Admissibility of testimonial proof for an unwritten author's rights assignment contract despite statutory written form requirement

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 28 august 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Opera Naţională Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 360.000 RON + TVA (în total 428.400 RON), reprezentând contravaloarea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 740 din 16 aprilie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Opera Naţională Bucureşti, ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 399A din 9 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti a IV-a secţia civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 740/16.04.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost schimbata în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 359.400 RON la care se adaugă TVA în valoare de 68.286 RON. A fost obligată intimata pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta Opera Naţională Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta arată că instanţa de apel reţine că:

"este în drept să reaprecieze probele să suplimenteze probatoriul, ceea ce în cauză s-a întâmplat, rezultând altă situaţie de fapt decât cea reţinută în primul grad de jurisdicţie în fond. Situaţia de fapt diferită reclamă şi o altă calificare juridică şi o altă rezolvare a pretenţiilor deduse judecăţii", numai că nu a existat o altă situaţie de fapt în apel; doar aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material incidente în speţă de către instanţa de apel.

Raportat la capătul principal al cererii introductive şi la interpretarea eronată a normelor legale aplicabile în speţă, invocă prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996, cu privire la forma scrisă a contractului de cesiune şi arată că sancţiunea ce intervine constă în imposibilitatea părţilor contractante de a dovedi existenţa şi conţinutul contractului cu un alt mijloc de probă (reiterează considerentele instanţei supreme reţinute în decizia nr. 738/2018).

Se mai afirmă de către instanţa de apel că încheierea contractului rezultă din declaraţia martorei şi că forma scrisă a acestuia era doar o chestiune tehnică.

Cu încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a dat forţă probantă absolută declaraţiei martorei B., care a recunoscut că nu a fost încheiat un contract între părţi şi nici nu putea cunoaşte motivele pentru care nu a fost semnat contractul.

În privinţa aplicării legii speciale, chiar instanţa supremă a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie special în materie, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. Or, instanţa de apel a încălcat acest principiu de drept.

Instanţa de apel a mai reţinut că "forma scrisă este una doar ad probationem, contractul născut valabil putând fi însă dovedit prin alte probe admise de lege - în cauză, părţile nu s-au opus audierii martorei B. (art. 309 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), iar existenţa contractului rezultă şi din înscrisurile dosarului, coroborate cu declaraţia martorei".

În mod eronat s-a reţinut că pârâta ar fi fost de acord cu încuviinţarea probei cu martori, invocând prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Din cuprinsul cererii introductive de instanţă şi a înscrisurilor ataşate la dosar rezultă că ONB nu s-a implicat în organizarea celor două spectacole, că nici nu dispunea de fondurile necesare, că primele discuţii cu privire la o eventuală cesiune s-au purtat după desfăşurarea spectacolelor, cu consilierul juridic, managerul pârâtei neacceptând propunerea pentru realizarea spectacolelor în forma propusă.

Evidenţiază că toată corespondenţa privind încheierea presupusului contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor a fost făcută ulterior realizării celor două spectacole.

Susţine că, şi dacă s-ar accepta că între părţi s-a încheiat un contract de cesiune pentru cele două spectacole, respectivul contract nu respectă dispoziţiile art. 40 şi urm. din Legea nr. 8/1996: proiectul de contract nu vizează spectacolele din 8.09.2017 şi 29.10.2017, ci eventuale opere derivate sau reproduceri ulterioare, pretinsa cesiune era una neexclusivă, iar, pe de alta parte, în proiect nu sunt prevăzute distinct nici drepturile patrimoniale transmise, nici modalitatea de utilizare, nici durata şi nici întinderea cesiunii pentru fiecare drept ce se pretinde a fi fost cesionat, aşa cum nu se prevede nici remuneraţia aferentă.

