Lack of litigation interest for restitution notification challenge where res judicata bars acquisitive prescription claim

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.07.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi C. au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să constate că pârâta C. nu este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 450 mp., situat în Bucureşti, str. x, obiect al notificării înregistrate de reclamantă cu nr. 141/2001 în baza Legii nr. 10/2001, iar în subsidiar, să oblige pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la soluţionarea notificării înregistrate sub nr. x/2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. x, cu privire la terenul situat în Bucureşti, str. x. Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 834 din 13 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea de chemare în judecată a celor doi reclamanţi, ca fiind lipsită de interes.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 963A din 4 iulie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 834 din 13.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

A anulat în parte sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii formulate de reclamantul B., aceleiaşi instanţe.

Totodată, prin încheierea din 19 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în acelaşi dosar, a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 963A/04.07.2023, formulată de intimata-pârâtă C., ca nefondată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 963A din 4 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta C.. Totodată, pârâta C. a declarat recurs şi împotriva încheierii din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în acelaşi dosar.

4.1. Recursul reclamantului A.

Prin recursul formulat, după expunerea pe scurt a situaţiei de fapt din dosar, recurentul-reclamant arată că în mod greşit a reţinut curtea de apel că acesta nu justifică un interes în promovarea acţiunii, şi că notificarea formulată de D. nu este de natură să producă niciun fel de consecinţe asupra solicitării acestuia de dobândire pe calea uzucapiunii a unei părţi din terenul notificat.

Solicită a se avea în vedere că prin sentinţa civilă nr. 572 din 22.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti a reţinut că posesia exercitată de acesta şi autorii săi nu este utilă, nefiind îndeplinită cerinţa ca posesia să fie neîntreruptă. Astfel, s-a constatat, în legătură cu terenul în litigiu, că numita D. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului preluat abuziv de către stat.

Prin decizia civilă nr. 1878A din 20.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat apelul formulat de acesta, rămânând definitive considerentele sentinţei civile nr. 572 din 22.03.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017.

Este de notorietate faptul că de autoritate de lucru judecat se bucură atât dispozitivul unei hotărâri, cât şi considerentele pe care se acesta bazează.

Prin urmare, consideră că nu se poate susţine faptul că o eventuală soluţie de respingere pe fond a notificării nu i-ar aduce niciun folos practic, în situaţia în care condiţiile privind dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii pot fi analizate de către o instanţă de judecat la un moment ulterior, moment la care intervenienta nu ar mai putea avea nicio calitate procesuală, în contextul în care ar fi soluţionată notificarea formulată în baza Legii 10/2001.

Pentru aceste considerente, apreciind că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare; cu plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 963A din 4 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin recursul formulat, recurenta susţine că istanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că A. nu poate justifica un interes în promovarea acţiunii în prezenta cauză, în contextul în care a rămas definitiv stabilit, în dosarul anterior, că notificarea formulată de D. nu este de natură să producă niciun fel de consecinţe asupra solicitării reclamantului A. în dobândirea unei părţi din terenul notificat, cererea sa fiind respinsă şi pentru alte considerente.

A mai arătat că, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., acţiunea în constatarea intervenirii uzucapiunii, ce face obiectul dosarului nr. x/2016, se află încă pe rolul instanţelor.

Susţine că cei doi reclamanţi din prezentul dosar au justificat demersul lor prin afirmaţia că "instanţele de fond au respins ambele cereri de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, reţinând în considerente faptul că pentru terenurile menţionate mai sus numita D. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului preluat abuziv".

Or, în dosarul de uzucapiune privind pe A., instanţa nu a reţinut un astfel de considerent, iar în dosarul privind pe reclamantul B., această problemă urmează a fi tranşată în rejudecarea cauzei, sens în care consideră recurenta că prezentul demers judiciar este inadmisibil.

