Trademark cancellation claim rejected; bad faith and prior-rights grounds fail as transfer by contribution upheld.

Şedinţa publică din data de 09 decembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018, la data de 17.05.2018, reclamanta A., reprezentată prin B. în calitate de preşedinte, a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. - în faliment, reprezentată legal prin lichidator judiciar C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea mărcii A., înregistrată la OSIM sub nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015.

Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 47 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

La dosarul x/2018 s-a conexat dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea formulată de reclamanta A. pentru anularea mărcii A., înregistrată la OSIM sub nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., A. S.A. în faliment, reprezentată legal prin lichidator judiciar C. şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

Cererea conexă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 868 din data de 4.08.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâta A. S.A.; a respins acţiunea principală formulată de reclamantă şi a admis acţiunea conexată formulată în contradictoriu cu pârâţii A. S.A., A. S.A. în faliment şi O.S.I.M, a anulat înregistrarea mărcii nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015 şi a obligat pârâtele A. S.A., A. S.A. - în faliment la plata către reclamantă a sumelor de 11.247 RON şi 6760 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 87A/25.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia tardivităţii apelului pârâtei A. S.A.; a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta A., a admis apelurile principale declarate de pârâtele A. S.A. în faliment şi A. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii conexate a reclamantei ca neîntemeiată, precum şi cererea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în primă instanţă, păstrând celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Prin aceeaşi decizie s-a respins cererea apelantei-reclamante cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 87A/25.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul x/2018, a declarat recurs recurenta-reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a aplicat greşit regulile de interpretare a contractelor, astfel cum sunt stabilite de dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ., reţinând că în anul 2006 a avut loc un presupus transfer al mărcii neînregistrate A. cu reprezentarea unei acvile, dând o interpretare nelegală clauzei 9.5 din Actul Constitutiv al A. S.A.

Prin decizia instanţei de apel s-a dat o interpretare incorectă prevederilor din Actul Constitutiv al A. S.A., care încalcă dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, potrivit cărora aporturile în natură la capitalul societăţii se puteau face doar după evaluarea unui expert, motiv de casare încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) (1) pct. 8 C. proc. civ., dar şi în dispoziţiile pct. 6 din acelaşi articol, hotărârea nefiind motivată în privinţa respingerii acestei apărări.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de înţelegerea constantă a părţilor, potrivit căreia în caz de lichidare a societăţii A. S.A., drepturile de joc urmau să revină în patrimoniul recurentei, nemotivând înlăturarea acestui criteriu esenţial în analiza relei-credinţe în soluţia pronunţată.

S-a făcut o interpretare şi aplicare greşită a art. 41 şi 44 din Legea nr. 84/1998 şi nu s-a ţinut cont de condiţiile legale de realizare a cesiunii unei mărci şi nici de diferenţierea existentă între prerogativele dreptului de folosinţă a mărcii şi cele ale dreptului de proprietate asupra mărcii.

De asemenea, a reţinut în mod greşit criterii nerelevante în stabilirea bunei-credinţe, rezultând o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de rea-credinţă, inclusiv cu încălcarea definiţiei mărcii conform art. 2 din Legea 84/1998.

Instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat înlăturarea criteriilor relevante invocate de reclamantă în susţinerea relei- credinţe constând în comportamentul ulterior al A. S.A., criterii de natură a susţine aceeaşi intenţie frauduloasă la înregistrarea mărcii.

Mai susţine că în considerentele deciziei se regăsesc motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de înţelegerea constantă a părţilor din cadrul contractelor de cesiune a drepturilor de joc, potrivit căreia, în caz de lichidare a societăţii A. S.A., drepturile de joc urmau să revină în patrimoniul recurentei, nemotivând înlăturarea acestui criteriu esenţial din analiza releicredinţe în soluţia pronunţată.

În continuarea criticilor deciziei recurate, a arătat că s-a făcut o interpretare şi aplicare greşită a articolelor 41 si 44 din Legea 84/1998, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (1) punctul 8 C. proc. civ.. Nu s-a ţinut cont nici de condiţiile legale de realizare a cesiunii unei mărci şi nici de diferenţierea existentă între prerogativele dreptului de folosinţă a mărcii şi cele ale dreptului de proprietate asupra mărcii.

Instanţa nu a integrat actul de depunere a mărcii din martie 2015 în logica desfăşurării anterioare a evenimentelor şi nu a avut în vedere toate elementele de circumstanţiere din cauză, ce caracterizează reaua- credinţă, aceste lipsuri reprezentând o greşită interpretare a noţiunii de rea-credinţă, şi în egală măsură, o lipsă de motivare.

De asemenea, a stabilit că a existat o bună-credinţă la momentul înregistrării mărcii în litigiu în pofida faptului că mandatul administratorului special a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească definitivă, încălcându-se astfel prevederile art. 1254 C. civ., efectele nulităţii contractului.

Instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat înlăturarea criteriilor relevante invocate de. recurentă în susţinerea relei-credinţe constând în comportamentul ulterior al A. S.A. şi al precursoarei A. S.A., criterii de natură a susţine aceeaşi intenţie frauduloasă la înregistrarea mărcii.

Instanţa de apel a reţinut motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece reiese că hotărârea a fost luată pentru a servi scopului salvării actualei echipe de A. care evoluează în campionatul naţional sub conducerea intimatei A. S.A.

