Proportionality of injunctive relief for copyright infringement: distinguishing exclusive rights in incorporated musical works from audiovisual video works to avoid disproportionate deletion of entire videos

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 mai 2023 la Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, sub nr. x/2023, reclamanţii A. S.R.L. prin administrator B., şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând:

- eliminarea de pe platforma D. a videoclipurilor găzduite pe canalul "C." (www.x) - la următoarele adrese:

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http:x, încărcate fără a deţine niciun drept pe Platforma D., conform datelor furnizate de această platformă, de către utilizatorul C. Foto Video-https:x;

- interzicerea utilizării în orice mod, pe platforma de redare D., prin încărcarea şi postarea, repostarea sau altă formă de comunicare publică, atât ca operă de sine stătătoare cât şi ca parte dintr-o altă operă, a operei integrale sau a fonogramelor din opera ale cărei drepturi de autor ne aparţin găzduite la adresele de accesare:

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune;

- obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar;

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1025 din data de 29 noiembrie 2023 pronunţată în dosar nr. x/2023, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus interzicerea utilizării de către pârât, în orice mod, pe platforma de redare D., prin încărcarea şi postarea, repostarea sau orice altă formă de comunicare publică a operei integrale sau a fragmentelor din operă ale căror drepturi de autor aparţin reclamantei, găzduite la adresele de accesare:

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

A dispus eliminarea de pe platforma D. a videoclipurilor găzduite pe canalul "C. ("www.x) - la următoarele adrese:

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x

• http://www.x).

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 RON, cu titlu de daune şi suma de 200 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 148 din data de 4 iunie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei menţionate, ca nefondat.

A respins cererile părţilor cu obiect cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 148 din 4 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul C..

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi înlăturarea deciziei şi a sentinţei pronunţate în cauză şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut că echitatea deciziei atacate este afectată de împrejurarea că instanţa de apel nu a avut la dispoziţie elemente concrete pentru a stabili o sumă exactă şi, totodată, nu a luat în considerare pericolul la care a fost expus în ceea ce priveşte ştergerea canalului său de D., ceea ce i-a afectat direct portofoliu de videografie de eveniment.

A arătat că părţile adverse nu au anexat probe doveditoare cu privire la suma solicitată, ceea ce, în opinia sa, afectează grav fundamentarea deciziei, iar lipsa acestor probe aduce prejudicii evidente poziţiei sale şi creează un dezechilibru în justă evaluare a situaţiei.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a precizat că este deţinătorul canalului de D. "C.", prin intermediul căruia publică videoclipuri pe care le creează printr-o activitate artistică proprie şi independentă de înregistrare şi captare de imagini video, având ca scop promovarea calităţii imaginii evenimentelor la care participă.

Ca atare, a subliniat că deţine drepturi de autor depline asupra conţinutului video/imaginilor pe care le realizează, având dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizat acest conţinut, inclusiv de a consimţi la utilizarea acestuia de către alţii, fiind înscris în bazele de date ale O.S.I.M.

Totodată, a menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat instanţei, în principal, fără vreo justificare obiectiv-juridică, obligarea sa la eliminarea completă a unui număr de 7 videoclipuri de pe canalul său de D., deşi este protejat de lege în baza drepturilor de autor pe care le deţin asupra filmărilor video realizate.

A precizat că se poate observa că videoclipurile care formează obiectul litigiului sunt constituite din mai multe ore de filmări, de la evenimente diferite, iar fragmentele muzicale asupra cărora partea adversă deţine drepturi de autor se regăsesc doar izolat în cadrul videoclipurilor, în cursul a câteva minute.

A subliniat că nu contestă drepturile de autor ale reclamantului asupra fragmentelor muzicale pe care acesta le revendică, însă consideră că nu trebuie negate nici drepturile sale de autor asupra conţinutului video/imaginilor care încorporează aceste fragmente.

În opinia recurentului-pârât, instanţa trebuie să aibă în vedere că fragmentele muzicale revendicate de către reclamant sunt de dimensiuni mici, fiind înregistrate tangenţial în timpul evenimentelor la care a luat parte, în funcţie de repertoriul soliştilor, care, performând live, interpretează, preponderent, conform solicitării directe a publicului.