Instanţa de apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este doar o excepţie de procedură, iar în condiţiile în care această excepţie a fost respinsă şi "soluţia de respingere nu a fost atacată pe calea apelului ea a rămas definitivă şi a intrat în puterea lucrului judecat."

Apreciază recurenta ca fiind nelegal acest considerent reţinut de instanţa de apel, deoarece excepţia inadmisibilităţii este şi o excepţie de fond, iar art. 35 din noul C. proc. civ. prevede că acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Consideră recurenta că, în cauză, nu au fost analizate toate aspectele relevante în speţă, instanţa neintrând în cercetarea fondului privind cererea reclamanţilor, nu a coroborat toate înscrisurile depuse la dosar şi a avut în vedere exclusiv susţinerile subiective ale reclamanţilor în sensul că aceasta nu este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului revendicat.

Mai arată că înscrisurile depuse de reclamanţi ca probe doveditoare în susţinerea cererii introductive din prezenta cauză sunt scoase din context, fiind incomplete şi neactualizate în ceea ce priveşte prezentarea situaţiei de drept şi de fapt a terenului, că nu a fost solicitat şi dosarul administrativ aflat spre soluţionare la Primăria Municipiului Bucureşti, în care este prezentată detaliat situaţia de fapt şi de drept, cu informaţii şi date actualizate despre teren.

Consideră recurenta că instanţa, în baza înscrisurilor aflate la dosar, trebuia să verifice şi să stabilească calitatea procesuală pasivă a celor doi intimaţi din prezenta cauză şi dacă proprietarul de drept al terenului este Primăria Municipiului Bucureşti.

Mai consideră recurenta că instanţa a încălcat reguli de procedură, prin nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil şi aplicarea greşită a unor texte de lege ce au un caracter imperativ (art. 35 C. proc. civ.).

Totodată, se susţine că decizia recurată nu este motivată corespunzător, existând o contradicţie între considerente şi dispozitiv, de de-o parte reţinându-se netemeinicia acţiunii în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A. şi, pe de altă parte, se admite apelul declarat de acesta.

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere şi nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de părţi. Astfel, deşi în întâmpinarea la cererea de apel s-a solicitat de către cei doi intimaţi amendarea reclamanţilor pentru exercitarea cu rea-credinţă a acţiunii civile, instanţa nu a răspuns acestei solicitări.

Consideră că motivele pe care se întemeiază decizia sunt contradictorii, străine de natura cauzei, neavând legătură cu procesul (se copiază considerentele deciziei ÎCCJ din dosarul nr. x/2016) fiind concluzii ipotetice, în funcţie de o viitoare soluţie pronunţată în dosarul de uzucapiune privind pe reclamantul B..

Deşi instanţa a apreciat existenţa unei interdependenţe între soluţia viitoare din dosarul de uzucapiune şi prezenta cauză, consideră că această legătură nu există, fapt confirmat de respingerea de către instanţa supremă a cererii de suspendare a judecăţii, formulată de B. în dosarul său de uzucapiune, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată instanţa de apel, dacă considera că dezlegarea prezentei cauze depinde în tot sau în parte de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, avea posibilitatea de suspenda judecata prezentei cauze, conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului de uzucapiune invocat.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 936A din 04.07.2023 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu consecinţa respingerea cererii reclamanţilor ca inadmisibile şi neîntemeiate.

4.3. Recursul declarat de pârâta C. împotriva încheierii din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021

Prin recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 963A din 04.07.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta a criticat contradictorialitatea dintre soluţia menţionată în dispozitivul hotărârii, de admitere a apelului formulat de A. şi B., şi considerentele deciziei, prin care se reţine că doar reclamantul B. justifică un interes în promovarea acţiunii.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de lămurire.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia tardivităţii căii de atac şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse.

Recurenta-pârâtă C. a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes în exercitarea recursului, precum şi puterea de lucru judecat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate recursurile declarate în prezentul proces, pentru considerentele enunţate în continuare.

