Triple remuneration penalty for unauthorized public communication of sound recordings: application of specific methodology provisions over general civil liability rules.

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 18 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, în urma dezbaterilor şi a probelor care vor fi administrate, să fie pronunţată o hotărâre prin care pârâta să fie obligată: la plata sumei de 29.352,54 RON (24.666 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022; să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A.. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 878 din data de 13 iulie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă: a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii capătului doi de cerere ca neîntemeiate; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 24.666 RON, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022; a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.520 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 417A din data de 09 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 878 din data de 13 iulie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A obligată-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 417A din data de 09 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 08 august 2024, sub nr. x/2022.

II.2. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă, susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului pe care l-a declarat împotriva sentinţei tribunalului şi respingerea, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Prin prima critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologie şi a dispus obligarea sa la plata triplului remuneraţiilor.

Astfel, a arătat că a informat partea adversă, prin adresa nr. x din data de 04 aprilie 2022 (şi anexa la aceasta) cu privire la spaţiul, la perioada şi la valoarea remuneraţiilor datorate pentru perioada în litigiu, însă instanţa de apel a ignorat efectele şi conţinutul acestei adrese, reţinând că nu ar fi fost evidenţiate spaţiile şi suprafeţele acestora.

Recurenta-pârâtă a subliniat că spaţiul şi valoarea remuneraţiilor pe care le-a indicat prin anexa la adresă se coroborează tocmai cu aspectele statuate de instanţa de judecată în soluţionarea dosarului nr. x/2019, corespondenţa fiind purtată cu partea adversă tocmai în vederea stingerii tuturor pretenţiilor acesteia, ca urmare a modului în care a fost soluţionată pretenţia intimatei-reclamante în dosarul menţionat.

Prin urmare, a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu s-ar fi cunoscut spaţiile/suprafeţele pentru care se datorează remuneraţie, de vreme ce ambele părţi au avut în vedere, în cadrul corespondenţei purtate, exclusiv spaţiile comune ale centrului comercial referite în dosarul nr. x/2019, identificate ca suprafaţă prin raportare la pragul prevăzut de art. 6. B.8 din Metodologie şi faţă de care a recunoscut remuneraţia datorată.

În plus, a menţionat că intimata-reclamantă nu a afirmat niciodată că n-ar şti pentru ce spaţiu a fost purtată corespondenţa iniţiată în luna aprilie 2021.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, prin decizia recurată, a interpretat într-un mod excesiv de formalist prevederile art. 3.12 din Metodologie, cu încălcarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi a caracterului subsidiar a acestui tip de răspundere, reţinând că singurul mod prin care respectivele spaţii puteau fi declarate era prin utilizarea formularelor tipizate uzitate de intimata-reclamantă.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că adresa nr. x din data de 04 aprilie 2022 (şi anexa la aceasta) nu ar putea reprezenta o declaraţie în sensul art. 3.12 din Metodologie pe motiv că a solicitat în cuprinsul acesteia, concomitent, şi scutirea de la plata penalităţilor de întârziere.

A subliniat că propunerea renunţării la penalităţile de întârziere este un aspect firesc într-o negociere comercială, dovedind tocmai buna sa credinţă în scopul stingerii tuturor pretenţiilor ce ar fi putut fi formulate de intimata-reclamantă, faţă de modul în care au fost tranşate definitiv cele din dosarul nr. x/2019.

Totodată, a afirmat că, în raport cu intenţia sa de a demara imediat negocierile pentru întreaga perioadă ulterioară celei vizate de dosarul anterior menţionat, nu poate fi sancţionată prin obligarea la plata triplului sumelor, neavând în niciun moment intenţia de a utiliza în mod nelegal operele protejate de Legea nr. 8/1996.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, drept situaţie premisă, comunicarea fonogramelor în lipsa obţinerii în prealabil a autorizaţiei licenţă neexclusivă, în condiţiile în care, încă dinaintea demarării litigiului a iniţiat negocieri cu intimata-reclamantă tocmai în vederea obţinerii autorizaţiei şi a stingerii tuturor pretenţiilor părţii adverse, aşa cum rezultă din anexa nr. 4 la întâmpinarea pe care a depus-o la fond.