Cu alte cuvinte, a pretins că nu influenţează în niciun mod repertoriul efectiv al soliştilor, întrucât nu are nicio legătură cu activitatea artistică prestată de către aceştia, filmările sale fiind axate strict pe a scoate în evidenţă calitatea imaginii video.

Astfel, a arătat că nu are cunoştinţă şi nici nu poate fi considerat a avea cunoştinţă despre condiţiile în care soliştii pe care îi filmează interpretează piesele muzicale, dacă deţin sau nu drepturile de autor ori consimţământul autorului pentru acestea.

Recurentul-pârât a precizat că nu urmăreşte, prin filmările video realizate, să promoveze sau să comercializeze muzica/sunetul înregistrat live, neavând nici scopul de a obţine un profit de pe urma aducerii implicite a acestora la cunoştinţa publicului.

A susţinut şi că intimatul-reclamant a dat dovadă de rea-credinţă şi a arătat că acţiunile acestuia, pe care le apreciază a fi abuzive, au adus contul său de D. în pragul desfiinţării.

A menţionat că, în perioada 13 mai 2023 - 8 iulie 2023 i-au fost eliminate de pe cont, fără niciun suport legal, notificare telefonică sau e-mail, toate cele 7 videoclipuri (5 strike-uri; aceste videoclipuri formează obiectul prezentului litigiu.

Recurentul-pârât a apreciat că măsurile solicitate de către părţile adverse sunt nejustificate, disproporţionate şi inechitabile în raport cu situaţia de fapt, precum şi de prevederile legale aplicabile în materia proprietăţii intelectuale, în contextul în care, în vederea dispunerii unor măsuri, titularul de drepturi de autor trebuie să facă dovada clară şi credibilă că dreptul de autor face obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că aceasta acţiune riscă să-i cauzeze un prejudiciu greu de reparat.

Cu trimitere la noţiunea de "Utilizarea Loială" a materialelor protejate prin drepturile de autor, a arătat că, în Statele Unite ale Americii, instanţa decide dacă este vorba despre o utilizare loială, luând în considerare patru factori importanţi: scopul şi natura utilizării, inclusiv dacă este de natură comercială sau are scop educaţional nonprofit; natura lucrării protejate prin drepturi de autor; mărimea şi importanţa părţii utilizate în raport cu lucrarea protejată prin drepturi de autor privită în ansamblu; efectul utilizării asupra potenţialei pieţe pentru lucrarea protejată prin drepturi de autor sau asupra valorii acesteia.

Faţă de factorii determinanţi pe care i-a menţionat, a apreciat că, în speţa dedusă judecăţii, fragmentele muzicale revendicate de către partea adversă se regăsesc arbitrar în cuprinsul videoclipurilor sale, au dimensiuni mici, au fost preluate dinamic cu ocazia filmărilor de evenimente, nu ţin de "esenţa" videoclipurilor realizate şi nici nu contribuie la calitatea acestora.

A subliniat şi că fragmentele muzicale nu se regăsesc în titlurile de prezentare a videoclipurilor şi, de asemenea, nu au fost înregistrate cu intenţia de a fi promovate sau comercializate, neavând astfel scopul de a se obţine venit de pe urma lor.

Ca atare, a considerat că intimatul-reclamant putea şi trebuia să dezactiveze sunetul fragmentelor muzicale revendicate, astfel încât conţinutul video/imaginea realizată pe care a realizat-o să nu fie afectată, urmând să rămână disponibilă pe canal, cu sunetul dezactivat acolo unde era cazul.

A susţinut că, prin solicitarea intimatului-reclamant de eliminare a videoclipurilor, i-a fost adus un prejudiciu moral, întrucât i-au fost încălcate drepturile de autor asupra filmărilor video.

Recurentul-pârât a precizat şi că, urmare a acestor solicitări de eliminare, a primit mai multe avertismente din partea administratorilor D., fiind împiedicat să mai încarce orice fel de videoclip pe canalul său, cât timp avertismentele erau în vigoare, iar, ulterior a fost înştiinţat pe mail despre desfiinţarea canalului de D..