De asemenea, recurenta a formulat şi critici de nelegalitate privind soluţia pronunţată asupra apelului incident:

Prin apelul incident, s-a solicitat să se dispună anularea mărcii A. nr. x având în vedere încălcarea unui drept anterior, constând în marca notorie neînregistrată şi a unui drept de autor asupra emblemei din Statutul reclamantei autentificat sub nr. x/18.06.2001.

Decizia recurată are o motivare contradictorie, reţinând pe de o parte preluarea unei notorietăţi a mărcii verbale A., pentru a concluziona că marca combinată nu are nici o notorietate, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu se motivează concluzia existenţei notorietăţii invocate de reclamantă cu privire la marca combinată, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (l) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea are o motivare contradictorie întrucât, plecând de la acelaşi principiu al preluării notorietăţii mărcii verbale reţine, în mod diferit, lipsa oricărei notorietăţi în cazul mărcii combinate aparţinând A., iar în cazul mărcilor combinate care au aparţinut A., existenţa unei notorietăţi transmise ulterior intimatelor-pârâte, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dezlegările asupra drepturilor de autor asupra emblemei din Statutul asociaţiei reclamantei au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi Legea nr. 84/1998, astfel încât, sunt incidente prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, nu au fost analizate apărările invocate de recurentă în apelul propriu, hotărârea fiind şi insuficient motivată, din această perspectivă.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. S.A prin întâmpinarea depusă în termen legal, a solicitat să se dispună anularea recursului A. ca urmare a neîncadrării în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de A. S.A., precum şi obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin argumentele invocate în susţinerea recursului formulat de recurentă, se critică în realitate doar situaţia de fapt fixată de instanţa de apel prin decizia recurată, fără a se încadra în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 (1) C. proc. civ.. Sub aparenţa unor motive de nelegalitate A. propune instanţei de recurs o reevaluare a probatoriului deja analizat în faţa instanţelor de fond, făcând o serie de critici, pe aspecte de fapt, cu privire la maniera în care au fost interpretate o serie de acte juridice, argumente ce vizează reanalizarea probelor, respectiv acordarea unei anumite relevanţe unor situaţii de fapt deja avute în vedere de instanţele de fond.

De asemenea în cadrul criticilor referitoare la modul de soluţionare a apelului incident, recurenta încearcă să propună instanţei de recurs reluarea analizării circumstanţelor de fapt ale cauzei solicitând reanalizarea unor înscrisuri care au fost deja avute în vedere de instanţele de fond.

Or, în faza procesuală de recurs nu sunt permise critici cu privire la aprecierile instanţei de apel asupra circumstanţelor factuale ale cauzei.

Intimata-pârâtă A. S.A., a susţinut prin întâmpinare că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., privitoare la soluţia instanţei de apel asupra apelului său, sunt nefondate.

A mai arătat că motivele de recurs privitoare la pretinsa interpretare a instanţei de apel a prevederilor actului constitutiv sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât privesc temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Hotărârea instanţei de apel este temeinică, întrucât aceasta a interpretat corect prevederile actului constitutiv, în sensul de a concluziona că prin acesta se prevede transferul drepturilor de utilizare exclusivă asupra mărcii sau emblemei A. şi nu se rezumă la o simplă constituire a unui drept de folosinţă, similar unei licenţe.

Instanţa a aderat la susţinerea A. S.A., în sensul că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile pentru anularea mărcii şi anume semnul despre care se susţine că s-a înregistrat ca marcă cu rea-credinţă nu este identic sau similar cu un semn aparţinând A..

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, arătând că criticile sale se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a susţinut admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele relevante ale cauzei, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate asupra faptelor reţinute pe baza probatoriilor administrate, sunt următoarele:

Marca combinată A., nr. x, având nr. de depozit x din data de 5.03.2015 a fost înregistrată de intimata-pârâtă A. S.A. şi ulterior transmisă către intimata-pârâtă A..

Reclamanta A. are calitatea de asociat în cadrul societăţii A. S.A., în faliment, constituită în anul 2006.

Intimata-pârâtă A. a dobândit marca litigioasă prin cesiune de la intimata pârâtă în faliment.

Activitatea clubului de fotbal A. a fost desfăşurată în perioada relevantă pentru cauză prin Uniunea Fotbal Club (U.F.C.) A., apoi între 2001-2006 prin A. - reclamanta din dosar - şi, ulterior, prin A., iar în prezent prin A. S.A..

Anularea mărcii a fost solicitată pentru trei motive: în cererea principală s-a susţinut înregistrarea cu încălcarea drepturilor anterioare ale reclamantei asupra mărcii notorii neînregistrate A. şi totodată cu încălcarea unui drept anterior de autor asupra emblemei ce constituie elementul figurativ al mărcii atacate (art. 47 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea nr. 84/1998), iar în cererea conexă s-a susţinut înregistrarea mărcii cu rea-credinţă (art. 47 alin. (1) lit. c) din lege).

Argumentele esenţiale ale reclamantei derivă din susţinerea sa că, în cursul desfăşurării activităţii clubului de fotbal sub egida sa, a dobândit drepturi asupra unei mărci notorii combinate A. - ce a fost nesocotită astfel prin înregistrarea mărcii în discuţie - şi a cărei existenţă a fost cunoscută de către solicitant, care a intenţionat a-şi apropria astfel în mod injust un semn care aparţinea unui terţ. Totodată, a invocat existenţa unui drept anterior de autor asupra elementului figurativ al mărcii, reprezentat de emblema A..