II.1. Cu referire la recursul reclamantului A.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul afirmă nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în constatare promovate, ca fiind lipsită de interes, soluţie pronunţată de prima instanţă a fondului şi menţinută de către instanţa de apel. În esenţă, se arată că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-un proces anterior, purtat între aceleaşi părţi, cu privire la unul şi acelaşi imobil, s-a statuat în sensul că posesia exercitată de reclamant şi de autorii săi (prin joncţiunea posesiilor) nu poate produce efectul achizitiv de proprietate solicitat, întrucât posesia a fost întreruptă prin notificarea de restituire în natură a terenului, formulată de pârâta D.(a cărei moştenitoare este pârâta C.), în temeiul Legii nr. 10/2001. Or, aceste considerente, care au stat la baza respingerii acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că în mod greşit instanţele fondului au apreciat, în prezentul proces, că o eventuală soluţie de respingere pe fond a notificării pârâtei nu ar fi de interes pentru reclamant. Dimpotrivă, susţine recurentul, într-o astfel de ipoteză, condiţiile uzucapiunii ar putea fi analizate de o instanţă de judecată, într-un proces viitor.

Aceste critici pot fi încadrate în cazul de casare menţionat de recurent însă ele sunt nefondate.

Corespunde realităţii împrejurarea că printr-un demers juridic anterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, a solicitat instanţei de judecată să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 221 m.p., situat în Bucureşti (1/2 din suprafaţa terenului situat în prelungirea curţii proprietatea reclamantului de la nr. 23), ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor.

Acţiunea fost respinsă în primă instanţă, ca neîntemeiată, în acest sens fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 572/22.03.2018 a Tribunalul Bucureşti, în dosar nr. x/2017. Două au fost considerentele decisive care au condus la această soluţie, şi anume: 1) neîndeplinirea condiţiei legale referitoare la caracterul continuu al posesiei, aceasta fiind întreruptă prin notificarea formulată de terţul D. în baza Legii nr. 10/201; 2) reclamantul nu a probat condiţia referitoare la exercitarea unei posesii sub nume de proprietar, prin achitarea taxelor şi impozitelor aferente, în perioada corespunzătoare prescripţiei.

Prin decizia civilă nr. 1878A/20.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentinţe şi a admis cererea de intervenţie formulată de C.(moştenitor al fostului proprietar D.) în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti. Instanţa de apel a reţinut, în considerentele acestei decizii, că notificarea/cererea de restituire a terenului formulată de autorul intervenientei în baza Legii nr. 10/2001 nu are drept efect întreruperea posesiei, deoarece, potrivit art. 1849 şi 1865 C. civ., acest demers nu îndeplineşte cerinţa de a constitui caz de întrerupere a prescripţiei, astfel că nu poate fi reţinut viciul absolut constând în întreruperea posesiei, după cum nu poate fi reţinut nici viciul relativ al tulburării posesiei. Cu toate acestea, menţinând soluţia primei instanţe a fondului, instanţa de apel statuează în sensul că viciul clandestinităţii, precum şi acela al discontinuităţii sunt cele care afectează caracterul util al posesiei pe care reclamantul o invocă asupra terenului, în raport cu unitatea administrativ-teritorială, fiind probată împrejurarea că posesia a fost ascunsă de pârât, prin neplata impozitelor aferente, precum şi împrejurarea că, începând cu anul 2009, elementul corpus asupra terenului a fost exercitat cu intermitenţe, iar nu în mod continuu.

