Buyers' appeal rejected: sale annulments for historic monument upheld, preemption right validly exercised by county president's letter

Şedinţa publică din data de 09 decembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/2021, reclamantul Judeţul Sălaj a chemat în judecată pe pârâţii A., B. S.R.L. Cluj-Napoca şi C. Budapesta, solicitând:

- să se constatate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare- cumpărare încheiat sub semnătură privată la 18.01.2021, între pârâţii A. şi B. S.R.L.;

- să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 20.04.2021 şi încheiat între pârâţii A. şi B. S.R.L.;

- să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2021, încheiat între pârâţii B. S.R.L. şi C.;

- să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x Jibou, în sensul dispunerii radierii încheierilor nr. 8474 din 24.02.2021, nr. 17451 din 21.04.2021 şi nr. 18566 din 28.04.2021, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară;

- să se constate exprimarea dreptului de preempţiune al reclamantului cu privire la cumpărarea imobilelor înscrise în CF x Jibou;

- obligarea pârâtului A. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor înscrise în CF x Jibou, la preţul rezultat în urma negocierii, ori să se dispună ca soluţia pronunţată în cauză să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, la preţul maxim de 800.000 euro.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 4 din Legea nr. 422/2001, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1730 şi următoarele din C. civ., art. 907 şi următoarele din C. civ. raportate la prevederile Legii nr. 7/1996.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1544 din 20.12.2022, Tribunalul Sălaj a respins ca nefondate excepţiile invocate de către pârâtul A..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Judeţul Sălaj în contradictoriu cu pârâţii A., B. S.R.L., C. şi D. S.R.L. şi, în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2021 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

A dispus rectificarea cărţii funciare nr. x Jibou, în sensul radierii încheierii de intabulare nr. x din data de 28.04.2022.

A respins ca nefondat petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.04.2021 şi a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 18.01.2021.

A respins petitul privind constatarea exprimării dreptului de preempţiune al reclamantului cu privire la cumpărarea imobilelor înscrise în CF x Jibou.

A respins petitul privind obligarea pârâtului de rândul 1 la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor înscrise în CF x Jibou.

A admis cererea reconvenţională formulată de pârâta C. şi, în consecinţă:

Pârâta B. S.R.L. a fost obligată la plata către aceasta a sumei de 830.000 euro şi a sumei de 78.448,4 euro şi 72.623 RON reprezentând preţul achitat potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2021 şi cheltuieli privind perfectarea contractului.

A respins cererea formulată de pârâta C. privind stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului în favoarea acesteia.

Pârâtele B. S.R.L. şi C. au fost obligate la plata către reclamant a sumei de 44.769,49 RON cheltuieli de judecată.

Reclamantul a fost obligat să plătească suma de 21.800 RON cheltuieli de judecată către pârâtul A..

Pârâta B. S.R.L. a fost obligată să plătească suma de 50.160 RON cheltuieli de judecată către pârâta C..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 316/A din data de 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I Civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul Judeţul Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 1544 din 20.12.2022 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A constatat şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii A. şi B. S.R.L., autentificat de notarul public E. sub nr. x/20.04.2021.

A dispus şi rectificarea cărţii funciare nr. x Jibou, în sensul radierii încheierii nr. 17451 din 21.04.2021.

A obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 10.625,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond, ca urmare a compensării sumei de 21.525,9 RON cuvenită reclamantului cu suma de 10.900 RON cuvenită pârâtului.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 43.765,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond.

A obligat pârâta C. să plătească reclamantului suma de 22.239,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond.

A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă care nu contravin deciziei.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele C. şi D. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 20.12.2021, 12.09.2022 şi 03.10.2022 ale Tribunalului Sălaj pronunţate în dosarul nr. x/2021.

A obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 2.612,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, ca urmare a compensării sumei de 10.762,50 RON cuvenită reclamantului cu suma de 8.150 RON cuvenită pârâtului.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 10.762,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 316/A din 21 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au formulat recurs pârâtele C. Bucureşti şi D. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor căii de atac, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 4 din Legea nr. 422/2001, motiv pentru care a dispus sancţiunea nulităţii absolute a contractului.

Acestea arată că raţionamentul instanţei de apel este eronat, având în vedere că adresa nr. x/29.03.2021 a fost emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj, astfel încât aceasta nu poate fi calificată drept o exprimare validă a dreptului de preempţiune.

Recurentele precizează că Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj nu are atribuţii legale pentru exercitarea dreptului de preempţiune în numele şi pe seama Judeţului Sălaj, astfel încât o simplă adresă emisă de acesta nu poate produce efecte juridice în sensul exercitării dreptului de preempţiune.

Singura hotărâre de consiliu judeţean adoptată în legătură cu exercitarea dreptului de preempţiune cu privire la imobil este Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 63/28.04.2021, despre care instanţa de fond a reţinut în mod corect că a fost emisă după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de preempţiune.