Prima instanţă a anulat marca pentru înregistrare cu rea-credinţă (cererea conexă), respingând cererea principală, iar Curtea de apel a admis apelul declarat de pârâte şi a respins şi cererea conexă, respingând totodată apelul incident al reclamantei, ce privea celelalte două motive de anulare, înlăturate de Tribunal.

Prima critică formulată, încadrată de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte soarta mărcii la momentul înfiinţării societăţii pârâte A., în 2006 (motive numerotate cu A1).

Instanţa de apel a procedat la analizarea probatoriului administrat şi, interpretând clauzele actului constitutiv al societăţii, a conchis că reclamanta a cesionat noii societăţi drepturile cu privire la marca verbală notorie neînregistrată A. şi nu a transmis doar un drept de folosinţă, ceea ce atrage două consecinţe în planul acţiunii formulate: 1. nu a fost încălcat un drept anterior la marcă, deoarece el a fost transmis către noua persoană juridică şi 2. nu se poate reţine reaua credinţă, deoarece în acest context solicitantul a avut credinţa că marca îi aparţine atunci când a cerut înregistrarea sa în anul 2015.

În susţinerea cazului de casare se arată că instanţa de apel a aplicat greşit regulile de interpretare a contractului, astfel justificându-se încadrarea criticilor în cazul de casare referitor la greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept substanţial.

Dintre argumentele care fundamentează acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că cel ce se referă direct la art. 1266 alin. (2) C. civ. nu poate fi primit în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestui text, "La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că instanţa de apel nu a analizat comportamentul ulterior al părţilor pentru a determina corect voinţa acestora ca reclamanta să aducă drept contribuţie numai dreptul de folosinţă asupra mărcii A., indicând în acest sens care sunt elementele ce justificau o atare concluzie.

În realitate, aceste critici tind a cere instanţei de recurs să valorifice aceste elemente probatorii ca suport al concluziei pe care ea o urmăreşte, şi anume că voinţa părţilor la încheierea actului constitutiv al societăţii în anul 2006 a fost cea menţionată în paragraful de mai sus.

Această operaţiune nu poate fi realizată de instanţa de recurs, pentru că ea nu face parte din controlul de legalitate deschis prin declararea recursului, Înalta Curte neputând fi chemată a realiza o reevaluare a circumstanţelor factuale ale cauzei.

În acelaşi timp, susţinerea că instanţa de apel a încălcat art. 1266 alin. (2) C. civ. prin omisiunea de a valorifica un criteriu de interpretare nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate per se, deoarece acesta este unul dintre criteriile enumerate exemplificativ de lege pentru a circumstanţia modalitatea de determinare a voinţei reale a părţilor şi nu o regulă obligatorie în procedeul logico-juridic desfăşurat de instanţă.

Cu toate acestea, contrar susţinerilor recurentei, se reţine că instanţa de apel a luat în considerare, în acest demers, mai multe împrejurări de fapt concomitente şi ulterioare încheierii actului constitutiv, astfel încât regula de interpretare evocată în cadrul acestui motiv de recurs a fost în realitate valorificată de Curtea de apel; este vorba, exempli gratia, despre: cesiunea către pârâta solicitant şi a mărcilor înregistrate în anul 1999 A., acordul reclamantei la înregistrarea denumirii A., acordul reprezentantului legal al reclamantei exprimat cu ocazia desfăşurării procedurii de licitaţie al mărcii litigioase în cadrul procedurii de faliment, etc.

Cum s-a arătat deja în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, omisiunea de a valorifica un mijloc de probă sau o împrejurare de fapt în sensul urmărit de partea care declară calea de atac a recursului nu poate fi invocată în coordonatele nelegalităţii deciziei instanţei de apel, cu singura excepţie a situaţiei în care o atare omisiune, prin gravitatea sa, atrage şi vreuna dintre ipotezele care configurează cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cum se va arăta în cadrul analizei motivelor de recurs întemeiate pe această normă, în speţă nu este incident nici acest caz de casare, hotărârea recurată fiind motivată corespunzător.

În privinţa susţinerilor privind încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (4) C. civ. ("Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi."), analiza instanţei de recurs este similară celei de mai sus, pentru că în realitate recurenta solicită instanţei de recurs să constate că concluzia Curţii de apel cu privire la voinţa reală a părţilor se constituie într-o depăşire a conţinutului concret al clauzelor contractuale.

Or, cum s-a arătat deja, demersul de determinare a efectelor actului juridic prin prisma voinţei reale a părţilor la încheierea actului constitutiv are în vedere coroborarea elementelor factuale care caracterizează conduita subiectivă a părţilor şi concluzia sa nu poate fi cenzurată sub cazul de casare invocat.

În plus, şi aplicarea art. 1268 alin. (4) C. civ. presupune tot determinarea voinţei reale a părţilor (respectiv care este obiectul propus al contractului), ceea ce determină aceeaşi concluzie cu privire la acest argument.

Nici invocarea nesocotirii art. 1269 alin. (1) C. civ. nu poate primi un alt răspuns, deoarece se reproşează instanţei de apel că, observând echivocul din formularea clauzei contractuale cuprinse în art. 9.5 din actul constitutiv, nu a procedat la interpretarea sa în favoarea celui care se obligă, respectiv recurenta-reclamantă.