A precizat că a trimis contra-notificări la solicitările intimatului-reclamant de eliminare, întrucât doar prin acestea s-a putut apăra, prevenind închiderea totală discreţionară a contului de D., şi nu a acţionat abuziv.

Totodată, a menţionat că a depus acte prin care a demonstrat că videoclipurile sale publicate nu au obţinut venituri, fiind inserate de platformă doar reclame pe videoclipurile sale.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, consideră că instanţa trebuie să aibă în vedere dacă poate fi angajată răspunderea sa civilă delictuală, conform art. 1357 şi următoarele C. civ., care cer a fi întrunite cumulativ o serie de condiţii şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

A subliniat că exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o persoană sau contrar bunei credinţe, prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care dreptul a fost recunoscut, cu nerespectarea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.

Astfel, a pretins că această situaţie se circumscrie în cauza de faţă, având în vedere că intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administratorul B., a urmărit, încă de la bun început, prin acţiunile sale, desfiinţarea contului de D..

Recurentul-pârât a arătat că abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă: pe de o parte, articolul 15 C. civ., iar, pe de altă parte, articolul 1353 C. civ.

De asemenea, a menţionat că, potrivit art. 252 C. civ.: Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci finiţei umane cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de cunoştinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literală sau tehnică; aceste dispoziţii se coroborează şi cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la respectarea vieţii private, care include dreptul la demnitate, onoare, propria imagine, reputaţie.

Totodată, a susţinut că prejudiciul moral nu poate fi dovedit sub aspectul cuantumului său, fiind imposibil de determinat şi/sau estimat pecuniar o suferinţă, fie ea de natură fizică, psihică sau emoţională.

În raport cu afirmaţiile formulate de către intimaţii-reclamanţi, a reiterat susţinerea potrivit căreia, conform actelor depuse la dosar, canalul său nu a obţinut niciun fel de venit din vizualizările de pe platformă.

A subliniat că, în ciuda faptului că are un grad accentuat de handicap la picioare şi a trecut prin multiple intervenţii chirurgicale, îşi câştigă existenţa realizând filmări video la diverse evenimente, iar intimaţii-reclamanţi i-au produs o suferinţă cumplită, acţionând abuziv şi fără nicio notificare prealabilă realizată prin e-mail sau telefonic de către autorul principal, cât şi de departamentul juridic/administrativ al societăţii referitor la existenţa drepturilor de autor muzicale în filmările sale video.

III. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. prin administrator E., şi E. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la alin. (1) C. proc. civ., anularea recusului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimaţii-reclamanţi au susţinut că motivele arătate de recurentul-pârât nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci constituie veritabile critici asupra fondului cauzei.

Au mai arătat că, din redactarea cererii de recurs, rezultă că recurentul-pârât exprimă nemulţumiri cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului raportat la răspunderea civilă delictuală reţinută în speţă şi nu aduce critici cu privire la aplicarea normelor dreptului material.

În combaterea recursului, făcând trimitere la împrejurarea că recurentul-pârât nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, intimaţii-reclamanţi au afirmat că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de părţile adverse, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a tuturor celorlalte apărări ale intimaţilor -reclamanţi.

Precizând motivele recursului, a invocat lipsa probelor concrete cu referire la prejudiciu, arătând că: partea adversă nu a depus niciun fel de probe care să demonstreze existenţa unui prejudiciu; intimaţii-reclamanţi confundă nemulţumirea lor faţă de hotărârea iniţială cu existenţa unui prejudiciu; intimatul-reclamant a întreprins acţiuni abuzive care au adus canalul său de D. în pragul desfiinţării, fără notificare prealabilă şi fără fundament legal, cauzându-i un prejudiciu moral semnificativ, încălcând art. 15 C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; intimaţii-reclamanţi nu au demonstrat că videoclipurile sale ar fi generat venituri, iar utilizarea lor nu a cauzat vreun prejudiciu cuantificabil pentru intimatul-reclamant.