În susţinerea argumentelor, precizează că Judeţul Sălaj a luat cunoştinţă de neexercitarea dreptului de preempţiune al Ministerului Culturii la data de 19.03.2021, iar Hotărârea Consiliului Judeţean Sălaj a fost adoptată abia la 28.04.2021, respectiv după expirarea unui termen de peste 40 de zile de la momentul în care a început să curgă termenul legal de 15 zile.

Recurentele arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare, din care rezultă că exercitarea dreptului de preempţiune trebuie să fie realizată de autoritatea competentă, în limitele stabilite de lege. În acest sens invocă decizia Înaltei Curţi publicată în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 5/31.05.2012, prin care ÎCCJ a stabilit că primarul (în calitate de organ executiv, similar preşedintelui consiliului judeţean conform Codului Administrativ) nu avea competenţa de a exercita dreptul de preempţiune fără o hotărâre a consiliului local.

Aceasta reţine că o notificare a primarului privind exercitarea dreptului de preempţiune, formulată în lipsa unei hotărâri a consiliului local, nu este valabilă şi că, în realitate, hotărârea consiliului local prin care se aproba exercitarea dreptului de preempţiune fusese emisă după expirarea termenului legal.

În Decizia Înaltei Curţi nr. 4776/2012, secţia a II-a civilă s-a statuat că lipsa de preocupare a beneficiarului dreptului de preempţiune nu poate fi imputată vânzătorului, întrucât dreptul de dispoziţie al proprietarului nu poate fi limitat la nesfârşit. Această decizie reţine că atunci când autoritatea locală titulară a dreptului de preempţiune manifestă o conduită pasivă sau imprecisă, acest fapt nu poate constitui un obstacol în calea exercitării dreptului de dispoziţie al vânzătorului asupra bunului.

În acest sens, instanţa supremă a precizat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu permite îngrădirea nejustificată a dreptului de dispoziţie al proprietarului, statuând:

În acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 422/2001, sancţiunea nulităţii absolute asupra contractului de vânzare-cumpărare intervine pentru nerespectarea de către persoana vânzătoare a exerciţiului dreptului de preempţiune al entităţilor prevăzute de această normă. În schimb, dacă exerciţiul acestui drept a fost oferit şi respectat în integralitate, însă entitatea titulară a dreptului nu s-a preocupat de materializarea dreptului de preempţiune, prin achiziţionarea bunului vizat de acelaşi drept, sancţiunea nulităţii absolute nu poate primi incidenţă.

Recurentele arată că dreptul de dispoziţie juridică al titularului dreptului de proprietate nu poate fi limitat pe termen nelimitat, ca urmare a unei conduite omisive, echivoce sau cu caracter imprecis din partea titularului dreptului de preempţiune. Acestea susţin că o astfel de abordare conduce nu doar la o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, în componenta sa referitoare la dispoziţia juridică, ci şi la o îngrădire nejustificată şi impredictibilă a tuturor atributelor acestui drept.

O astfel de îngrădire nu este permisă nici de dispoziţiile legale naţionale, respectiv art. 41 din Constituţie şi art. 480 C. civ., şi nici de dispoziţiile şi jurisprudenţa Uniunii Europene în raport cu Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestui argument, recurentul face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este clară în sensul că exercitarea dreptului de preempţiune trebuie să includă aprobarea preţului imobilului în buget şi consemnarea sumelor aferente în termenul legal.

Recurentele mai arată că jurisprudenţa ÎCCJ confirmă că o hotărâre de consiliu judeţean adoptată ulterior exprimării dreptului de preempţiune de către organul executiv, fără un mandat prealabil acordat în acest sens, nu poate avea rolul de confirmare a actului organului executiv. În acest sens, acestea invocă Decizia ÎCCJ nr. 2009/2020.

De asemenea, precizează că hotărârile consiliului local sunt acte administrative normative care produc efecte juridice numai după adoptare şi nu pot opera retroactiv pentru validarea unor acte emise anterior de organul executiv fără temei legal.

Recurentele invocă faptul că interpretarea instanţei de apel este contrară jurisprudenţei instanţelor naţionale, care au confirmat în mod constant cerinţele de legalitate privind exprimarea dreptului de preempţiune, citând în acest sens hotărâri judecătoreşti.

Acestea arată că în nicio hotărâre consultată nu se regăseşte ipoteza în care Preşedintele Consiliului Judeţean să exercite acest drept fără o hotărâre prealabilă a organului deliberativ, care să ateste decizia politică şi administrativă a consiliului şi să mandateze preşedintele în vederea efectuării demersurilor necesare.

Se arată că argumentele aduse de intimat în cadrul apelului au încercat să creeze, în mod artificial, o etapizare a dreptului de preempţiune, contrar reglementării unitare prevăzute de art. 4 din Legea nr. 422/2001.

Acest act normativ nu prevede o divizare a conţinutului dreptului de preempţiune în mai multe etape distincte, ci stabileşte clar că acest drept trebuie exercitat în termenul legal, printr-o manifestare unică şi neechivocă de voinţă, care să includă atât aprobarea cumpărării, cât şi alocarea sumelor necesare în buget.

Prin urmare, concluzionează că intimatul Judeţul Sălaj a încercat, prin apel, să valideze retroactiv adresa transmisă de Preşedintele Consiliului Judeţean, conferindu-i acestuia o calitate pe care nu o avea în temeiul legii.