Or, această prevedere se aplică atunci când cel chemat să interpreteze nu dispune de elemente suficiente pentru a determina înţelesul unei clauze contractuale neclare, situaţie pe care curtea de apel nu a întâmpinat-o, de vreme ce s-a consemnat în decizie că din ansamblul împrejurărilor relevante analizate a rezultat că părţile au convenit ca noua societate să primească drepturile asupra mărcii, emblemei şi denumirii A..

Celelalte susţineri ataşate acestui motiv de recurs tind, asemenea celor mai sus analizate, la reinterpretarea clauzelor contractuale prin prisma voinţei părţilor astfel cum rezultă din termenii folosiţi, ele neputând fi examinate sub aspectul nelegalităţii.

În cuprinsul criticilor ce privesc greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (dezvoltate sub A2), recurenta a susţinut, din nou, că interpretarea dată de instanţa de apel clauzei 9.5 din actul constitutiv este incorectă.

Potrivit art. 215 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii actului constitutiv:

"(1) Dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generală extraordinară, care a hotărât aceasta, va numi unul sau mai mulţi experţi pentru evaluarea acestor aporturi. (…)

(2) După depunerea raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară convocată din nou, având în vedere concluziile experţilor, poate hotărî majorarea capitalului social.

(3) Hotărârea adunării generale trebuie să cuprindă descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb."

În argumentarea expusă în cererea de recurs, se susţine că art. 9.5 din actul constitutiv nu putea avea valoarea unei convenţii de majorare a capitalului social prin valoarea aportului reclamantei, condiţionat de înregistrarea la Registrul Comerţului a respectivului act constitutiv, pentru că majorarea capitalului social era nelegală în absenţa evaluării conform legii şi pentru că clauza contractuală instituie de fapt o obligaţie viitoare de a proceda la cedarea drepturilor asupra mărcii sau de a realiza un aport în natură.

Or, chestiunea legalităţii majorării capitalului prin aportul drepturilor enumerate în art. 9.5 este distinctă de cea litigioasă în cauza de faţă, ce are în vedere transmisiunea către societatea nou înfiinţată a drepturilor asupra mărcii neînregistrate A. - o atare cesiune nefiind indispensabil legată de validitatea clauzei din actul constitutiv în registrul majorării capitalului social.

De aceea, astfel cum corect a arătat instanţa de apel, argumentele legate de aplicarea art. 215 din legea societăţilor comerciale nu sunt determinante.

Dintre susţinerile dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs, se poate desprinde o critică de nelegalitate legată de negarea calificării corecte a clauzei ca fiind o cesiune sub condiţia suspensivă de realizare a formalităţilor de înregistrare a societăţii la Registrul Comerţului.

Or, contrar susţinerilor reclamantei, efectuarea formalităţilor legale de înregistrare a societăţii putea reprezenta o condiţie, chiar dacă aceste formalităţi erau obligatorii pentru funcţionarea societăţii; astfel, chiar dacă semnarea actului constitutiv trebuie să fie urmată de înmatricularea societăţii, realizarea sa rămâne un eveniment viitor şi nesigur, cum este definită condiţia de art. 1400 C. civ., până când se şi produce, pentru că nu poate fi exclusă de plano ipoteza neîndeplinirii acestei obligaţii de către cei chemaţi a proceda astfel.

Contrar afirmaţiei că argumentele recurentei privitoare la calificarea clauzei nu au primit un răspuns adecvat în decizia recurată, chestiune susţinută din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea analizată cuprinde răspunsuri lămuritoare la susţinerile reclamantei.

Astfel, pe de-o parte, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţă, incidenţa cazului de casare analizat în teza referitoare la nemotivare este condiţionată de absenţa totală a considerentelor sau de omisiuni suficient de importante din considerente cu privire la elemente hotărâtoare ale cauzei invocate de parte, în aşa fel încât lipseşte fundamentul necesar al soluţiei din dispozitiv.

Pe de altă parte, în speţă Curtea de apel a analizat pe larg susţinerile relevante în cauză şi a furnizat argumente lămuritoare în susţinerea concluziilor sale, chiar dacă nu a răspuns punctual fiecărei susţineri a reclamantei recurente.

În acest context, se observă că s-a consemnat în decizia recurată şi faptul că nu poate fi vorba despre o obligaţie viitoare a reclamantei, dar chiar dacă aşa ar fi, ea a fost ratificată prin conduita ulterioară a acesteia, iar cu privire la susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor legii societăţilor comerciale privitoare la operaţiunile de evaluare a aportului, s-a reţinut:

"De asemenea, evaluarea globală a drepturilor transferate cu titlu de aport în natură şi absenţa unei valori distincte a drepturilor asupra emblemei/mărcilor, ba chiar o valoare nulă, dacă potrivit expertizei evaluatorii suma de 13.000.000 euro era acoperită complet de drepturile federative asupra jucătorilor, ar putea constitui eventuale vicii parţiale ale actului constitutiv/majorării de capital, dar nu rezolvă în sine problema interpretării intenţiei reale a părţilor în legătură cu ce anume a făcut obiectul aportului: dreptul la însăşi emblema sau doar dreptul de folosire a ei? Problema unei valori distincte se punea deopotrivă, atât în cazul dreptului la emblemă (cesiunii), cât şi în cazul dreptului de folosinţă (licenţei), astfel încât nu s-ar putea spune că un eventual viciu al actului din acest punct de vedere ar afecta doar ipoteza transmiterii înseşi drepturilor de proprietate asupra emblemei/mărcilor şi că acest fapt ar dovedi intenţia doar a unei autorizări a folosinţei."