De asemenea, a pretins că tot în mod nelegal curtea de apel a constatat că a fost de rea-credinţă şi ar fi urmărit utilizarea neautorizată a operelor muzicale în centrul comercial şi sustragerea de la plata remuneraţiei şi, mai departe, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologie.

A subliniat că, în speţă, conduita sa a fost tocmai în sens contrar celor reţinute de instanţa de apel, astfel cum rezultă din corespondenţa depusă ataşat întâmpinării de la fond (Anexa nr. 4), imediat după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, manifestând de bună-voie o atitudine pro-activă în scopul ajungerii la un acord cu partea adversă pentru plata remuneraţiilor.

Recurenta-pârâtă a menţionat că, prin adresele nr. x din data de 11 octombrie 2021, nr. 212 din 15 februarie 2022 şi nr. 466 din 04 aprilie 2022, a propus achitarea voluntară a remuneraţiilor aferente perioadei deduse judecăţii în prezenta cauză, concomitent cu încheierea unei tranzacţii care să consfiinţească stingerea pretenţiilor intimatei-reclamante, având în vedere că, în ceea ce priveşte suprafaţa spaţiilor şi cuantumul remuneraţiei s-a tranşat de instanţe în litigiul anterior purtat între părţi.

A arătat că, prin adresa din 04 aprilie 2022, a calculat şi a comunicat intimatei-reclamante cuantumul actualizat al remuneraţiilor datorate, conform algoritmului prevăzut de Metodologie, manifestându-şi intenţia de a-l achita odată cu semnarea unui act de stingere a pretenţiilor dintre părţi.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susţinut că, în ceea ce o priveşte, nu există niciun comportament care să se impună a fi sancţionat, prevenit sau descurajat, efectul disuasiv fiind netemeinic reţinut de instanţa de apel.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa da apel a ignorat dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind caracterul subsidiar al răspunderii constând în obligarea la plata triplului remuneraţiilor, fiindu-i aplicate succesiv două sancţiuni diferite în raport cu aceeaşi faptă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că decizia recurată ignoră caracterul subsidiar şi excepţional al răspunderii privind plata triplului remuneraţiilor, astfel cum este prevăzută de art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în contextul în care modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub forma triplului sumelor reprezintă doar o alternativă pentru instanţă, aplicabilă doar în cazul în care nu se pot lua în considerare criteriile stabilite prin art. 188 alin. (2) lit. a) din lege.

A subliniat că, potrivit practicii judiciare, imposibilitatea aplicării criteriilor de la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 este una obiectivă, independentă de voinţa părţilor, pentru că, în caz contrar, s-ar da posibilitatea părţii ce pretinde reparaţia unui prejudiciu să se sustragă de la obligaţia de probaţiune ce îi incumbă, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi principiului actori incumbit probatio.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, deşi a constatat în mod corect, în expunerea considerentelor teoretice, că obligaţia de plată a triplului remuneraţiei se dispune numai atunci când cuantumul remuneraţiei nu poate fi stabilit, în mod nelegal a reţinut că triplul remuneraţiei ar fi singura modalitate de reparare a prejudiciului în speţă, criteriile prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 fiind înlăturate pe motiv că ar conduce la inaplicabilitatea textului din Metodologie privind obligaţia de plată a triplului sumelor, fiind în ipoteza unei răspunderi civile delictuale, în care răspunderea intervine şi pentru pagubele neprevizibile.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit faptul că, în speţă, câştigul pretins nerealizat de intimata-reclamantă îl reprezintă tocmai contravaloarea remuneraţiei, astfel cum este prevăzută şi cuantificată de Metodologie, criteriile prevăzute la lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege putând fi aplicate în cauză.