Sub al doilea motiv de recurs, pârâta arată că în mod greşit s-a reţinut că dl. C. ar fi autorul operei, iar interesele acestuia ar fi reprezentate de intimata din cauză şi se vorbeşte de rezilierea contractului, aspecte străine de prezenta cauză, nefiind invocate de părţi.

În mod eronat s-a reţinut că între părţi s-ar fi încheiat un contract de reprezentare scenică, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a susţinut acest lucru, nu există nicio dovadă la dosar şi nici un capăt de cerere în acest sens, fiind un motiv străin de prezenta cauză.

Se reţine, tot în mod eronat, că ONB nu ar fi contestat suma în litigiu. Pârâta ONB a contestat existenţa contractului şi implicit suma în litigiu care niciodată nu a fost recunoscută de către ONB; de asemenea, se constată existenţa contractului, deşi nu exista un capăt distinct de cerere în acest sens, instanţa pronunţându-se plus petita.

Concluzionează arătând că în prezenta speţă s-a ajuns ca intimata, în baza unui contract inexistent, cu încălcarea principiilor de drept şi nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii speciale, să emită pretenţii pentru o sumă stabilită unilateral şi discreţionar de ea însăşi, iar ONB să fie obligată la plata sumei printr-o decizie nelegală şi netemeinică.

Solicită admiterea recursului şi indică motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la data de 13 decembrie 2023, însă aceasta nu a depus întâmpinare în termen legal.

La data de 20 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în măsura în care nu se va face dovada achitării timbrajului, precum şi din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante formulate prin concluziile scrise.

I.6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 septembrie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Opera Naţională Bucureşti împotriva deciziei nr. 399A din 9 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi a fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2025, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele esenţiale ale litigiului, relevante pentru soluţionarea recursului, astfel cum rezultă din lucrările dosarului şi respectiv cum au fost reţinute de instanţa de apel în expunerea faptelor considerate ca dovedite, sunt următoarele:

Reclamanta A. a solicitat prin acţiunea de faţă obligarea pârâtei la plata sumei de 360.000 RON şi TVA, întemeindu-se pe existenţa unui contract încheiat între părţi, calificat în acţiune ca un contract de cesiune a drepturilor de autor; acest contract avea ca obiect transmiterea către pârâta Opera Naţională Bucureşti a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe asupra spectacolelor "Tragicomedy" şi "Un minut de dans sau Uff!", organizate şi desfăşurate la ONB la datele de 8 septembrie 2017 şi respectiv 29 octombrie 2017.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a probat existenţa contractului de cesiune a drepturilor de autor - pentru care legea a prevăzut forma scrisă ad probationem - şi că probele administrate nu au dovedit nici măcar existenţa unor negocieri privind încheierea acestui contract.

Instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 359.400 RON şi TVA, reţinând că în acest scop că probatoriul administrat (în primă instanţă şi completat în apel, inclusiv cu proba testimonială) susţine teza reclamantei privind existenţa negocierilor între părţi în scopul realizării celor două spectacole pe care pârâta le-a şi promovat, că circumstanţele concrete ale colaborării artistice au fost stabilite de reprezentanţii legali ai părţilor astfel cum rezultă din corespondenţa depusă la dosar, că a avut loc încheierea între părţi a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi conexe cu privire la spectacolele menţionate, lipsind doar înscrisul constatator al acestei convenţii, că spectacolele s-au ţinut - pârâta vânzând bilete şi încasând preţul acestora - reclamanta îndeplinindu-şi astfel obligaţia de a transmite drepturile asupra operelor, fără ca obligaţia de plată a preţului cesiunii să fie executată de pârâtă.

Cu privire la proba contractului, Curtea de apel a reţinut cu ocazia dezbaterii probatoriilor în calea de atac (la termenul din 25.05.2022, a se vedea încheierea la dosarul de apel) că sunt aplicabile prevederile art. 310 C. proc. civ. în sensul existenţei unui început de dovadă scrisă, astfel încât a încuviinţat şi administrat proba testimonială - prin audierea ca martor a doamnei B., directorul pârâtei ONB la data faptelor relevante.