Hotărârea instanţei de apel a rămas definitivă, urmare a respingerii recursului declarat de reclamantul A., prin decizia nr. 2715/09.12.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Instanţa de recurs statuează, cu îndestulătoare claritate, că demersul intervenientei C., realizat în condiţiile Legii nr. 10/2001 (notificarea prin care solicită restituirea terenului aflat în litigiu) nu produce efectul întreruperii posesiei, însă, ceea ce a fundamentat decisiv soluţia instanţei de apel nu este acest aspect, al formulării notificării, ci viciul clandestinităţii posesiei asupra terenului aflat în litigiu, acest viciu fiind de natură să împiedice dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Astfel fiind, este adevărat că unul din cele două considerente decisive pentru care prima instanţă a fondului a respins acţiunea reclamantului A. în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenului aflat în litigiu, a fost legat de existenţa notificării/cererii de restituire formulate de fostul proprietar în baza Legii nr. 10/2001, apreciindu-se că aceasta este de natură să întrerupă cursul prescripţiei achizitive, afectând caracterul continuu al posesiei. Însă, instanţa de apel, cea de-a doua instanţă a fondului, judecând procesul, a înlăturat acest considerent al primei instanţe (care a constituit fundament al criticii din apelul reclamantului) şi, păstrând sentinţa, a substituit considerentele apreciate a fi incorecte, cele legate de efectul notificării asuprea cursului prescripţiei achizitive, înlocuindu-le cu propriile considerente, referitoare la viciul clandestinităţii, precum şi la acela al discontinuităţii, care afectează caracterul util al posesiei invocate de reclamant cu efect achizitiv.

Totodată, este adevărat că autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în acest sens fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Însă, în precedentul proces, nu considerentele referitoare la formularea unei notificări/cereri de restituire a terenului cu privire la care reclamantul-recurent pretinde că a dobândit un drept de proprietate prin uzucapiune sunt cele care au explicat şi justificat, în final, soluţia de respingere a acţiunii, acestea fiind înlăturate de către instanţa de control judiciar, printr-o hotărâre rămasă definitivă, astfel cum a fost enunţat anterior. În realitate, acţiunea reclamantului-recurent a fost definitiv respinsă pentru considerente referitoare la caracterul util al posesiei exercitate asupra terenului, statuându-se, cu autoritate de lucru judecat, că aceasta nu a fost una publică şi netulburată, în înţelesul art. 1847 C. civ. din 1864, astfel că aceste vicii ale posesiei împiedică producerea efectului achizitiv invocat.

În prezentul proces, reclamantul solicită unei instanţe de judecată să constate, în principal, că autorul notificării/cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu este îndreptăţit la restituirea în natură a terenului cu privire la care acelaşi reclamant pretinsese anterior un drept de proprietate dobândit prin uzucapiune.

Or, în circumstanţele date, este corectă concluzia instanţei de apel referitoare la împrejurarea că reclamantul A. nu mai poate justifica un interes în exercitarea prezentei acţiuni civile în justiţie întrucât, indiferent de soluţia ce se va da notificării formulate de autorul pârâtei C. în baza legii speciale reparatorii, chiar respinsă de ar fi, ea nu poate să producă consecinţe juridice în privinţa solicitării reclamantului de a-i fi recunoscut un drept de proprietate asupra terenului ce face obiectul notificării, drept dobândit prin uzucapiunea de lungă durată. Aceasta, în condiţiile în care, o acţiune anterioară, având acelaşi obiect, a fost definitiv respinsă, pentru motivul esenţial că posesia exercitată nu a fost una utilă, în sensul legii, suferind de viciul clandestinităţii. Autoritatea de lucru judecat a acestui considerent decisiv, care a determinat în mod necesar păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este cea care va interzice readucerea în faţa oricărei instanţe de judecată a acestei chestiuni litigioase, deja rezolvate în defavoarea reclamantului.

Pentru cele ce precedă, criticile de nelegalitate exprimate de recurent cu privire la soluţia respingerii acţiunii sale în constatare negativă, pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la justificarea unui interes născut şi actual în exercitarea acesteia, sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate.