De aceea, nici cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se poate reţine în privinţa acestor dezlegări, argumentate corespunzător.

Criticile de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs sub pct. A3 tind la reţinerea incidenţei aceluiaşi caz de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dar ele cuprind în realitate referiri la numeroase aspecte de fapt din raportul juridic dintre părţi, predominant ulterioare încheierii actului constitutiv, inclusiv referitoare la pretinsa încălcare de către societatea pârâtă în faliment a propriilor obligaţii ce decurgeau din actul constitutiv, fără a putea fi circumscrise unor critici de nemotivare a hotărârii.

Cu privire la clauza din art. 28.4 al actului constitutiv, Curtea de apel a expus punctul său de vedere, arătând că ea susţine teza transmiterii drepturilor asupra mărcii în temeiul art. 9.5:

"Mai mult, acelaşi act constitutiv al societăţii pârâte prevede la art. 28.4 că în caz de dizolvare a societăţii, acţionarii garantează reclamantei A. un drept de preferinţă pentru dobândirea drepturilor menţionate la art. 9.5 teza (i) lit. b), adică a drepturilor în dispută referitoare la emblema/marca constituită ca aport, drept de preferinţă a cărui logică nu subzistă decât în situaţia în care dreptul la emblemă/marcă s-ar fi transferat ca atare, integral, în patrimoniul pârâtei, prin aport (a se vedea, pentru lectura clauzei, fil. 83 vol. I dosar conex x/2019 al tribunalului)."

De aceea, împrejurarea că instanţa de apel a atribuit o altă valenţă clauzelor contractuale - pe care le-a analizat în ansamblu - nu poate îmbrăca forma unei nemotivări a hotărârii şi totodată nici a cazului de casare privind greşita interpretare a legii.

Celelalte susţineri din cuprinsul motivului de recurs notat cu A3 - ce vizează şi reaua-credinţă a pârâtei solicitant al mărcii - se constituie în solicitări de reanalizare a circumstanţelor factuale ale cauzei şi nu pot fi primite în controlul de legalitate.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta s-a referit la încălcarea art. 41 şi art. 44 din legea mărcilor (A4). Recurenta reclamantă a invocat prevederile legale mai sus amintite, arătând că are în vedere forma Legii nr. 84/1998 la data sesizării instanţei.

În realitate, fiind vorba despre împrejurarea transmiterii unor drepturi asupra mărcii ce ar fi avut loc prin încheierea actului constitutiv din anul 2006, acesta este momentul la care trebuie să se raporteze demersul de examinare a modului de interpretare şi aplicare în cauza de faţă a normelor ce reglementează cesiunea, respectiv licenţierea mărcii, pentru că susţinerile recurentei reclamante privesc validitatea clauzei ca licenţiere şi nevaliditatea sa ca cesiune.

În anul 2006 prevederile relevante ale Legii nr. 84/1998 erau următoarele:

Art. 40 alin. (1):

"Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerţ în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii."

Art. 42 alin. (1):

"Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licenţă, să autorizeze terţii să folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Licenţele pot fi exclusive sau neexclusive."

Rezultă, într-adevăr, că cesiunea era supusă, ad validitatem, formei scrise, iar contractul de licenţă avea caracter consensual.

O aplicare greşită a acestor dispoziţii legale nu rezultă însă din considerentele deciziei recurate, de vreme ce analiza instanţei de apel a purtat asupra efectelor unei clauze contractuale, consemnată într-un înscris - actul constitutiv al societăţii pârâte A..

Argumentele ce valorifică jurisprudenţa europeană în cauza Fagumit (R 1003/2009-1 şi soluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene) nu sunt relevante pentru cauza de faţă.

La data depunerii mărcii A., 05.03.2015, dispoziţiile relevante ale art. 6 din Legea nr. 84/1998 erau următoarele:

"(1) În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative:

a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele şi serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată; (…)

(2) În accepţiunea alin. (1) sunt mărci anterioare mărcile a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în susţinerea acesteia şi care fac parte din următoarele categorii: (…)

f) mărcile care, la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la data priorităţii invocate, sunt notorii în România, în sensul art. 6 bis al Convenţiei de la Paris. (…)

(6) O marcă nu este refuzată la înregistrare sau, după caz, înregistrarea nu este anulată atunci când titularul mărcii anterioare sau al dreptului anterior consimte la înregistrarea mărcii ulterioare."

Astfel, existenţa unui acord expres la înregistrarea unei mărci provenind de la terţul titular al acestui drept anterior, drept dintre cele enumerate la art. 6 alin. (1)-(4) din legea mărcilor, este necesar a fi analizată în condiţiile art. 6 alin. (6) în forma în vigoare la data depozitului mărcii a cărei anulare se cere.

Or, Curtea de apel a reţinut că pretinsa marcă notorie neînregistrată care constituia dreptul anterior nesocotit la înregistrarea mărcii pârâtei a fost transmisă către societatea pârâtă, care a solicitat apoi înregistrarea mărcii, în anul 2015.