Faţă de aceste împrejurări, se constată că motivele recursului ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privesc, în esenţă, imposibilitatea dovedirii contractului pe care se întemeiază pretenţiile reclamantei şi, conex, nelegala încuviinţare şi administrare la instanţa de apel a probei testimoniale pentru dovedirea existenţei acestui act juridic; totodată, s-au invocat prevederile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe în materia contractului de cesiune a dreptului de autor, cu argumentarea că aceste dispoziţii nu au fost respectate în speţă.

Aceste critici pot fi încadrate în cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) - deoarece regulile de probă a actului juridic, chiar cuprinse în alt act normativ decât C. proc. civ., sunt norme de procedură - şi respectiv pct. 8 al aceluiaşi articol - pentru că se pune în discuţie însăşi validitatea actului juridic prin motivele de critică evocate, ceea ce atrage verificarea respectării normelor de drept material aplicabile.

Se mai susţine prin motivele dezvoltate - nefondat, după cum se va argumenta - prezenţa unor motive străine de cauză, critici încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi depăşirea limitelor învestirii - critică ce poate fi examinată în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte calificarea contractului încheiat între părţi, reclamanta a afirmat prin acţiune că acesta a fost un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, prin care a transmis exclusiv pârâtei ONB drepturile asupra spectacolelor menţionate mai sus; din argumentarea sa (susţinută de înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe) rezultă că ea a încheiat, la rândul său, contracte cu artiştii interpreţi şi executanţi care au susţinut spectacolele, cu regizorul, cu titularii drepturilor de autor asupra compoziţiilor muzicale utilizate, etc., prin care a dobândit cu titlu oneros drepturile care apoi au făcut obiectul cesiunii către pârâtă.

Această calificare a fost avută în vedere şi de instanţe, care s-au raportat în analiza lor la prevederile art. 40 şi următoarele din Legea nr. 8/1996; din această perspectivă, deşi se reproşează deciziei recurate menţionarea încheierii unui contract de reprezentare scenică, Înalta Curte constată că această menţiune nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, pentru argumentele ce succed.

Astfel, contractul de cesiune a drepturilor de autor este reglementat în Capitolul VII al Legii nr. 8/1996, intitulat "Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor", iar dispoziţiile generale aplicabile tuturor contractelor de cesiune din această materie sunt cuprinse în prima secţiune a capitolului, intitulată corespunzător ("Dispoziţii generale").

În celelalte trei secţiuni ale aceluiaşi capitol, legea se referă la categorii particulare de cesiuni ale drepturilor de autor, respectiv contractul de editare (Secţiunea a II-a), contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (Secţiunea a III-a) şi respectiv contractul de închiriere (Secţiunea a IV-a).

Potrivit art. 59 alin. (1) din lege, situat în Secţiunea a III-a a Capitolului VII, "Prin contractul de reprezentare teatrală ori de execuţie muzicală titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condiţiile convenite."

Rezultă cu claritate din aceste dispoziţii legale şi din modul de reglementare expus că noţiunea de gen care desemnează modul de transmitere (totală sau parţială, exclusivă sau neexclusivă) a drepturilor de autor asupra unei opere este contractul de cesiune; în schimb, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală constituie o specie de cesiune, care priveşte un anume tip de operă şi o anumită modalitate de transmitere a unora dintre drepturile ce poartă asupra operei.

De aceea, se reţine că referirea de către instanţa de apel la contractul de reprezentare scenică nu face decât să indice categoria particulară de cesiune ce a avut loc în cauză potrivit dezlegărilor cuprinse în decizia recurată şi ea nu este nici străină cauzei şi nici eronată, de vreme ce s-a reţinut că reclamanta a transmis pârâtei dreptul de a reprezenta în public spectacolele de muzică şi dans "Tragicomedy" şi "Un minut de dans sau Uff!", regizate de C..