În combaterea excepţiei nulităţii, a susţinut că recursul său este motivat corespunzător şi conţine argumente clare şi precise, care indică motivele de nelegalitate invocate.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2025, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra atât a excepţiei nulităţii, cât şi a recursului.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. E., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Din dezvoltarea criticilor formulate de către recurentul-pârât reiese că este posibilă cercetarea lor din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de conţinutul concret şi de finalitatea urmărită, în condiţiile în care s-a susţinut, în esenţă, ignorarea regimului juridic al operelor audiovizuale, precum şi caracterul disproporţionat şi inechitabil al măsurilor luate de către instanţă împotriva sa.

Nu este, astfel, incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta operează în situaţia în care niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ. şi nici nu este posibilă calificarea sau recalificarea lor juridică, în funcţie de conţinutul concret al criticilor formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, s-a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor asupra operelor muzicale şi, eventual, asupra fonogramelor, aparţinând reclamanţilor, prin comunicarea publică a acestor obiecte protejate, în sensul art. 20 din Legea nr. 8/1996, ce explicitează această noţiune.

Instanţa de apel a considerat, în atare condiţii, ca fiind lipsit de relevanţă eventualul drept de autor asupra conţinutului audio-video de care se prevalează pârâtul şi a confirmat aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în esenţă, ignorarea dreptului de autor al recurentului-pârât asupra videoclipurilor care încorporează doar fragmente din operele muzicale asupra cărora reclamantul persoană fizică deţine drepturi de autor şi, totodată, caracterul disproporţionat şi inechitabil al măsurilor luate de către instanţă împotriva sa, în raport cu situaţia de fapt şi de prevederile legale în materia proprietăţii intelectuale. În acest sens, s-a arătat că reclamantul trebuia şi putea să dezactiveze sunetul fragmentelor muzicale, astfel încât conţinutul video sau imaginea realizate de pârât să nu fie afectate, urmând să rămână disponibile pe platforma D., cu sunetul dezactivat, acolo unde era cazul.

Criticile astfel formulate sunt fondate.

După cum rezultă din hotărârea primei instanţe pronunţate în cauză, menţinută în integralitate prin decizia de apel, pârâtului i s-a interzis utilizarea sub orice formă de comunicare publică, pe platforma de redare D., a operei integrale sau a fragmentelor din operă ale căror drepturi de autor aparţin reclamantei, găzduite la cinci adrese de accesare şi, totodată, s-a dispus eliminarea de pe platforma D. a videoclipurilor găzduite pe canalul "C. ("www.x) - la aceleaşi cinci adrese.

În raport de motivele de recurs, se observă că, în timp ce interdicţia de utilizare, în tot sau în parte, priveşte opere aparţinând reclamanţilor (care, de altfel, nici nu au fost identificate, deşi erau indicate în cererea de chemare în judecată), obligaţia de eliminare de pe platforma D., stabilită tot în sarcina pârâtului, vizează videoclipuri, aşadar videograme. De asemenea, în motivarea deciziei de apel s-a făcut referire la apărarea apelantului-pârât privind drepturile sale asupra "conţinutului audio-video", apreciată, însă, ca lipsită de relevanţă.

Videogramele reprezintă opere audiovizuale în sensul art. 65 din Legea nr. 8/1996, definite ca fiind "opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete." Aceste opere nu conţin numai o fixare a sunetelor, spre deosebire de înregistrările sonore (fonograme), ce se limitează, potrivit definiţiei din art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală."

Opera audiovizuală este o operă comună, în înţelesul art. 5 din Legea nr. 8/1996, anume "opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare."

Art. 67 din aceeaşi lege trimite în mod expres la art. 5 şi enumeră autorii operei audiovizuale, ca fiind regizorul sau realizatorul (autorul principal, astfel cum prevede art. 66 alin. (1), autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală, precum şi alte persoane care au contribuit substanţial la crearea acesteia. Aceşti autori deţin drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute la art. 13 din lege.