Prin urmare, teza existenţei unui drept anterior la marcă notorie neînregistrată aparţinând unui terţ nu a fost reţinută, astfel încât nici situaţia de excepţie de la art. 6 alin. (6) din legea în vigoare la data depozitului nu a fost examinată.

Toate susţinerile expuse sub motivul de recurs numerotat cu A5 privesc greşita reţinere a situaţiei de fapt din perspectiva aprecierii relei-credinţe afirmate a solicitantului mărcii, ele neputând fi încadrate în cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Similar, aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la criticile dezvoltate tot sub cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub A7 şi A8, care reproşează instanţei de apel greşita reţinere a unor elemente ca fiind relevante pentru absenţa intenţiei neloiale şi totodată înlăturarea altora dintre cele invocate de reclamantă, care dovedeau, în optica acesteia, reaua-credinţă.

Astfel, chestiunea la care se referă aceste critici este cea a intenţiei neloiale (ca cerinţă pentru reţinerea relei-credinţe, dedusă din jurisprudenţa europeană dezvoltată în privinţa acestui caz de anulare a mărcii), cu privire la care Curtea de apel a conchis, în consecinţa dezlegărilor mai sus evocate asupra conţinutului şi efectelor actului constitutiv, că nu poate fi reţinută, pentru că pârâta solicitant a acţionat cu credinţa că drepturile asupra mărcii A. îi aparţin.

Or, această conduită subiectivă a părţii este rezultatul examinării tuturor circumstanţelor cauzei şi nu se poate decela în motivele de recurs dezvoltate sub acest aspect o regulă de drept substanţial greşit aplicată (dispoziţiile art. 2 din legea mărcilor fiind invocate formal în acest context), după cum nu se identifică nici un viciu în registrul argumentării deficitare a hotărârii.

Instanţa de apel nu putea aborda în argumentarea sa absolut toate argumentele dezvoltate de părţi, astfel încât împrejurarea că hotărârea nu cuprinde răspunsuri explicite la toate susţinerile reclamantei nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii.

În schimb, toate argumentele expuse de Curtea de apel fundamentează concluzia acesteia că nu s-a dovedit reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, pentru că întregul context analizat justifica aprecierea pârâtei că este îndreptăţită a cere înregistrarea şi că o atare conduită nu poate fi considerată ca neloială.

Cu privire la împrejurarea - despre care se susţine că nu a fost luată în considerare - că mărcile A. înregistrate în anul 1999, cesionate de asemenea pârâtei cuprind elemente figurative semnificativ diferite faţă de marca în litigiu, Înalta Curte observă că hotărârea recurată cuprinde şi considerente legate de aceste aspecte.

Astfel, s-a arătat că notorietatea invocată de reclamantă a privit numai elementul verbal - A. - sub care a fost desfăşurată activitatea sportivă a clubului, fără ca elementul figurativ, ce a variat în timp, să se prezinte ca un semn asociat de public în mod indisolubil cu clubul A., iar aceste aspecte nu pot fi supuse controlului de legalitate pentru că privesc situaţia de fapt a cauzei.

Mai mult, s-a reţinut că de-a lungul timpului au fost folosite diferite embleme pentru activitatea clubului A., ce diferă în anumite detalii:

"Chiar dacă ar fi schimbată forma grafică suport cu o alta, aşa cum s-a mai întâmplat de-a lungul timpului (a se vedea, exemplificativ, o serie de sigle şi variante figurative asociate mărcii, la fil. 347 vol. II dosar apel), notorietatea s-ar transfera automat la noua formă a mărcii, mulţumită elementului verbal notoriu recognoscibil pentru publicul relevant, mai ales suporterii fiind legaţi sentimental de denumirea clubului, iar nu atât de o siglă sau alta."

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a luat în considerare împrejurarea că emblema folosită de club în perioada cât activitatea a fost desfăşurată sub egida reclamantei este aceeaşi cu elementul grafic cuprins în marca a cărei anulare se cere şi totodată că mărcile înregistrate în anul 1999 aveau un element figurativ cel puţin parţial diferit, dar nu le-a acordat acestor împrejurări aceeaşi semnificaţie din perspectiva relevantă a intenţiei solicitantului la înregistrarea mărcii.

Or, împrejurarea că instanţa a apreciat în mod diferit relevanţa unei chestiuni de fapt faţă de viziunea părţii nu poate fi valorificată din perspectiva cazului de casare al nemotivării şi cu atât mai puţin prin prisma cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi este situaţia şi cu privire la argumentele referitoare la modul în care a fost configurată conduita subiectivă a solicitantului - de exemplu, că deţinerea celorlalte mărci A. la momentul depozitului, în anul 2015, ar fi putut sau nu să valoreze bună-credinţă - toate aceste aspecte neputând fi evaluate în registrul nelegalităţii.

În acest context se impune a preciza că jurisprudenţa bogată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia anulării mărcii pentru rea-credinţă oferă instanţelor naţionale diferite ipoteze de fapt în care conduita solicitantului poate să valoreze intenţie neloială, însă rezultă cu claritate din analiza instanţei europene în aceste cauze că situaţiile analizate sunt prevăzute exemplificativ şi nu exhaustiv şi totodată că instanţa chemată a hotărî pe fond asupra anulării este ţinută a evalua în ansamblu situaţia relevantă a cauzei şi a cântări împreună elementele probatorii pentru a trage concluzia privind existenţa sau nu a acestei intenţii neloiale.