În ceea ce priveşte existenţa acestui contract, sunt relevante dispoziţiile art. 43 ale Legii nr. 8/1996, potrivit cu care:

"Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect opere utilizate în presă."

Această dispoziţie legală instituie, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către ambele instanţe, o cerinţă de formă ad probationem, şi anume forma scrisă.

Absenţa formei scrise nu atrage nevalabilitatea convenţiei, ci imposibilitatea de a o dovedi cu alte mijloace de probă decât înscrisul constatator.

În acest context, se impune a arăta că prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 constituie dispoziţii speciale în raport cu dreptul comun în materia probării convenţiilor, astfel încât, cum în mod corect se arată în cererea de recurs, ele se aplică cu prioritate faţă de norma generală, care este constituită de art. 309 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel."

Nu mai puţin adevărat este însă că, în tăcerea legii speciale, aceasta se completează cu legea generală.

În acest sens, art. 309 alin. (1) C. proc. civ. permite proba cu martori pentru dovada oricărei împrejurări de fapt (inclusiv, deci pentru proba existenţei unui act juridic civil), dacă legea nu dispune altfel, iar în speţă norma cuprinsă în art. 43 din Legea nr. 8/1996 reprezintă dispoziţia legală contrară ce face aplicabilă restricţia probatorie evocată.

Potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ., "De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: (…) 2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310".

Prin urmare, însăşi ipoteza premisă a art. 309 alin. (4) C. proc. civ. corespunde situaţiei litigioase în cauză, unde legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic, iar Înalta Curte nu identifică (şi nici recurenta nu a invocat) nici un argument legal pentru care situaţiile de excepţie cuprinse în acest text nu ar fi aplicabile şi ipotezei contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

De aceea, un început de dovadă scrisă în favoarea existenţei unei convenţii între părţi permitea încuviinţarea şi administrarea probei testimoniale pentru dovedirea actului juridic; totodată, faţă de art. 329 C. proc. civ., fiind admisibilă proba cu martori, era admisibilă şi proba cu prezumţii judecătoreşti.

Cum se poate observa din expunerea instanţei de apel asupra faptelor, s-a reţinut existenţa unor negocieri prin corespondenţă între reprezentanţii reclamantei şi pârâtei în vederea desfăşurării spectacolelor, promovarea (inclusiv prin mijloace on-line) de către pârâta ONB a spectacolelor, desfăşurarea acestora şi vânzarea de bilete pentru acestea de către pârâtă, direct şi prin intermediari specializaţi.

Modul de apreciere din partea instanţei de apel a elementelor ce au fost considerate începuturi de dovadă scrisă nu poate face obiectul controlului judiciar de faţă, pentru că nu poate fi analizat prin perspectiva legalităţii, ci doar a temeiniciei, examinare ce nu este deschisă instanţei de recurs.

Deşi instanţa de apel consemnează în cuprinsul deciziei atacate că proba cu martori pentru dovedirea contractului de cesiune a devenit admisibilă în prezenţa neopunerii părţii adverse, iar această împrejurare nu este reală, chestiunea nu afectează legalitatea hotărârii.

Astfel, este adevărat că prin întâmpinările formulate în faţa primei instanţe şi în apel şi cu ocazia dezbaterilor orale asupra probelor pârâta s-a opus administrării probei testimoniale, ceea ce făcea inaplicabilă excepţia de la art. 309 alin. (4) pct. 4 C. proc. civ.

Această menţiune eronată este însă contrazisă de cele constatate de instanţa de apel cu ocazia încuviinţării probelor (la termenul din 25.05.2022), unde s-a consemnat că în speţă este incidentă excepţia de la art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ. - existenţa unui început de dovadă scrisă - ipoteză ce a fost apoi explicitată în considerentele deciziei ce privesc faptele reţinute în cauză prin referirea la elementele ce au constituit început de dovadă scrisă conform art. 310 C. proc. civ.