II.2. Cu referire la recursul pârâtei C. împotriva deciziei civile nr. 963A din 4 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Subsumat celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare exercitate de reclamanţi, instanţa apreciind greşit că inadmisibilitatea este o excepţie de procedură, iar nu o apărare de fond, invocată ca atare prin întâmpinarea la apel, prin notele şi concluziile depuse la dosarul cauzei, întâmpinarea cuprinzând, implicit, motive ale unui apel incident. Totodată, se arată că instanţa de apel nu a stabilit, sub aspect probator, calitatea procesuală pasivă a celor doi intimaţi, nu a identificat obiectul cererii, pentru a verifica competenţa instanţei sesizate, a respins greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, ulterior pronunţării deciziei de casare nr. 2215/2022 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Toate aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte observă că pârâta C. a invocat atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare exercitate de reclamanţi, raportat la art. 35 C. proc. civ., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanţe a fondului, cele două excepţii invocate fiind respinse de instanţă, ca neîntemeiate, în şedinţa publică din data de 13 mai 2022, dată la care au fost închise dezbaterile în fond şi cauza a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei de interes.

Prin urmare, aceste excepţii procesuale de fond, vizând neregularităţi referitoare la condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile exercitate de cei doi reclamanţi(în speţă, calitatea procesuală), precum şi îngrădiri ale dreptului la acţiune(în speţă, inadmisibilitatea acţiunii în constatare atunci când se poate cere realizarea dreptului), au fost invocate de partea pârâtă în proces în faţa primei instanţe a fondului, cu referire la cererea de chemare în judecată, iar instanţa s-a pronunţat asupra lor, motivat. În aceste circumstanţe, cu privire la modul de soluţionare a celor două excepţii în faţa primei instanţe, pârâta avea interes să declare apel, în condiţiile în care acestea au fost respinse.

Prin hotărârea primei instanţe a fondului, acţiunea reclamanţilor a fost şi ea respinsă, ca fiind lipsită de interes, şi aceste părţi au declarat apel, criticând-o exclusiv pentru acest motiv.

Astfel fiind, în absenţa unui apel incident al părţii pârâte în proces, urmărind limitele efectului devolutiv al apelului principal declarat de reclamanţi, soluţia respingerii celor două excepţii procesuale de fond a rămas definitivă, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat că cei doi reclamanţi au calitate procesuală activă în acest proces, iar acţiunea în constatare pe care au exercitat-o este admisibilă.

Admiterea acestor excepţii era inadmisibilă în apelul exclusiv al reclamanţilor, în condiţiile în care ele au în vedere dreptul la acţiune, iar nu cererea de apel sau neregularităţi ale apelului. În alte cuvinte, atâta timp cât aceste două excepţii au fost invocate în faţa primei instanţe şi ele au fost respinse, soluţia trebuia apelată de partea pârâtă, singura care avea interes să deducă neregularităţile invocate controlului judiciar. Cum un apel incident nu a fost exercitat, în condiţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., şi nici susţinut ca atare în faţa instanţei de apel (partea nu a invocat aplicarea regimului juridic specific unui astfel de apel, susţinerile referitoare la un pretins apel incident "implicit, integrat în cuprinsul întâmpinării, fiind formulate omisso medio, pentru prima dată în faţa instanţei de recurs) soluţia primei instanţe este definitivă sub acest aspect şi reiterarea acestor excepţii, în calea de atac a recursului, nu poate fi acceptată întrucât face abstracţie de autoritatea de lucru judecat a hotărârii primei instanţe.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a constatat că există un impediment de ordin procedural în examinarea pe fond a apărărilor formulate de pârâtă prin cele două întâmpinări la apel, iar nu pe calea unui apel incident, apărări prin care se susţine că reclamanţii nu ar fi titularii dreptului în raportul juridic izvorât din formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu ar avea deschisă calea unei acţiuni în soluţionarea pe fond a notificării de către instanţa de judecată sau a uneia având ca obiect obligaţie de a face, în contradictoriu cu unitatea deţinătoare