A subliniat că acest aspect este confirmat de însăşi conduita părţii adverse, care a recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că nu a încasat remuneraţiile prevăzute de Metodologie, reprezentând drepturi patrimoniale de autor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, şi nu a invocat prejudicii de altă natură.

Ca atare, a susţinut că intimata-reclamantă a circumscris prejudiciul pretins unui criteriu concret, constând în remuneraţiile neîncasate şi stabilite prin art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar elementul astfel înfăţişat ca reper de cuantificare a prejudiciului este susceptibil a fi dovedit prin propunerea şi administrarea de probe în cauză.

A menţionat că în acest sens sunt şi hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019, în care instanţele au reţinut că prejudiciu suportat de intimata-reclamantă, prin neexecutarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, este reprezentat de însuşi câştigul nerealizat de organismul de gestiune colectivă şi care se circumscrie modalităţii de determinare a valorilor prevăzute de Metodologie.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că determinarea remuneraţiei a fost întotdeauna posibilă este susţinut şi de corespondenţa purtată între părţi în perioada 12 octombrie 2021 - 20 aprilie 2022, potrivit căreia a comunicat cu bună-credinţă părţii adverse valoarea lunară a remuneraţiei potrivit Metodologiei, pentru care a solicitat încheierea contractului de tranzacţie şi licenţă. A precizat şi că, prin adresa nr. x din data de 15 aprilie 2022, însăşi intimata-reclamantă i-a solicitat remuneraţia conform Metodologiei.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a ignorat relevanţa considerentelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019, reţinând că este vorba despre o altă faptă întrucât respectivul litigiu a vizat o altă perioadă, în contextul în care este vorba despre aceeaşi situaţie premisă şi despre o unică faptă cu caracter continuu.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea, formulată în termen legal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, a susţinut că în mod corect s-a reţinut că partea adversă datorează plata triplului remuneraţiei, simpla adresă comunicată de recurenta-pârâtă nevalorând contract şi neputând eluda dispoziţiile art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015. A menţionat că a fost de bună-credinţă şi a avut în vedere suprafeţele şi unităţile indicate de către aceasta şi a aplicat raţionamentul de calcul statuat în cadrul litigiului anterior.

Totodată, a precizat că discuţiile purtate în vederea soluţionării amiabile au avut în vedere modalitatea de cuantificare a prejudiciului şi nu un alt drept distinct faţă de cel a cărui valorificare s-a solicitat în cadrul cererii de chemare în judecată, motivul pentru care părţile nu s-au înţeles fiind faptul că, deşi Consiliul Director al C.R.E.D.I.D.A.M. a fost sesizat cu două cereri de soluţionare amiabilă, propunerile recurentei-pârâte nu au fost făcute cu intenţia de a achita integral prejudiciul cauzat.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a arătat că, potrivit principiului specialia generalibus derogant este legal să se aplice cu întâietate dispoziţiile metodologiei incidente pe sursa de comunicare publică în scop ambiental, respectiv cele ale art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015.

Faptul că metodologia are prioritate, conform principiului anterior menţionat, rezultă în opinia intimatei-reclamante din dispoziţiile art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, astfel că, pentru stabilirea termenelor de plată, precum şi a sancţiunilor aplicabile în cazul neexecutării la timp şi întocmai a obligaţiilor legale prevăzute în sarcina utilizatorilor, se vor avea în vedere prevederile metodologiilor.

Enunţând dispoziţiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, intimata-reclamantă a susţinut că nu poate să negocieze cu unii utilizatori condiţii mai favorabile pentru determinarea remuneraţiilor în detrimentul altora, întrucât aceeaşi formă a metodologiei este aplicabilă tuturor categoriilor de utilizatori.

În susţinerea faptului că în mod corect partea adversă a fost obligată la plata triplului remuneraţiei, a făcut trimitere la decizia nr. 1065 din data de 9 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a reţinut că "(...) obligarea pârâtei, pentru perioada 01 martie 2016 - 31 mai 2018, la plata triplului remuneraţiei care ar fi legal datorată reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea respectării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, cu consacrarea expresă în dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996".