Recurentele arată că Judeţul Sălaj încearcă să creeze o distincţie artificială între "manifestarea de voinţă/intenţia de a cumpăra" şi "exercitarea în concret a dreptului de preempţiune", o separare care nu are fundament în legea specială. Intenţia de exercitare a dreptului de preempţiune nu poate fi considerată distinctă de exercitarea efectivă a acestuia, întrucât Legea nr. 422/2001 reglementează dreptul de preempţiune ca un mecanism unitar, care presupune asumarea fermă a obligaţiilor şi nu doar exprimarea unei intenţii vagi.

De asemenea, subliniază că Judeţul Sălaj încearcă să inducă ideea că Preşedintele Consiliului Judeţean ar fi fost îndreptăţit să exprime măcar intenţia de exercitare a dreptului de preempţiune, chiar dacă nu şi exercitarea propriu-zisă a acestui drept. Prin urmare, se apreciază că această interpretare urmăreşte să justifice un comportament culpabil al autorităţii publice locale, încercând să confere aparenţa unei exercitări valide a dreptului de preempţiune, în condiţiile în care termenul legal fusese deja depăşit.

Totodată, instanţa de apel a preluat eronat acest raţionament, reţinând că în speţă nu se pune în discuţie dobândirea dreptului de proprietate prin aprobarea unui act translativ de proprietate, ci doar notificarea vânzătorului cu privire la exercitarea dreptului de preempţiune.

Textul de lege invocat nu prevede o separare între "intenţia de exercitare a dreptului de preempţiune" şi "exercitarea propriu-zisă a acestui drept", astfel încât să fie posibilă atribuirea unor competenţe distincte între diferite autorităţi.

Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat exclusiv exercitarea dreptului de preempţiune al statului şi al autorităţilor publice locale, ori de câte ori se intenţionează vânzarea unui imobil clasat ca monument istoric (art. 4 alin. (4), (7) şi (8) din Legea nr. 422/2001).

Mai mult, precizează că art. 4 alin. (7) din Legea nr. 422/2001 este clar în acest sens, întrucât impune titularului dreptului de preempţiune obligaţia de a exercita acest drept şi de a prevedea sumele necesare în buget în acelaşi termen.

Scopul reglementării dreptului de preempţiune este dublu: pe de o parte, acesta vizează protejarea monumentelor istorice, prin asigurarea posibilităţii ca statul sau autorităţile locale să intervină în procesul de vânzare şi pe de altă parte, acesta protejează dreptul de proprietate al vânzătorilor privaţi, garantându-le că nu vor fi supuşi unor restricţii excesive sau incerte privind exercitarea dreptului lor de dispoziţie.

Or, mergând la originea instituţiei dreptului de preempţiune, dispoziţiile art. 1730 alin. (1) C. civ. stabilesc în mod expres că:

"În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun."

Dreptul de preempţiune este deci, prin definiţie, un drept de a cumpăra cu prioritate, şi nu un drept de a manifesta intenţia de a cumpăra cu prioritate, aşa cum încearcă să susţină Judeţul Sălaj.

De asemenea, această interpretare este menţinută constant şi în prevederile Legii nr. 422/2001, care protejează titularii dreptului de preempţiune - respectiv autorităţile publice care cumpără cu prioritate un bun de patrimoniu şi care trebuie să-şi exercite acest drept cu bună-credinţă, în limitele şi termenele impuse de lege.

Totodată, nici prevederile Ordinului nr. 3143/2019, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 422/2001, nu susţin distincţia artificială pe care Judeţul Sălaj încearcă să o creeze. În acest sens, se precizează că în cuprinsul normelor metodologice se regăseşte exclusiv noţiunea de "exercitare a dreptului de preempţiune", fără nicio separare între intenţia de exercitare şi exercitarea propriu-zisă.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 3143/2019 confirmă că singura intenţie reglementată de lege este aceea a proprietarului de a înstrăina bunul, şi nu o eventuală intenţie intermediară a autorităţii publice de a analiza oportunitatea exercitării dreptului de preempţiune.

De asemenea, dacă s-ar da curs unui raţionament viciat, precum cel susţinut de Judeţul Sălaj şi reţinut de instanţa de apel, s-ar ajunge la o situaţie absurdă, în care autoritatea publică şi-ar putea aroga dreptul de a bloca, pe o perioadă nedeterminată, dreptul de dispoziţie al proprietarului imobilului, iar o astfel de abordare ar permite autorităţii publice să invoce în mod discreţionar o "intenţie" de a exercita dreptul de preempţiune, fără a respecta obligaţiile legale referitoare la identificarea surselor de finanţare în termenul legal.

Totodată, recurentul subliniază că Judeţul Sălaj încearcă să inducă în eroare instanţa, invocând reaua-credinţă a cumpărătorilor, în încercarea de a ascunde propria lipsă de diligenţă în exercitarea dreptului de preempţiune.