Aceeaşi este situaţia şi în legătură cu reluarea argumentelor în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată ca atare de partea pârâtă în primă instanţă şi soluţionată prin hotărâre a primei instanţe, fără ca împotriva acestei soluţii să se exercite, în condiţiile procedurale de fond şi de formă, calea de atac a apelului incident, reglementat prin art. 472 C. proc. civ. În condiţiile în care hotărârea primei instanţe a fondului nu a fost supusă, în condiţii procedurale, controlului judiciar exercitat de către instanţa de apel, sub aspectul rezolvării date celor două excepţii procesuale:excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi excepţia lipsei calităţii procesuale a active a reclamanţilor, aceasta a dobândit caracter definitiv, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului exercitat de reclamanţi, conform art. 477 C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, recurenta nu argumentează, convingător, afirmaţia din recurs referitoare la efectul redactării deciziei de casare (decizia nr. 2215/2022 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) asupra limitelor devoluţiunii apelului cu soluţionarea căruia a fost învestită instanţa de apel şi, implicit, asupra caracterului definitiv al soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor. Prin urmare, criticile formulate urmează a fi înlăturate, ca nefondate.

Cu referire la motivele prin care se invocă omisiunea primei instanţe de a-şi verifica propria competenţă, după o prealabilă clarificare a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea vor fi înlăturate ca inadmisibile, fiind susţinute, ca atare, pentru prima dată în faţa instanţei de recurs(omisso medio). În aceste condiţii, aspectele referitoare la competenţa materială rămân definitiv tranşate în faţa primei instanţe a fondului, orice necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică fiind acoperită definitiv, conform art. 131 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, următoarele:

a) decizia recurată nu este motivată corespunzător, existând o contradicţie între considerente şi dispozitiv. Astfel, instanţa reţine netemeinicia acţiunii în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., însă, admite, prin dispozitiv, şi apelul declarat de această parte.

Această critică este reiterată de aceeaşi recurentă şi în recursul declarat împotriva încheierii din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmând a fi analizată cu prilejul abordării acestui recurs, răspunzându-se, astfel, prin considerente comune.

b) instanţa nu s-a pronunţat, motivat, cu privire la cererea formulată prin întâmpinarea la apel, aceea de amendare a intimaţilor pentru exercitarea cu rea-credinţă a acţiunii civile în constatare.

Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei cereri pe care partea pretinde că a formulat-o nu poate fi corectată prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, întrucât, în etapa recursului, nu se poate rejudeca procesul, printr-o eventuală soluţionare a cererilor omise de către instanţele fondului. Ceea ce se judecă în recurs este chiar hotărârea atacată, verificându-se legalitatea acesteia, adică cum au fost aplicate normele de drept unei situaţii de fapt deja stabilite suveran de ultima instanţă a fondului. Orice posibilă omisiune în soluţionarea cererilor cu care instanţa de apel a fost în mod direct învestită poate fi cercetată în cadrul unei cereri de completare a hotărârii, formulate cu respectarea condiţiilor procedurale reglementate prin art. 444 C. proc. civ., iar nu prin exercitarea unui recurs, partea neavând posibilitatea de opţiune în acest caz. Prin urmare, critica se va respinge, ca nefondată.

c) motivele pe care se întemeiază decizia sunt contradictorii, străine de natura cauzei, neavând legătură cu procesul, fiind concluzii ipotetice, în funcţie de o viitoare soluţie pronunţată în dosarul de uzucapiune privind pe reclamantul B.; dacă instanţa considera că dezlegarea prezentei cauze depinde în tot sau în parte de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, avea posibilitatea de suspenda judecata, până la soluţionarea definitivă a dosarului de uzucapiune invocat.

Recurenta nu indică care sunt, în concret, motivele contradictorii din cuprinsul deciziei instanţei de apel, în măsură să afecteze calitatea actului de justiţie realizat de către această instanţă de prim control judiciar şi să justifice astfel soluţia casării, pentru nelegalitate.