Aşadar, doar în măsura în care autorul unei opere muzicale preexistente a contribuit substanţial la crearea operei audiovizuale poate fi socotită coautor al acesteia şi deţine drepturile exclusive asupra operei audiovizuale în ansamblu, inclusiv dreptul de a autoriza comunicarea publică, prevăzut la lit. f) din art. 13 al Legii nr. 8/1996 şi de a pretinde o remuneraţie de la un terţ utilizator în considerarea operei audiovizuale, chiar dacă aceasta ar încorpora opera sa.

Din această perspectivă, autorul unei opere muzicale care a fost reprodusă, în tot sau în parte, într-o operă audiovizuală, păstrează, incontestabil, dreptul de a autoriza reproducerea şi comunicarea publică a acelei opere muzicale, dar constatarea unei încălcări de către instanţa de judecată poate conduce doar la măsuri circumscrise scopului protejării acestei prerogative, fără a prejudicia eventuale drepturi ale terţilor utilizatori asupra operei audiovizuale în ansamblu.

Înalta Curte constată că obligaţia de ştergere din contul D. a unor videoclipuri în ansamblul lor, astfel cum aceasta reiese din hotărârea primei instanţe pronunţată în cauză, este corelativă, în realitate, unui drept exclusiv asupra operei audiovizuale în ansamblu, pe care îl deţin numai autorii enumeraţi în art. 67 din Legea nr. 8/1996, iar nu doar asupra operelor muzicale aparţinând reclamanţilor sau a unor fragmente din aceste opere.

Or, cu toate că sentinţa a fost menţinută ca atare, prin decizia de apel s-a reţinut în fapt că pârâtul a înregistrat în scop comercial (lucrativ) interpretări sau execuţii artistice la diferite evenimente, înregistrări din emisiuni TV, neautorizat de către reclamantă, în calitate de titular al dreptului de autor, fără ca instanţa să se raporteze la un drept al reclamanţilor de a autoriza comunicarea publică a unor opere audiovizuale, reţinând dreptul de autorizare a comunicării publice de opere muzicale, respectiv de fonograme. Din decizia de apel rezultă, în schimb, că pârâtul este cel care a revendicat drepturi exclusive asupra "conţinutului audio-video".

Mai mult decât atât, după cum s-a arătat deja, prin aceeaşi sentinţă s-a dispus, tot în considerarea comunicării publice de opere muzicale, interzicerea utilizării de către pârât, sub orice formă de comunicare publică, pe platforma de redare D., a operei integrale sau a fragmentelor din operă aparţinând reclamanţilor, ceea ce înseamnă, în raport de considerentele expuse anterior, o limitare a măsurii de apărare a drepturilor reclamanţilor la împiedicarea pârâtului de a utiliza operele muzicale, în tot sau în parte, lăsând pârâtului libertatea de a alege mijloacele adecvate pentru respectarea interdicţiei impuse. Astfel, pârâtul ar putea modifica materialele audio-video pe care el le-a creat, pentru a elimina fragmentele muzicale protejate, sau să înlăture chiar materialele audio-video din contul său D., în măsura în care integritatea acestora este afectată prin eliminarea acelor opere sau a fragmentelor muzicale.

Cu toate acestea, obligaţia de ştergere integrală a videoclipurilor din contul D. al pârâtului, ce priveşte materialele audio-video în ansamblu, a fost menţinută prin decizia recurată fără a se stabili o situaţie de fapt diferită de cea care a justificat soluţia de interzicere a utilizării operelor muzicale, în tot sau în parte, nefiind interzisă utilizarea materialelor audio-video ca atare.

În condiţiile în care au fost adoptate două soluţii ce ar fi presupus valorificarea unor drepturi de autor sau conexe diferite, fără ca motivarea menţinerii lor în etapa procesuală a apelului să reflecte vreo distincţie pe acest aspect, Înalta Curte constată că nu a fost justificată în mod corespunzător, în fapt şi în drept, aprecierea instanţei de apel conform căreia este lipsit de relevanţă dreptul invocat de către pârât asupra ansamblului reprezentat de materialele audio-video ce încorporează operele muzicale sau fragmente din acestea (ori, după caz, fonograme, în sensul art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, aşa cum ar putea fi cazul preluării/reproducerii unor înregistrări sonore preexistente).

