Tort liability claim: jurisdiction of private order unchallengeable ex officio where defendant failed to plead territorial incompetence

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

deliberând asupra conflictului de competenţă, reţine următoarele:

I. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 3 aprilie 2025 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la înlăturarea imediată a unor articole publicate pe site-ul: dambovitadeazi.ro; obligarea pârâtei să formuleze scuze publice reclamantei, precum şi să redea, în mod public şi în integralitate, dispozitivul hotărârii pronunţate în prezenta cauză, în termen de maxim 5 (cinci) zile, de la data rămânerii definitive a sentinţei judecătoreşti; obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252-257 din C. civ.

II. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 834 din 11 iunie 2025, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., reţinând că reclamanta nu a invocat şi nici nu a făcut dovada faptului că pe raza Tribunalului Dâmboviţa s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

2.2 Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, prin sentinţa civilă nr. 2175/2025 din 12 noiembrie 2025, Tribunalului Iaşi a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 126 alin. (1) C. proc. civ., în speţă, competenţa teritorială nu este exclusivă, deoarece procesul priveşte bunuri şi drepturi de care părţile pot dispune. În considerarea acestui aspect, a constatat că instanţa sesizată iniţial nu putea invoca, din oficiu, necompetenţa, fără încălcarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de interpretarea diferită pe care instanţele aflate în conflict au dat-o condiţiilor de invocare a excepţiei de necompetenţă teritorială.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiune în răspundere civilă delictuală, în materie de competenţă teritorială sunt incidente dispoziţiile generale reglementate de art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., respectiv o competenţă teritorială alternativă de ordine privată, în accepţiunea prevederilor art. 129 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate. Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din Cod prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Întrucât dispoziţiile art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., aplicabile în cauză, sunt norme de competenţă relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă, în condiţiile art. 130 alin. (3) din acelaşi Cod, doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că pârâta B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare şi nici nu a fost prezentă la termenele de judecată.

Prin urmare, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia a fost înregistrată iniţial cererea, care nu poate invoca necompetenţa de ordine privată, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE,

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.