În acest context, răspunsul transmis de vânzător către Consiliul Judeţean Sălaj este corect, întrucât Adresa nr. x/29.03.2021 nu poate fi considerată drept exercitare valabilă a dreptului de preempţiune. Acesta precizează că, în termenul legal de 15 zile, nu a existat o hotărâre a Consiliului Judeţean Sălaj care să aprobe exercitarea dreptului de preempţiune, să aloce fondurile necesare şi să mandateze Preşedintele Consiliului Judeţean pentru realizarea demersurilor aferente.

Pe cale de consecinţă, se impune casarea deciziei recurate ca urmare a greşitei sancţionări cu nulitatea absolută a Contractului nr. x, care a fost încheiat cu respectarea tuturor cerinţelor imperative stabilite de legislaţia în vigoare aplicabilă prezentei cauze, recurentele nefiind în culpă procesuală pentru a li se impune achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de Judeţul Sălaj.

S-a mai susţinut prin recurs că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001 atunci când a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei Tribunalului Sălaj.

Sub aspectele ce au făcut obiectul apelului pârâtelor, se arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, Contractul nr. x a fost perfectat cu respectarea tuturor imperativelor legale aplicabile speţei, Judeţul Sălaj fiind o autoritate publică nediligentă, exercitându-şi cu nerespectarea termenului legal imperativ dreptul de preempţiune, prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 63/28.04.2021. O astfel de ipoteză nu trebuie şi nu poate fi validată de instanţele de judecată.

Recurentele arată că practica autorităţilor confirmă faptul că achiziţia unui imobil de către o administraţie judeţeană necesită adoptarea unei hotărâri a Consiliului Judeţean, aşa cum rezultă şi din articolul de presă anexat de intimatul A. la concluziile scrise din etapa fondului, transmise la data de 20.11.2022 (Anexa 7).

De asemenea, precizează că interpretarea dată de instanţa de apel permite autorităţilor publice să tergiverseze intenţionat procedura de exercitare a dreptului de preempţiune, creând astfel un dezechilibru între drepturile proprietarilor şi interesul public.

Mai arată recurentele că neexercitarea dreptului de preemţiune are efecte pe parcursul unui an calendaristic, indiferent de numărul de vânzări succesive ale imobilului, deoarece interpretarea gramaticală a prevederilor art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001 arată fără echivoc că legiuitorul a instituit un termen de valabilitate de un an pentru orice manifestare de voinţă a autorităţilor publice prin care acestea exprimă lipsa intenţiei de a exercita dreptul de preempţiune. Legiuitorul a avut în vedere noţiunea de "comunicare" în sens larg, respectiv ca exprimare a voinţei autorităţii publice de a nu-şi exercita dreptul de preempţiune şi nu în sensul formal-restrâns de instrumentum (notificare scrisă, document oficial, etc.).

Mai mult, legiuitorul a urmărit protejarea dreptului constituţional de proprietate şi a drepturilor proprietarilor de bună-credinţă, astfel încât nu poate fi validată o interpretare care ar permite autorităţilor publice să tergiverseze la nesfârşit exercitarea dreptului de preempţiune.

Legiuitorul a avut în vedere protejarea proprietarilor care au respectat obligaţia legală de notificare, oferindu-le acestora posibilitatea ca, odată ce au luat cunoştinţă de neexercitarea dreptului de preempţiune de către autorităţi, să poată înstrăina bunul succesiv în termen de un an, fără a fi obligaţi să reia procedura de notificare.

Art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001 foloseşte doar termenul generic "comunicările", fără a distinge între comunicările exprese şi cele tacite, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel, dacă s-ar menţine interpretarea instanţei de apel, s-ar ajunge la o situaţie absurdă în care pe de o parte, s-ar valida comportamentul nediligent al unei autorităţi publice, cum este Judeţul Sălaj, care a fost notificată în mod legal, dar nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune în termenul legal de 15 zile şi pe de altă parte, s-ar sancţiona autorităţile publice care şi-au manifestat în mod expres şi în termen opţiunea de a nu-şi exercita dreptul de preempţiune, aşa cum este cazul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Consiliului Local Jibou.

În plus, într-o astfel de ipoteză, autoritatea publică nediligentă ar putea fi notificată de proprietari de multiple ori într-un an pentru acelaşi imobil, fără nicio sancţiune pentru omisiunea sa.

De altfel, instanţa de apel nu a analizat toate aceste argumente prezentate pe larg în cuprinsul apelului pârâtelor şi nu a explicat în considerentele deciziei sale motivul pentru care acestea au fost respinse ci, aplicând un raţionament extrem de simplist şi pornit de la o ipoteză profund greşită, a menţionat exclusiv faptul că apelul nu este fondat - acest aspect reprezentând o veritabilă lipsă a motivării instanţei de apel - motiv de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentele susţin că instanţa de apel a aplicat în mod eronat şi dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., prin care s-a dispus respingerea solicitării acestora privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea instanţei de apel contravine normelor legale aplicabile cheltuielilor de judecată, întrucât potrivit contractului de asistenţă juridică nr. x din 15 mai 2020 şi a Actului Adiţional nr. 13 bis din 28.06.2021 (depuse la dosarul cauzei), serviciile prestate de societatea de avocatură F. au constat în apărările formulate în dosarul de faţă, precum şi în asistenţa şi reprezentarea juridică la termenele de judecată, iar sumele plătite de către societatea de avocatură G. în baza acestui contract au vizat exclusiv serviciile juridice prestate în beneficiul recurentelor.