De asemenea, a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, întrucât nu a fost făcută dovada obţinerii autorizaţiei licenţă neexclusivă anterior utilizării repertoriului gestionat de C.R.E.D.I.D.A.M. în mod obligatoriu.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II.3.3. Concluzii scrise

Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a reluat cele susţinute în cuprinsul cererii de recurs şi a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării apelului pe care l-a declarat.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025.

La termenul din data de 21 ianuarie 2025, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 04 martie 2025, în vederea soluţionării cererii de recuzare a doamnei judecător C., formulată de recurenta-pârâtă, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 11 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

La data de 04 martie 2025, după ce părţile au formulat concluzii asupra recursului, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta- pârâtă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prealabil, Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a formulat critici cu privire la înlăturarea, ca nefondat, a motivului de apel ce viza soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru o parte din pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel că soluţia dată de către curtea de apel, sub acest aspect, nu va fi analizată în examinarea legalităţii deciziei recurate, fiind una definitivă.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, intimata-reclamantă a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de a nu achita remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru spaţiile administrate de aceasta şi nedeclarate, precum şi obligarea recurentei-pârâte să încheie autorizaţie licenţă neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate.

Raportat la probele administrate şi la dispoziţiilor legale aplicabile, instanţele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă din partea intimatei-reclamante şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologia aplicabilă prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de recurenta-pârâtă în spaţiile deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei licenţă neexclusivă şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiei.

Ca urmare, reţinând calculul efectuat de intimata-reclamantă, tribunalul a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 24.666 RON, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 1 septembrie 2019 - 30 aprilie 2022, soluţia fiind menţinută în apel.

Pe calea prezentului recurs, recurenta-pârâtă a contestat modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante, susţinând că instanţa de apel, în mod nelegal, pe de o parte, a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99 din data de 9 octombrie 2015, iar, pe de altă parte, a ignorat dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, obligând-o la plata triplului remuneraţiei.

În conformitate cu art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, potrivit cărora:

"Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental ori lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie."

Recurenta-pârâtă a pretins că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3.12 din Metodologie, sub aspectul nedeclarării spaţiilor şi a perioadelor, precum şi a lipsei autorizaţiei licenţă neexclusivă obţinute prealabil comunicării.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestor susţineri, partea a repus în discuţie aspecte de fapt ale litigiului, astfel cum acestea au fost reţinute de instanţele devolutive în urma probelor administrate în cauză, făcând o analiză a corespondenţei purtate între părţi şi indicând propriile concluzii care ar rezulta din cuprinsul acesteia.

Aceste afirmaţii ale recurentei-pârâte nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt şi o reevaluare a probatoriului deja administrat de instanţele de fond, ce nu ţin de legalitatea deciziei atacate, ci, cel mult, de temeinicia acesteia, în contextul în care nu pun problema încălcării de către curtea de apel a unor norme de drept material sau procesual, excedând, astfel, cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, a fost adoptată forma despăgubirii în mod expres prevăzută de normă, constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia licenţă neexclusivă.

Conform art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, " (1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165".

Totodată, potrivit art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996:

"(...) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Or, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţiile datorate este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în art. 3.12 din metodologia aplicabilă speţei, instanţa de apel nu putea uza de o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea în mod expres reglementată, astfel că, din această perspectivă, decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate în cauză.

În condiţiile în care întinderea despăgubirii este stabilită în mod expres prin metodologie, pentru ipoteza din speţă, referirea recurentei-pârâte la dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este lipsită de relevanţă, acestea nefiind aplicabile în cauză.