Prin urmare, eroarea referitoare la absenţa unei opuneri a pârâtei este lipsită de efecte concrete, pentru că nu aceasta a fost excepţia de la inadmisibilitatea probei testimoniale reţinută în cauză.

În concluzia tuturor acestor argumente, Înalta Curte constată că în speţă proba testimonială nu a fost încuviinţată şi administrată cu încălcarea art. 43 din Legea nr. 8/1996, astfel încât criticile corespunzătoare sunt nefondate.

În ceea ce priveşte validitatea contractului de cesiune a cărui încheiere a fost reţinută în speţă, se reţine că potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma şi numerotarea de la data evenimentelor relevante (septembrie- octombrie 2017), în prezent art. 42 alin. (1):

"Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a cere rezilierea contractului."

Astfel cum a consemnat instanţa de apel, absenţa clauzelor la care face referire prima teză a textului nu este sancţionată cu nevalabilitatea actului juridic, ci cu rezilierea; această soluţie legală atipică (pentru că rezilierea este remediul specific în dreptul comun ipotezei de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale) este pusă de legiuitor la îndemâna celui interesat, iar în speţă niciuna dintre părţi nu a invocat intervenirea rezilierii.

Prin urmare, nu se pot reţine în speţă argumente în sensul nevalabilităţii contractului încheiat între părţi şi care a fundamentat pretenţiile reclamantei.

În acelaşi timp, rezultatul procesului logico-juridic desfăşurat de instanţa de apel pentru stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriilor administrate în mod legal a fost în sensul că părţile au convenit ca pârâta să primească dreptul de a organiza şi desfăşura sub egida sa cele două spectacole, în schimbul sumei reţinute din corespondenţă de Curtea de apel şi care a fost cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate.

Sub aspectul temeiniciei acestei concluzii, cum s-a arătat deja, criticile formulate nu pot primi o încadrare legală în coordonatele art. 488 C. proc. civ.

În acelaşi timp, cu excepţia susţinerilor privind art. 42 din Legea nr. 8/1996 (mai sus analizate), susţinerile din cererea de recurs care valorifică motivul de recurs de la pct. 8 al normei evocate nu pot fi încadrate în drept, pentru că instanţa de recurs nu identifică vreo normă de drept material care să fi fost greşit aplicată sau interpretată de instanţa de apel.

Este cazul astfel, spre exemplu, al afirmaţiilor care privesc purtarea negocierilor prin consilier juridic şi nu prin reprezentant legal, la absenţa calităţii domnului C. de reprezentant al reclamantei - o atare calitate nefiind nici măcar afirmată, dimpotrivă arătându-se că acesta a fost regizorul spectacolelor, titularul drepturilor prevăzute de art. 66 din Legea nr. 8/1996 - sau la momentul concret al purtării acestor negocieri.

Din perspectiva susţinerilor privitoare la motivele străine cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), în afara celor care au fost deja examinate mai sus, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel s-a referit în mod nelegal la norme legale abrogate sau neaplicabile cauzei, cum sunt fostul Cod de comerţ sau art. 1182 C. civ.

Or, pe de-o parte referirea la fostul Cod de comerţ (ce cuprindea principii legale regăsite apoi în noul C. civ.) a fost realizată în contextul argumentării încheierii contractului între părţile cauzei prin ofertă urmată de acceptare, chestiuni teoretice care nu afectează raţionamentul juridic, ci, dimpotrivă, îl susţin.

Pe de altă parte, art. 1182 alin. (2) C. civ. nu este străin cauzei ("Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane."), cât timp instanţa de apel a constatat că înţelegerea părţilor (astfel cum a rezultat din corespondenţa depusă la dosar şi din declaraţia martorului audiat, managerul instituţiei pârâte la data faptelor relevante) a luat naştere în modalitatea permisă de lege, mai sus evocată.