Prin urmare, plăţile efectuate şi dovedite prin documentele depuse la dosar profită fără echivoc recurentelor, aceasta fiind intenţia părţilor la încheierea contractului de asistenţă juridică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Judeţul Sălaj a depus întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului, iar pe fond solicită respingerea recursului formulat de recurentele-pârâte.

Cu privire la nulitatea recursului, a motivat că mandatul de reprezentare este nelegal, întrucât contractul de asistenţă juridică nu respectă cerinţele C. proc. civ.

Arată că plata onorariilor de avocat a fost efectuată de o altă persoană juridică decât recurentele, ceea ce exclude posibilitatea ca acestea să solicite cheltuieli de judecată.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 422/2001, confirmând exercitarea valabilă a dreptului de preempţiune şi sancţionând vânzarea imobilului fără respectarea acestuia.

Criticile recurentelor privind lipsa motivării instanţei de apel sunt nefondate, deoarece toate aspectele relevante au fost analizate şi motivate corespunzător.

Soluţia instanţei de apel este corectă şi fundamentată, având în vedere că dreptul de preempţiune este reglementat ca un mecanism de protecţie a patrimoniului cultural, cu termene clare şi proceduri administrative specifice.

Intimatul susţine că recurentele nu au făcut dovada plăţii onorariului de avocat, astfel încât nu pot solicita rambursarea unor cheltuieli pe care nu le-au suportat.

Solicită respingerea cererii de cheltuieli de judecată, ca fiind nedovedită şi nejustificată.

Intimaţii - pârâţi A. şi B. S.R.L. au depus întâmpinare prin care solicită admiterea recursului, constatarea neexercitării valabile a dreptului de preempţiune de către Consiliul Judeţean Sălaj, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, invocă aplicarea greşită a prevederilor legale şi lipsa unei fundamentări corecte din partea instanţei de apel.

Au mai precizat că dreptul de preempţiune al Consiliului Judeţean Sălaj nu a fost exercitat în mod valabil, acesta fiind exercitat de o persoană (Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj) care nu are atribuţii în acest sens. Din acest motiv, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ("Contractul 1") dintre A. şi subscrisa B. S.R.L. este nejustificată şi nelegală.

Exercitarea dreptului de preempţiune de către Consiliul Judeţean Sălaj, prin hotărâre, a avut loc după semnarea contractului 2, dintre B. S.R.L., în calitate de vânzător, şi recurenta C., în calitate de cumpărător, depăşind termenul imperativ de 15 zile. Astfel, constatarea nulităţii Contractului 2 este netemeinică.

Au solicitat casarea deciziei atacate pe motivul greşitei aplicări a prevederilor art. 4 alin. (8) şi alin. (9) din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere motivele de casare invocate.

Recurentele - pârâte C. şi D. S.R.L. au depus răspuns întâmpinare prin care solicită admiterea recursului şi obligarea Judeţului Sălaj la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, au mai solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de Judeţul Sălaj, motivând că mandatul de reprezentare al avocaţilor este valabil, iar cheltuielile juridice au fost suportate direct de recurente şi admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei civile nr. 316/A/2023, prin: anularea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; menţinerea situaţiei Cărţii Funciare nr. x Jibou; anularea obligării recurentelor la plata unor cheltuieli de judecată şi obligarea B. S.R.L. la plata acestora; trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj; obligarea Judeţului Sălaj la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin facturi şi documente de plată; clarificarea poziţiei Judeţului Sălaj privind lipsa de interes a recurentelor, considerată neclară şi irelevantă pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele procesuale relevante pentru soluţionarea prezentului recurs, rezumate, sunt următoarele:

Intimatul-pârât A. este proprietarul unui imobil-monument istoric, supus astfel - în ceea ce interesează cauza de faţă - prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 4 alin. (3)-(9).

La data de 18.01.2021 pârâtul persoană fizică a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare cu privire la acest imobil.

Procedura impusă de art. 4 din Legea nr. 422/2001 a fost realizată prin notificarea Ministerului Culturii, care a arătat la data de 12.03.2021 că nu înţelege să exercite dreptul de preemţiune şi a transmis notificarea către autorităţile locale la data de 19.03.2021.

La data de 29.03.2021 a fost emisă o adresă de către Consiliul Judeţean Sălaj, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, prin care s-a comunicat pârâtului persoană fizică înştiinţarea privind exercitarea dreptului de preempţiune al Judeţului Sălaj în cazul vânzării imobilului monument istoric.

Acesta din urmă a vândut la data de 20.04.2021 către pârâta B. S.R.L. imobilul în discuţie, iar la data de 27.04.2021 aceasta din urmă a vândut bunul către pârâta C..