Contrar susţinerilor recurentei, decizia instanţei de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, ea cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv de apel, astfel că este exclus arbitrariul, iar instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Cu referire la reclamantul B., instanţa de apel arată, explicit, că acesta nu a avut calitatea de parte în procesul civil soluţionat definitiv prin decizia nr. 2715/09.12.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă(dosar civil nr. x/2017), evocată în cuprinsul prezentelor considerente, astfel că nu-i poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, asemeni reclamantului A..

Se reţine faptul că, printr-o acţiune în justiţie anterioară prezentului demers judiciar, înregistrată cu nr. x/2015 şi precizată ulterior, reclamantul E. a chemat şi el în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei să constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 225 m.p., reprezentând 1/2 din suprafaţa totală a imobilului situat în Municipiul Bucureşti, str. x, în imediata vecinătate a imobilului de la nr. 19, pe care îl deţine cu titlu de proprietar. La data de la data de 06.03.2019, a intervenit decesul reclamantul E., iar prin încheierea din 03.06.2019 tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamanţi, a succesorilor acestuia: B. şi F..

Prin sentinţa civilă nr. 2576/18.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti; a respins cererea de chemare în judecată precizată, ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C.. În esenţă, s-a reţinut că nu a fost probată condiţia exercitării unei posesii utile, sub nume de proprietar, şi nici aceea a unei posesii publice; pe de altă parte, o eventuală posesie ar fi fost oricum tulburată atât prin demersurile juridice făcute de către D. şi succesoarea acesteia, intervenienta C., în vederea recunoaşterii dreptului lor de proprietate asupra terenului, cât şi prin ocuparea efectivă a terenului de către o altă persoană, începând cu anul 2007.

Prin decizia civilă nr. 639A/15.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, ca nefondat.

Ulterior, prin decizia nr. 2215/15.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei din apel, a casat această decizie şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

In aceste circumstanţe, în prezentul proces, instanţa de apel relevă că nu a primit o rezolvare definitivă chestiunea referitoare la existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă aceasta este sau nu de natură să influenţeze cursul prescripţiei achizitive invocate în favoarea sa de reclamantul B., cu referire la o parte din terenul notificat.

Acesta este considerentul decisiv, exprimat cu suficientă claritate, pentru care instanţa de apel a apreciat că nu poate verifica condiţia interesului pe care acest reclamant îl are în promovarea prezentei acţiunii în constatare, precum în ipoteza reclamantului A., nefiind soluţionat definitiv procesul în stabilirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, proces în cadrul căruia au a fi analizate efectele notificării formulate în condiţiile legii speciale asupra cursului prescripţiei, în sensul celor stabilite cu caracter obligatoriu prin hotărârea instanţei de casare-decizia nr. 2215/15.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Nu se poate reţine, aşadar, nemotivarea hotărârii atacate, în ipoteza invocată, aceea a existenţei unor motive contradictorii, ceea ce se critică, de fapt, fiind soluţia pe care instanţa a dat-o apelului declarat de reclamantul B., pârâta fiind nemulţumită de soluţia casării cu trimitere. Cu toate acestea, nu poate fi efectuat nici un control de legalitate specific, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestui caz de casare.

II.3. Cu referire la recursul pârâtei C. împotriva încheierii din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Recurenta afirmă că respingerea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei instanţei de apel duce la o încălcare a dispoziţiilor art. 443 rap. la art. 425 alin. (1) lit. c) şi lit. b), existând o contradictorialitate între soluţia menţionată în dispozitivul hotărârii, aceea de admitere a apelului formulat de ambii apelanţi, şi considerentele deciziei, prin care s-au înlăturat apărările reclamantului A., reţinându-se că doar reclamantul B. justifică un interes în promovarea acţiunii. Or, această neclaritate putea şi trebuia să fie lămurită de către instanţa de apel, în procedura reglementată prin art. 443 C. proc. civ.

Aceste critici pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia se va examina legalitatea încheierii recurate, însă ele sunt nefondate.