În cuprinsul dezvoltărilor aceluiaşi caz de casare s-au apreciat ca fiind străine cauzei referirile instanţei de apel la rezilierea contractului de cesiune şi la calitatea domnului C. de regizor al spectacolelor în discuţie.

Astfel, Curtea de apel a reţinut:

"O altă eroare determinantă este reprezentată de aprecierea tribunalului potrivit căreia orice persoană interesată ar putea invoca anulabilitatea contractului încheiat cu nerespectarea cerinţelor specifice ale legii. Dimpotrivă, persoana ocrotită prin edictarea cerinţelor art. 40 şi urm. din Legea nr. 8/1996 nu este decât autorul operei, iar nu cocontractantul acestuia (cesionarul). Or, în cauză, autorul este regizorul C., ale cărui interese sunt reprezentate de apelanta-reclamantă, care a ales să ceară executarea contractului şi nu s-a prevalat de ipotetica anulabilitate, nici nu a cerut rezilierea la care se referă art. 42 alin. (1) teza finală din legea specială. De altfel, rezilierea nu a fost cerută nici de intimata-pârâtă Opera Naţională Bucureşti. Este totodată de domeniul evidenţei logice că rezilierea nu produce niciun efect favorabil reclamantei, care şi-a îndeplinit propriile prestaţii şi trebuie plătită (dar nici chiar intimatei, căci o eventuală restituire prin echivalent a prestaţiei primite - spectacolul - trebuie să se raporteze tot la onorariul enunţat în devizul ataşat corespondenţei părţilor şi care nu a fost contrazis la acea vreme explicit şi punctual)."

Această argumentare a fost cuprinsă în decizie pentru a lămuri confuzia ce rezultă din considerentele primei instanţe cu referire la sancţiunea ce ar putea interveni pentru nerespectarea cerinţelor de conţinut ale contractului de cesiune a drepturilor de autor, respectiv nulitate sau reziliere, chestiuni mai sus analizate.

Nu se poate identifica un argument contradictoriu în această explicaţie, deoarece legea prevede sancţiunea rezilierii şi nu a nulităţii pentru absenţa anumitor clauze, iar rezilierea poate fi cerută numai de cel interesat, în cauză reclamanta - creditorul obligaţiei de plată a preţului - optând pentru executarea contractului şi nu pentru desfiinţare.

De asemenea, referirea la calitatea de autor al spectacolului (din poziţia de regizor) a domnului C. nu este străină cauzei, cât timp ea a rezultat din probele administrate, fiind unul dintre elementele ce au caracterizat situaţia de fapt dedusă judecăţii şi negată de pârâtă.

Împrejurarea că pârâta nu a contestat în proces cuantumul sumei convenite de părţi ca preţ al cesiunii nu este determinantă pentru cauză, întrucât instanţa de apel nu a stabilit acest element pe baza unei recunoaşteri judiciare, ci pe baza probelor administrate cu privire la conţinutul înţelegerii părţilor (respectiv al negocierilor purtate).

În fine, nefondată este şi critica în sensul unei presupuse "plus petita" - respectiv că instanţa de apel ar fi constatat existenţa contractului dintre părţi, ceea ce reclamanta nu a solicitat - deoarece instanţa nu a constatat prin dispozitivul deciziei existenţa unui contract, ci această chestiune - existenţa unui contract - a făcut parte din construcţia logico-juridică prezentată prin acţiune de reclamantă şi a cărei realitate a fost reţinută de instanţa de apel, încheierea contractului de cesiune între părţi reprezentând premisa necesară admiterii acţiunii prin care se solicita îndeplinirea unei obligaţii decurgând din acest contract.

Pentru toate aceste considerente, constatând nefondate motivele de recurs ce se încadrează în art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Opera Naţională Bucureşti împotriva deciziei nr. 399A din 9 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2025.