Prima instanţă a constatat nulitatea absolută exclusiv cu privire la contractul de vânzare subsecvent, încheiat la data de 27.04.2021; în acest sens a argumentat că prima vânzare, din 20.04.2021, a fost legal încheiată, deoarece pentru exprimarea opţiunii de exercitare a dreptului de preemţiune era necesară emiterea unei hotărâri a consiliului judeţean, adresa autorităţii semnată de preşedintele consiliului judeţean neputând primi valoarea unui act juridic prin care se exercită acest drept.

În schimb, cu privire la a doua vânzare, s-a reţinut, în esenţă, că era necesară urmarea din nou a procedurii de notificare, pentru că prima procedură nu a fost urmată de o comunicare a titularului dreptului de preemţiune în sensul art. 4 alin. (9) din lege şi în consecinţă, nu au fost îndeplinite cerinţele legale pentru încheierea contractului de vânzare.

Instanţa de apel a schimbat în parte această soluţie, menţinând măsura de constatare a nulităţii absolute a contractului din 27.04.2021 şi constatând totodată şi nulitatea absolută a contractului din 20.04.2021, cu argumentul că dreptul de preemţiune a fost legal exercitat de preşedintele consiliului judeţean prin raportare la dispoziţiile legale ce reglementează calitatea şi activitatea acestuia, ce vor fi analizate în considerentele ce succed.

Conform art. 4 alin. (3)-(9) din Legea nr. 422/2001, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice atacate:

"(3) Monumentele istorice aparţinând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil în condiţiile stabilite prin prezenta lege.

(4) Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune ale statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.

(5) Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intenţionează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor înştiinţarea privind intenţia de vânzare, însoţită de documentaţia stabilită prin ordin al ministrului culturii şi cultelor.

(6) Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor transmit Ministerului Culturii şi Cultelor înştiinţarea, documentaţia şi propunerea de răspuns, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea acestora.

(7) Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune al statului este de maximum 25 de zile de la data înregistrării înştiinţării, documentaţiei şi a propunerii de răspuns la Ministerul Culturii şi Cultelor sau, după caz, la serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor; titularii dreptului de preemţiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemţiune; valoarea de achiziţionare se negociază cu vânzătorul.

(8) În cazul în care Ministerul Culturii şi Cultelor sau serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor nu îşi exercită dreptul de preemţiune în termenul prevăzut la alin. (7), acest drept se transferă autorităţilor publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile.

(9) Comunicările privind neexercitarea dreptului de preemţiune au termen de valabilitate pentru întregul an calendaristic în care au fost emise, inclusiv pentru situaţiile în care monumentul istoric este vândut de mai multe ori."

Într-o primă critică, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, din perspectiva calificării actului juridic prin care autoritatea publică locală îşi poate exercita dreptul de preemţiune.

Astfel, contrar aprecierii instanţei de apel, se susţine prin recurs că preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj nu avea atribuţia şi calitatea necesară pentru a exercita dreptul de preemţiune în numele şi pentru Consiliul Judeţean, ceea ce lipseşte de efecte juridice adresa semnată de acesta la data de 29.03.2021, în interiorul termenului legal de 15 zile de la primirea notificării din partea Ministerului Culturii, astfel că nu se poate considera că în cauză acest drept a fost exercitat legal.

Dintre susţinerile ce sprijină acest motiv de recurs, Înalta Curte observă că cel referitor la practica administrativă a consiliilor judeţene în alte speţe - de a adopta Hotărâri ale Consiliului Judeţean pentru exercitarea dreptului de preemţiune - nu reprezintă argumente legale ce pot fi cenzurate în controlul de legalitate de faţă.

În privinţa invocării unor hotărâri judecătoreşti definitive ce au validat interpretarea legală susţinută de recurente, Înalta Curte notează că practica judiciară evocată nu se impune cu forţa obligatorie a legii sau a hotărârilor pronunţate în cadrul instrumentelor de unificare reglementate de C. proc. civ. (recursul în interesul legii, dezlegarea unor chestiuni de drept).

Fireşte că instanţele judecătoreşti sunt ţinute a urmări dezideratul unei practici judiciare unitare şi din această perspectivă invocarea jurisprudenţei nu este lipsită de interes în cauzele aflate pe rol; cu toate acestea, procedând la propriul examen de legalitate al hotărârii recurate prin raportare la legea aplicabilă litigiului pendinte (atât temeiul substanţial al acţiunii reclamantului, cât şi Codul administrativ - act normativ ce nu a fost avut în vedere în hotărârile pronunţate în alte cauze invocate de recurente), Înalta Curte apreciază că modul în care Curtea de apel a aplicat legea este corect.

Potrivit art. 190 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, "Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie."

Prin urmare, în privinţa exercitării dreptului de preemţiune, aceasta presupune manifestarea exterioară a voinţei subiectului de drept chemat a avea o conduită legală - de a arăta dacă înţelege sau nu să uzeze de beneficiul de a cumpăra cu prioritate un bun anume.

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, titularul dreptului de preemţiune este unitatea administrativ-teritorială, iar conform art. 5 lit. pp) din Codul administrativ, unităţile administrativ-teritoriale sunt comune, oraşe, municipii şi judeţe.

Prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor legale analizate, judeţul - ca unitate administrativ teritorială titulară a dreptului de preemţiune în speţă - este reprezentat de preşedintele consiliului judeţean.

În aceste coordonate, chestiunea a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a considerat că adresa prin care preşedintele consiliului judeţean, în calitate de reprezentant al judeţului, notifica vânzătorului exercitarea dreptului de preemţiune, valorează o atare manifestare de voinţă.

Această soluţie, deşi nu este indicată expres în art. 4 alin. (3)-(9) din Legea nr. 422/2001, rezultă şi din economia textelor; în acest sens, în art. 4 alin. (7) tezele 2 şi 3 se reglementează obligaţiile titularului dreptului de preemţiune de a prevedea în bugetul său sumele necesare achiziţionării imobilului monument istoric, precum şi de a negocia preţul acestui bun cu vânzătorul.

Or, văzând termenele scurte impuse de lege pentru exercitarea dreptului de preemţiune (25 de zile pentru Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv 15 zile pentru autorităţile publice locale), negocierea preţului şi totodată emiterea unei hotărâri a Consiliului Judeţean pentru aprobarea bugetului necesar achiziţiei (conform art. 139 alin. (3) lit. a) din Codul administrativ) impun în mod rezonabil o perioadă de timp ce nu permite respectarea termenelor legale edictate pentru exercitarea dreptului de preemţiune.

Este adevărat că, aşa cum susţin recurentele, Legea nr. 422/2001 nu prevede expres o etapizare a procedurii de preemţiune, dar ea rezultă implicit prin mecanismul interpretării actului normativ, concluzia fiind că preşedintele consiliului judeţean poate reprezenta autoritatea administrativ teritorială şi că celelalte atribuţii - care privesc negocierea preţului şi prevederea în buget a sumelor necesare cumpărării bunului - vor fi îndeplinite, conform legii, de consiliul judeţean.

Nu poate fi primit nici argumentul că o atare interpretare ar permite titularului dreptului de preemţiune a bloca procesul de înstrăinare a bunului monument istoric, pentru că această linie de argumentaţie se bazează pe prezumţia că autoritatea ar manifesta o conduită neloială în exercitarea atribuţiilor sale, ceea ce nu poate fi acceptat ca regulă.

În plus, exigenţele prevăzute de legea analizată pentru înstrăinarea bunurilor ce constituie monument istoric, chiar dacă se constituie în restrângeri ale dreptului de proprietate asupra acestor bunuri (respectiv asupra unor atribute ale acestui drept) şi se vor manifesta - inerent - ca inconveniente pentru proprietar, sunt justificate prin prisma interesului general al societăţii de a proteja bunurile respective, care în mod frecvent au o valoare istorică mai mare decât cea materială.

În fine, se impune a realiza şi distincţia între dreptul de reprezentare şi exercitarea atribuţiilor legale, pentru că recurentele au susţinut că preşedintele consiliului judeţean nu are între atribuţiile sale pe aceea de a exercita dreptul de preemţiune.

Astfel, în egală măsură art. 173 şi următoarele din Codul administrativ nu reglementează o astfel de atribuţie nici în sarcina consiliului judeţean, iar împrejurarea că art. 139 din Codul administrativ se referă la hotărârile acestui organism privitoare la dobândirea sau înstrăinarea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile nu atrage concluzia de plano că exercitarea dreptului de preemţiune ar reprezenta atribuţia exclusivă a consiliului judeţean.

Dimpotrivă, titularul dreptului este, cum s-a arătat deja, judeţul, iar acesta acţionează prin preşedintele consiliului judeţean.

În concluzia acestor argumente, criticile legate de validitatea actului de exercitare a dreptului de preemţiune de către judeţ prin intermediul preşedintelui acestuia sunt nefondate.

Un alt motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine greşita aplicare şi interpretare a art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001, din perspectiva aplicării sale în speţa de faţă pentru ipoteza în care în cazul primei vânzări nu s-a exercitat legal dreptul de preemţiune.

În această situaţie, instanţele de fond au fost chemate a dezlega problema de drept a modalităţii concrete de manifestare a "comunicării" la care se referă norma evocată, pentru a cunoaşte dacă în cazul celei de-a doua vânzări în discuţie, ce a avut loc în cursul aceluiaşi an calendaristic, se produceau în continuare efectele manifestării de voinţă a reclamantului emise pentru prima vânzare în sensul neexercitării dreptului de preemţiune, astfel că o nouă notificare nu era necesară.

Concret, pârâţii au susţinut că, neexercitând în termen legal dreptul de preemţiune pentru prima vânzare, proprietarul vânzător nu mai era obligat la o nouă notificare, pentru că art. 4 alin. (9) din lege asimilează şi manifestarea de voinţă tacită - nu expresă - unei comunicări privind neexercitarea dreptului de preemţiune, ce îşi producea în continuare efectele astfel cum prevede textul evocat.

