enunţate, rezultă că, în ipoteza în care acordul de voinţe nu este dat în mod expres de către partea contractantă - verbal sau în scris -, se poate considera, în anumite situaţii, că acesta a fost totuşi exprimat în mod tacit, art. 1240 alin. (2) C. civ. făcând, aşadar, aplicarea legislativă expresă a principiului qui tacit consentire videtur, însă într-o măsură mult mai diminuată, fiind vorba mai ales despre continuarea unor contracte existente, şi nu despre încheierea unor contracte cu totul noi.

Prin urmare, este vorba despre cazuri în care se poate considera că acordul a fost manifestat, chiar dacă nu expres, ci doar în virtutea legii, a convenţiei părţilor sau a uzanţelor.

Potrivit acestui text normativ, este posibil ca nici legea şi nici convenţia părţilor să nu stipuleze sau să nu permită încheierea unui contract în lipsa unui acord expres din partea părţii ce se obligă, astfel că, într-o atare situaţie, singura posibilitate de a considera că acordul tacit a fost totuşi dat este ca între părţi să existe o practică care să ducă inechivoc la concluzia că partea şi-a dat consimţământul.

Or, instanţa de apel, în contextul analizării şi interpretării probatoriului administrat în cauză, a reţinut că, din răspunsul recurentului-pârât la prima factură emisă de recurenta-reclamantă în luna iunie 2021 (prin care acesta nu numai că nu a invocat expirarea termenului contractual, dar a şi recunoscut debite mai mari decât cele indicate în cuprinsul facturii), rezultă că acesta a renunţat la condiţia acordului scris pentru prelungirea raporturilor contractuale.

Totodată, conform situaţiei de fapt stabilite de către instanţa devolutivă şi, de altfel, confirmată de către părţi, recurentul-pârât a continuat să folosească imobilele ce fac obiectul convenţiei şi după data la care a pretins că ar fi încetat efectele contractului de comodat încheiat în anul 2010, împrejurare care susţine concluzia instanţei de apel în sensul că, prin comportamentul său, partea şi-a exprimat fără nicio îndoială intenţia de a prelungi raporturile contractuale, cu consecinţa producerii efectelor juridice corespunzătoare.

Pe de altă parte, situaţia de fapt relevă faptul că recurenta-reclamantă a achitat facturile către furnizori, asigurând recurentului-pârât condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii în respectivele imobile.

Ca atare, argumentele anterior expuse sunt suficiente pentru a reţine legalitatea concluziei instanţei de apel, care, interpretând şi aplicând în mod judicios normele de drept material ce reglementează voinţa părţilor de a contracta, a apreciat că în mod greşit tribunalul a făcut referire la încetarea efectelor contractului din anul 2010 la data expirării termenului indicat în actul adiţional din anul 2019 şi încheierea unui nou acord de voinţă.

Prin urmare, efectele juridice ale contractului de comodat încheiat în anul 2010 s-au produs în toată perioada la care se referă pretenţiile deduse judecăţii, între părţi existând permanent relaţii contractuale guvernate de cele statuate prin clauzele acestuia, în contextul în care conduita părţilor relevă intenţia neechivocă de prelungire a contractului şi în lipsa unui acord scris, recurentul-pârât continuând să folosească imobilele, fără ca recurenta-reclamantă să se opună la aceasta.

Este nefondată şi critica prin care, cu referire la perioada septembrie 2017 - 31 decembrie 2019, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea recurată conţine motive contradictorii.

Este adevărat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că recurenta-reclamantă "nu a emis facturi lunar, conform clauzei contractuale", iar, pe de altă parte, că aceasta "nu numai că a emis facturile în concordanţă cu obligaţiile asumate prin contract", însă această împrejurare nu este de natură a reflecta existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul motivării deciziei recurate.