Cu alte cuvinte, multitudinea de ipoteze care se pot ivi în raporturile juridice şi în dinamica înregistrării mărcilor nu permite de fiecare dată încadrarea cauzelor într-unul sau altul dintre tiparele analizate în jurisprudenţa europeană evocată; de aceea, dezlegările cuprinse în aceste hotărâri sunt un instrument util din perspectiva determinării existenţei sau nu a relei-credinţe, dar care nu lasă instanţa naţională fără posibilitatea de a verifica în concret fiecare situaţie dedusă judecăţii.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (A6), s-a susţinut că la stabilirea bunei-credinţe a solicitantului, instanţa de apel a încălcat art. 1254 C. civ., faţă de împrejurarea că mandatul administratorului special care a acţionat în numele pârâtei la momentul depozitului mărcii a cărei anulare se cere a fost anulat definitiv prin hotărâre judecătorească. Totodată, s-a arătat că această concluzie a fost susţinută şi de faptul că taxele de depunere a mărcii au fost achitate de un terţ, fără acordul şi cunoştinţa administratorului judiciar.

În acest context, se susţine practic că, de vreme ce mandatul în discuţie a fost anulat, este lipsit de efecte şi orice act juridic îndeplinit de mandatar în temeiul acelui mandat.

Or, o eventuală lipsire de efecte a actelor mandatarului priveşte alte aspecte legate de înregistrarea mărcii, care nu sunt în discuţie în cauza de faţă.

Această susţinere a recurentei tinde practic a păstra în discuţie un element probatoriu - nulitatea mandatului administratorului special - ca fundament al relei-credinţe a societăţii pârâte care a înregistrat marca, iar această chestiune a primit o dezlegare concretă din partea instanţei de apel, care a arătat că eventualele nelegalităţi produse în procedură prin prisma valabilităţii mandatului persoanei care a depus marca la înregistrare nu pot fi valorificate din perspectiva relei-credinţe ce se solicită a fi constatată.

Este adevărat că hotărârea recurată nu cuprinde un argument explicit legat de persoana celui care a achitat taxele de înregistrare, dar nemotivarea hotărârii ca ipoteză în care se dispune casarea potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune o absenţă a argumentării necesare în aşa măsură încât raţionamentului juridic al instanţei îi lipseşte fundamentul care să justifice soluţia din dispozitivul hotărârii.

Cu alte cuvinte, după cum arată şi textul ce prevede motivul de recurs analizat ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), nu orice omisiune de analiză este sancţionată cu casarea hotărârii, ci una semnificativă şi care afectează posibilitatea de a cunoaşte raţionamentul logico-juridic avut în vedere în cadrul judecăţii ce a urmat.

De aceea, de vreme ce împrejurarea că mandatarul a acţionat în absenţa unui mandat legal (ca efect al anulării sale cu efecte retroactive) a fost considerată ca neavând consecinţe directe în planul analizei intenţiei neloiale, acest argument răspunde implicit şi celui legat de plata taxelor, pentru că instanţa de apel a considerat că aspectul absenţei sau depăşirii mandatului nu este determinant în problema analizată.

Este nefondat şi motivul de recurs (A9) care valorifică art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în teza referitoare la considerentele străine de natura cauzei şi care se referă la ultimele două paragrafe din decizia recurată, ce oferă o justificare a soluţiei din perspectiva echităţii - şi anume necesitatea continuării activităţii clubului istoric de fotbal.

Înalta Curte observă doar că, aşa cum se arată expres în norma invocată de recurente, cazul de casare este incident atunci când hotărârea conţine numai motive străine de natura cauzei.

În prezenţa tuturor argumentelor factuale şi legale expuse de instanţa de apel în cuprinsul deciziei atacate, este dincolo de îndoială că situaţia existenţei numai a unor motive străine de cauză nu este întrunită, astfel că această critică nu poate fi primită.

Recursul priveşte şi soluţia dată de instanţa de apel apelului incident; această cale de atac formulată de reclamantă a urmărit schimbarea sentinţei primei instanţe din perspectiva cererii principale - acţiunea prin care s-a cerut anularea mărcii pentru cazurile prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea nr. 84/1998.

Contrar susţinerii recurentei reclamante, analiza instanţei de apel referitoare la existenţa unui semn notoriu anterior al reclamantei, nesocotit prin depunerea la înregistrare a mărcii în litigiu, nu este contradictorie şi nici nemotivată (critici dezvoltate sub B1 şi B2).

Astfel, în ceea ce priveşte această chestiune, Curtea de apel a arătat:

"(…) există, într-adevăr, o marcă notorie A. - notorietate ce nu necesită a fi dovedită, întrucât ea însăşi este un fapt notoriu, necontestat şi care nu are nevoie de alte dovezi suplimentare - însă, această notorietate priveşte o marcă verbală "A." sau, simplu "A.", şi este mult anterioară perioadei 2001-2006 în care activitatea clubului de fotbal s-a exercitat în cadrul reclamantei A..