De altfel, aplicarea greşită a dispoziţiile art. 188 alin. (2) din lege a fost susţinută de către recurentă în contextul contestării ipotezei de la art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, în sensul că, nefiind incidentă această ipoteză, nu există vreun temei pentru obligarea recurentei la triplul remuneraţiei, datorându-se exclusiv remuneraţia, pe temeiul lit. a) din art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar nu triplul acesteia, prevăzut la lit. b) din acelaşi art. 188 alin. (2).

Or, din moment ce este incidentă ipoteza de la art. 3.12 din metodologie, care prevede în mod explicit modul de calcul al despăgubirii, nu există justificare pentru aplicarea concomitentă a dispoziţiilor legale ce reprezintă dreptul comun pentru stabilirea întinderii despăgubirii cuvenite titularilor de drepturi, neavând relevanţă faptul că art. 3.12 din metodologie a preluat criteriul de calcul prevăzut de art. 188 alin. (2) lit. b) din lege, într-o ipoteză particulară.

Din acest motiv, nu se impune analiza susţinerilor recurentei referitoare la raportul dintre criteriile de la lit. a) şi b) din art. 188 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 şi la incidenţa lit. a), iar nu a lit. b) din acest text de lege, din moment ce nu este aplicabilă nici norma de la lit. b) şi cu atât mai mult cu cât aceste susţineri se bazează pe o premisă ce nu a fost argumentată în drept, anume aceea că "beneficiul injust", în sensul art. 188 alin. (2) lit. a), realizat de către pârâtă cu încălcarea drepturilor titularilor reprezentaţi în cauză de către reclamanta A., în absenţa autorizaţiei licenţă neexclusivă, ar consta exclusiv în plata remuneraţiei cuvenite acestora în perioada de referinţă din speţă, potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor din Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015.

În ceea ce priveşte trimiterea pe care recurenta-pârâtă a făcut-o la dezlegările date prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care cele două litigii vizează perioade de timp diferite, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, spre deosebire de speţa de faţă, circumscrisă răspunderii civile delictuale, premisa de drept de la care, în procesul anterior, s-a pornit în analiza motivelor de recurs, a vizat instituţia răspunderii contractuale, pe temeiul căreia a fost analizată cauza de curtea de apel, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 3.11 alin. (2) din Metodologie. Instanţa de recurs a reţinut că nu a fost formulat un recurs incident prin care, eventual, să se fi invocat anumite omisiuni în analiza efectuată de către instanţa de apel, anume cele referitoare la încetarea efectelor autorizaţiei licenţă neexclusivă în baza art. 3.2-3.4 şi 5.2.2 din convenţie.

Or, ipoteza care a stat la baza obligării, în prezentul litigiu, a recurentei-pârâte la plata triplului remuneraţiei este cea a comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022, tocmai în lipsa obţinerii în prealabil a autorizaţiei licenţă neexclusivă de natură a determina atragerea răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3.12 din Metodologie, care prevede în mod expres întinderea despăgubirii într-o asemenea ipoteză. Aşadar, este vorba despre o ipoteză diferită de cea din cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, în cadrul căruia temeiul de drept al obligaţiei stabilite a fost răspunderea contractuală determinată de existenţa unei autorizaţii licenţă neexclusivă şi pentru o altă perioadă de timp, respectiv 01 ianuarie 2018 - 31 decembrie 2018.

Ca atare, este nefondată critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat relevanţa considerentelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019, curtea de apel reţinând în mod corect că este vorba despre o altă faptă, întrucât respectivul litigiu a vizat o altă perioadă, situaţiile premise ale celor două litigii fiind diferite.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii instanţei de apel, în raport cu criticile formulate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, astfel cum a fost anterior relevată, constatând că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă A.. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON (dovedite prin înscrisul aflat la fila 47din dosar), cuantumul acestora fiind apreciat a respecta criteriul de proporţionalitate în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocatul ales al intimatei-reclamante, care a depus întâmpinare şi s-a prezentat la cele două termene de judecată acordate în cauză, susţinând interesele părţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 417A din data de 9 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.