Aceasta întrucât ceea ce a constatat instanţa de apel, în raport cu situaţia de fapt şi cu prevederile din contractul de comodat, este că, deşi recurenta-reclamantă a emis cu întârziere facturile, rămânând în pasivitate o perioadă lungă de timp, poate fi atrasă răspunderea contractuală a recurentului-pârât, deoarece emiterea cu o asemenea întârziere a facturilor fiscale nu reprezintă o încălcare a obligaţiei prevăzute de art. 6 subpunctul 6.1. din contract, cu sancţiunea specifică a exonerării debitorului de obligaţia principală de plată, precum şi că recurenta-reclamantă nu şi-a exercitat abuziv pretinsul drept de a obţine plata majorărilor de întârziere prin emiterea, de fiecare dată, a facturilor fiscale cu întârziere de câţiva ani.

Prin urmare, nu este vorba despre o motivare a deciziei ce cuprinde considerente contradictorii, ci despre concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la efectele şi relevanţa emiterii cu întârziere a facturilor de către recurenta-reclamantă, iar nemulţumirea recurentului-pârât faţă de aprecierea instanţei nu poate echivala cu ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărei incidenţă a susţinut-o partea.

Nici constatarea instanţei de apel în sensul că "facturile au fost emise prin raportare la perioade chiar şi de 3 ani" nu este în contradicţie cu vreuna dintre celelalte argumente dezvoltate în motivarea deciziei pronunţate, în contextul în curtea de apel a reţinut că emiterea facturilor s-a realizat cu întârziere.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul-pârât contestă interpretarea dată acestui fapt (emiterea cu întârziere a facturilor) de către curtea de apel şi îşi exprimă nemulţumirea cu privire la concluzia instanţei, care, în esenţă, a reţinut că "acest fapt nu este de natură să anuleze raporturile contractuale", motivat de împrejurarea că "nicio prevedere legală sau contractuală nu este în acest sens".

Susţinerile recurentului-pârât privind împrejurările pentru care nu a putut efectua plata, precum şi propria interpretare a situaţiei de fapt nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, prin urmare, nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, în care instanţa de recurs are rolul de a verifica doar legalitatea hotărârii recurate şi nu şi temeinicia acesteia.

Sunt nefondate şi criticile prin care recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata către recurenta-reclamantă a despăgubirilor reprezentând majorări de întârziere în raport cu clauza menţionată la art. 9, subpunctul 9.1. din contractul de comodat, critici care se fundamentează pe ipoteza neprelungirii, după data de 31 decembrie 2019, a contractului de comodat din anul 2010, cu consecinţa încetării, după acest moment, a efectelor cauzei penale inserate în cuprinsul contractului anterior menţionat.

Or, aşa cum s-a arătat în analiza anterior redată, concluzia instanţei de apel, în sensul că a avut loc o prelungire tacită a relaţiilor contractuale dintre părţi şi după data de 31 decembrie 2019, este una conformă cu dispoziţiile legale incidente, astfel că aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor clauzei penale este una corectă, nesusceptibilă a releva vreo încălcare a normelor de drept material.

Totodată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 2151 alin. (1) C. civ., incidenţa acestor dispoziţii legale fiind reţinută de către instanţa de apel în legătură cu obligaţia comodatarului de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul (cheltuielile vizând serviciile de utilităţi, de furnizare a energiei electrice, apă, canal şi salubritate) şi nu în argumentarea acordării penalităţilor de întârziere.

Astfel, cu privire la obligaţia recurentului-pârât de a achita şi penalităţi de întârziere la debitul neachitat, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu poate fi înlăturată de împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a emis lunar facturile, precum şi că, în speţă, câteva dintre facturi prevăd un termen de scadenţă, astfel că acesta va fi avut în vedere la calculul penalităţilor, în raport cu debitul principal prevăzut în factură, pentru celelalte urmând a se avea în vedere clauzele contractului de comodat - art. 6.3 - creanţele fiind scadente la data de 30 a lunii.

Or, această apreciere a instanţei de apel este una corectă, în contextul în care raporturile dintre părţi, pe perioada supusă analizei, sunt guvernate de contractul încheiat între acestea, valabilitatea clauzelor contractuale fiind legal reţinută în cauză.

Prin urmare, având în vedere toate cele anterior relevate, Înalta Curte constată că nu se verifică niciuna dintre ipotezele de nelegalitate a deciziei instanţei de apel susţinute de către recurentul-pârât şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi de pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara împotriva deciziei civile nr. 229 din data de 1 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.