Performanţele din perioada 2001-2006 ale reclamantei A. au perpetuat această notorietate, dar nu au creat-o. În plus, ceea ce este incontestabil notoriu este elementul verbal A., iar nu o anume variaţiune grafică sub care era sau este prezentat acest element verbal, fie că vorbim despre emblema ulterior înregistrată şi utilizată de către pârâte ca marcă, ce face obiectul prezentei cauze, fie că vorbim despre alte numeroase forme grafice care au pus de-a lungul timpului în valoare marca verbală notorie A. (a se vedea, exemplificativ, o serie de sigle şi variante figurative asociate mărcii, la fil. 347 vol. II dosar apel).

Ceea ce este notoriu, iar publicul interesat recunoaşte în mod spontan, este nu atât o anumită prezentare grafică, cât însuşi elementul verbal "A.", de sine stătător, ceea ce face să se poată da valoare de marcă notorie doar acestui element verbal, iar nu uneia sau alteia dintre variaţiunile grafice ale emblemelor/mărcilor utilizate în prezentare.

Există, deci, o marcă verbală notorie A., care precede emblemei utilizate de reclamantă şi înregistrată ulterior de pârâtă ca marcă combinată. Aceasta din urmă - "marca" pe care îşi întemeiază susţinerile reclamanta - nu este notorie ca atare, în sine, ci doar împrumută din notorietatea elementului verbal A., adică din marca notorie verbală A., fiind doar o variaţiune a acesteia."

Explicaţia reclamată de recurentă cu privire la înlăturarea susţinerilor sale şi a probatoriilor invocate cu privire la notorietatea semnului combinat (elementul verbal şi cel figurativ, emblema inclusă în marca litigioasă) este cuprinsă cu claritate în fragmentul de mai sus, dar rezultă şi din alte considerente ale hotărârii, reproduse în precedent, unde s-a consemnat că emblema este un element mai puţin important în percepţia publicului, fiind schimbată de mai multe ori în istoria clubului şi care nu este asociată de acesta în mod indisolubil activităţii fotbalistice a echipei A. pentru a se considera că respectiva emblemă, ca element figurativ, se bucură şi ea de notorietatea invocată.

În tot cazul, aşa cum Curtea de apel a subliniat, prin prisma faptului că dezlegarea instanţei asupra efectelor actului constitutiv a cuprins concluzia în sensul transmiterii mărcii cu ocazia constituirii societăţii pârâte solicitante, chestiunea existenţei notorietăţii doar asupra elementului verbal sau şi asupra celui figurativ rămâne fără interes procesual.

Cu privire la pretinsa motivare contradictorie asupra notorietăţii mărcilor A. (motiv dezvoltat sub B3), Înalta Curte constată că chestiunea largii cunoaşteri de către publicul relevant a mărcilor A. a fost abordată în mod global şi a pus accentul pe elementul verbal A., incluzând astfel în analiză şi mărcile înregistrate în anul 1999, anterior preluării activităţii clubului de către reclamantă.

De altfel, acest aspect este relevat distinct de Curtea de apel în paragrafele mai sus reproduse, unde s-a statuat că notorietatea mărcilor A. a existat anterior preluării echipei de către A. şi a privit cu precădere elementul verbal şi mai ales sintagma A..

Nu se poate identifica în raţionamentul expus o contradictorialitate în sensul susţinut în cadrul acestui motiv de recurs, deoarece instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie cu privire la toate aceste mărci, fără distincţie.

Nefondată este şi critica ce priveşte înregistrarea mărcii cu încălcarea unui drept de autor al reclamantei asupra emblemei (dezvoltată sub B4); raţionamentul prezentat nu permite instanţei de apel să deceleze decât o singură chestiune de legalitate în acest sens, privitoare la greşita aplicare a art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.

Astfel, se susţine că prezumţia instituită de acest text ("Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.") ar fi operat în favoarea reclamantei, deoarece sub numele acesteia a fost adusă la cunoştinţă publică emblema în discuţie.

Or, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera."

Prin urmare, calitatea de autor - care să poată invoca prezumţia legală cuprinsă în art. 4 alin. (1) din lege - poate reveni numai unei persoane fizice, calitate pe care reclamanta nu o deţine, ea fiind o persoană juridică.

Persoana juridică poate fi titularul unui drept de autor dobândit de la autor sau de la succesorii acestuia universali sau particulari, dar această chestiune - existenţa unui act juridic cu efect translativ de drepturi, respectiv a cesiunii la care se referă art. 39 şi următoarele din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare în anul 2001 (când se susţine crearea operei în discuţie) - a fost tranşată de prima şi de a doua instanţă pe tărâmul situaţiei de fapt, constatându-se că existenţa cesiunii nu a fost dovedită.

În fine, argumentul Curţii de apel referitor la posibilitatea cumulului de protecţie sub imperiul legii mărcilor şi respectiv al legii drepturilor de autor - cumul posibil în anumite coordonate, ce nu au a fi analizate în hotărârea de faţă - este unul indiferent faţă de soluţia pronunţată; existenţa celorlalte motive examinate de cele două instanţe de fond fac ca această chestiune să nu fie determinantă pentru cererea de anulare întemeiată pe art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, de vreme ce s-a reţinut că reclamanta nu se poate prevala de prezumţia de autorat şi nici nu a dovedit dobândirea pe cale convenţională sau pe altă cale a drepturilor de autor reclamate.

Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, văzând legalitatea deciziei atacate prin prisma cazurilor de casare şi a motivelor dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 87A din 25 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM, A. S.A şi A., prin lichidator judiciar C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2024.