Este, astfel, fondată critica recurentului pe acest aspect şi va fi admisă ca atare, impunându-se a se clarifica, în cadrul rejudecării apelului, conţinutul cert al materialelor audio-video regăsite în contul D. al pârâtului la cele cinci adrese indicate de către reclamanţi, modalitatea în care a fost preluată fiecare dintre operele muzicale menţionate în cererea de chemare în judecată (reclamanţii au nominalizat cinci piese muzicale), modalitatea în care au fost integrate şi ponderea sau durata fragmentelor integrate, stabilindu-se măsura adecvată pentru înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor reclamanţilor în raport de această stare de fapt şi de drepturile invocate de reclamanţi, dar şi de către pârât.

Pe cale de consecinţă, se impune a fi admisă şi cea de-a doua critică, referitoare la caracterul echitabil şi proporţional al măsurilor dispuse în cazul încălcării unui drept de autor sau al unor drepturi conexe.

În conformitate cu art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pe temeiul căruia au fost stabilite în prezenta cauză obligaţii în sarcina recurentului-pârât, pentru respectarea drepturilor reclamanţilor, "(1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat (...)". În alin. (2), sunt prevăzute criteriile pe care instanţa de judecată le poate lua în considerare la stabilirea despăgubirilor.

Această normă transpune în legislaţia naţională, printre altele, şi prevederile Directivei 2004/48 din 29 aprilie 2004 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

Dispoziţiile corespondente din directiva menţionată se regăsesc, în primul rând, la art. 11:

"Statele membre asigură ca, atunci când se pronunţă o hotărâre judecătorească de constatare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală, autorităţile judecătoreşti competente să poată pronunţa împotriva contravenientului un ordin judecătoresc prin care interzic continuarea încălcării." De asemenea, art. 13 din directivă prevede: (1) Statele membre asigură ca, la cererea părţii prejudiciate, autorităţile judecătoreşti competente să ordone contravenientului care a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său. La stabilirea daunelor-interese, autorităţile judecătoreşti: (...)".

Din considerentul (3) al directivei reiese că aceasta urmăreşte o aplicare efectivă a dreptului material al proprietăţii intelectuale în Uniunea Europeană, iar obiectivul său, precizat la considerentul (10) din preambul, constă în a se garanta "un nivel de protecţie ridicat, echivalent şi omogen, al proprietăţii intelectuale în cadrul pieţei interne."

În acelaşi timp, însă, art. 3 din această directivă prevede printre altele că măsurile, procedurile şi mijloacele de reparaţie prevăzute de statele membre trebuie să fie nu numai eficiente şi disuasive, dar şi corecte, echitabile şi proporţionale, urmând a fi aplicate astfel încât să se ofere protecţie împotriva folosirii lor abuzive.

Prin urmare, orice măsură sau sancţiune adoptată de către instanţa de judecată în baza normei ce transpune directiva, în cazul unei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, trebuie să asigure o protecţie eficientă a drepturilor efectiv încălcate, dar, nu mai puţin, să fie echitabilă şi proporţională cu încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.

Or, în prezenta cauză, în absenţa clarificării chestiunilor de fapt şi de drept menţionate în cele ce preced, obligaţia de ştergere integrală a videoclipurilor din contul D. al pârâtului, ce priveşte materialele audio-video în ansamblu, solicitată de către reclamanţi şi admisă ca atare, ar putea fi considerată disproporţionată şi inechitabilă în raport de situaţia de fapt şi de drepturile invocate.

În acest context, se impune a se observa că prin motivele de apel pârâtul a pretins nu numai dreptul de autor asupra materialelor postate pe canalul său D., dar şi posibilitatea înlăturării din conţinutul acestora doar a fragmentelor audio protejate, pentru evitarea ştergerii complete a creaţiilor sale şi desfiinţarea canalului prin intermediul căruia îşi promovează activitatea profesională de cameraman de evenimente, aspecte ce urmează a fi reanalizate cu ocazia rejudecării.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, iar în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 148 din data de 4 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.