Prealabil acestei analize, instanţa de recurs observă că, prin încheierea supusă prezentului recurs, instanţa de apel a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei date în soluţionarea apelurilor declarate în acest proces de părţile reclamante, însă, în cuprinsul considerentelor încheierii, explică cu îndestulătoare claritate că a fost reformată soluţia primei instanţe a fondului, aceea de respingere ca lipsită de interes a acţiunii introductive, doar în privinţa unuia dintre cei doi reclamanţi-B.,- nu şi în privinţa celuilalt reclamant- A.. Se reaminteşte că, în cuprinsul considerentelor deciziei, a fost argumentat de ce soluţionarea notificării formulate în baza legii speciale de reparaţie nu este de natură să aducă vreun folos practic celui de-al doilea reclamant, atâta timp cât acţiunea sa în constatarea uzucapiunii a fost definitiv respinsă, pentru motive care nu au legătură cu existenţa acestei notificări, ci cu unele din condiţiile posesiei.

Astfel fiind, instanţa de apel lămureşte, practic, înţelesul şi întinderea dispozitivului, din perspectiva considerentelor deciziei, precizând că soluţia casării cu trimitere îl vizează exclusiv pe reclamantul B..

În esenţă, recurenta critică soluţia pe care instanţa de apel a dat-o apelului, apreciind că trebuia admis în parte, numai cu privire la unul dintre apelanţi, raportat la cele statuate prin considerente.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ., în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Aşadar, apelul nu se poate admite niciodată în parte, ci în tot. În caz de admitere a apelului, regula este schimbarea hotărârii apelate, în tot sau în parte. În alte cuvinte, instanţa de apel va admite întotdeauna apelul, chiar dacă doar o parte din criticile formulate sunt găsite fondate, schimbarea sentinţei apelate urmând a se dispune în tot doar dacă apelul priveşte toate soluţiile cuprinse în hotărârea apelată şi toate aceste soluţii sunt schimbate, în caz contrar, schimbarea operând în parte, cu privire la soluţiile schimbate. Cu titlu de excepţie, consecutiv admiterii apelului(întotdeauna în tot), instanţa va dispune anularea hotărârii, iar nu schimbarea acesteia, în ipotezele de strictă interpretare prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., una dintre acestea vizând situaţia în care instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecat fondului(spre exemplu, admiterea greşită a unei excepţii procesuale peremptorii, precum excepţia lipsei de interes).

În prezentul proces, în condiţiile în care cei doi reclamanţi au formulat o cerere comună de apel, iar nu cereri distincte, instanţa de apel s-a considerat învestită cu soluţionarea unui singur apel, formulat de cele două părţi reclamante în proces. Prin urmare, respectând dispoziţiile imperative ale art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a admis în tot apelul, iar nu în parte, şi a anulat în parte sentinţa apelată, în privinţa soluţiei date acţiunii reclamantului B., dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în aceste limite, pentru ca instanţa de apel să aprecieze în privinţa condiţiei interesului acestui reclamant în exercitarea acţiunii în constatare promovate, în funcţie de rezolvarea definitivă ce se va da acţiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, obiect al dosarului civil nr. x/2016

Soluţia pe care instanţa de apel a pronunţat-o respectă exigenţele normelor procesuale evocate şi ea este confirmată şi susţinută fundamental prin considerentele exprimate în cuprinsul hotărârii.

Prin urmare, în absenţa unor dispoziţii contradictorii, cererea de lămurire a dispozitivului a fost corect respinsă de către instanţa de apel, iar criticile de nelegalitate susţinute de recurentă vor fi şi ele respinse, ca nefondate.

Pentru toate aceste considerente, aplicând dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta C..

Pe cale de consecinţă, în raport cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul A.. Prin respingerea recursului, această parte a pierdut procesul, implicit dreptul la recuperarea costurilor acestuia, pe care le va suporta integral.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 963A din 4 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021, precum şi recursul declarat de pârâta C. împotriva încheierii din 19 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în acelaşi dosar.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.