Cu privire la acest aspect, tribunalul a reţinut (şi curtea de apel a validat această apreciere) că legea are în vedere exclusiv manifestările exprese ale titularului dreptului de preemţiune în sensul neexercitării dreptului de preemţiune şi nu pe cele tacite - respectiv situaţiile în care în termenul legal acest titular nu arată expres dacă înţelege sau nu să uzeze de dreptul în discuţie, dreptul său de a opta stingându-se astfel ca efect al decăderii.

Aceste chestiuni au devenit lipsite de interes în cauza de faţă prin prisma faptului că instanţa de apel a considerat că la prima vânzare a bunului imobil - monument istoric reclamantul şi-a exercitat în mod legal şi în termen dreptul de preemţiune; în aceste coordonate, fiind în prezenţa unei exercitări a dreptului, art. 4 alin. (9) din lege nu mai produce efecte pentru o eventuală vânzare ulterioară.

Cu toate acestea, răspunzând şi acestui motiv de critică, Înalta Curte constată că susţinerile formulate de recurente nu pot fi primite.

Astfel, pe de-o parte, este adevărat că principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă) reprezintă un argument pertinent în procedeul de interpretare a art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001.

Cu toate acestea, de vreme ce textul reglementează o excepţie de la regimul general al preemţiunii reglementate prin actul normativ în discuţie (respectiv obligarea de notificare a titularului dreptului de preemţiune cu ocazia încheierii unei vânzări), el trebuie să fie interpretat strict, pentru că exceptio est strictissimae interpretationis/applicationis (excepţia este de strică interpretare/aplicare).

Prin urmare, cât timp înţelesul general al noţiunii de comunicare presupune transmiterea directă a unei informaţii - în speţă exteriorizarea manifestării de voinţă a titularului dreptului de preemţiune - nu se poate considera că el acoperă şi manifestări tacite, în sensul absenţei unui răspuns cu privire la acest aspect din partea autorităţii notificate.

Recurentele susţin că tardivitatea comunicării din partea reclamantului atrăgea sancţiunea nulităţii acestui act juridic, deci manifestarea pozitivă nu există; acest argument a rămas cu adevărat fără relevanţă prin aceea că se definitivează prin prezenta decizie raţionamentul instanţei de apel în sensul că respectiva comunicare a fost formulată în termenul legal.

Nu se poate reţine nici argumentul unei discriminări suferite de recurente, pentru că o atare concluzie poate fi bazată pe constatarea acordării unui tratament diferit unor persoane aflate în aceeaşi situaţie şi în speţă ipoteza aceasta nu se verifică.

Nu poate fi primită critica bazată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care valorifică o pretinsă nemotivare a deciziei atacate; în acest context se impune remarca de principiu că nu orice omisiune de analiză din partea instanţei de apel conduce la aplicarea cazului de casare analizat şi la casarea hotărârii, ci numai aceea ce priveşte aspecte esenţiale ale judecăţii în respectiva cale de atac şi care lipsesc dispozitivul deciziei de fundamentul necesar al soluţiei, fie în fapt, fie în drept.

Totodată, şi în ipoteza invocată a absenţei unor considerente cu privire la motive din apelul declarat de partea care critică hotărârea, este necesar ca acestea să fie hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată.

Or, cum s-a arătat deja, în prezenţa dezlegărilor referitoare la existenţa unei comunicări de exercitare în termen a dreptului de preemţiune, chestiunile legate de cea de-a doua vânzare şi de necesitatea unei noi notificări conforme cu art. 4 alin. (5) din lege nu mai prezintă relevanţă concretă în cauză.

În fine, este nefondat şi motivul de recurs ce priveşte modul de soluţionare a cheltuielilor de judecată, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de vreme ce motivul este invocat şi din perspectiva aplicării greşite a art. 452 C. proc. civ., el se impune însă a fi analizat şi prin raportare la cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la nesocotirea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Cu privire la aceste cheltuieli, curtea de apel a reţinut:

"Referitor la cheltuielile de judecată în apel în cuantum de 4.000 euro solicitate cu titlu de onorariu avocaţial de pârâtele C. şi B. S.R.L., Curtea constată că pârâtele nu au făcut dovada achitării unor sume cu acest titlu, întrucât din înscrisurile depuse în probaţiune (factură şi extras bancar) reiese că serviciile au fost prestate pentru o terţă societate - G., fiind achitate de o persoană ce nu are calitate de parte în cauză - H. .

Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 451 şi urm. C. proc. civ., Curtea reţine că pârâtele nu au făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată în apel."

Prin urmare, potrivit constatărilor de fapt ale instanţei de apel, societatea avocaţială ce le-a reprezentat în recurs pe apelantele pârâte C. şi D. S.R.L., respectiv F., a emis factura pentru plata serviciilor pe numele clientului G., iar plata onorariului în discuţie a fost realizată de un terţ, H..

Recurentele au susţinut, sub acest aspect, că potrivit contractului de asistenţă juridică şi a actului adiţional depuse la dosarul cauzei, serviciile prestate de societatea de avocatură F. au constat în apărările formulate în dosarul de faţă, precum şi în asistenţa şi reprezentarea juridică la termenele de judecată, iar sumele plătite de către societatea de avocatură G. în baza acestui contract au vizat exclusiv serviciile juridice prestate în beneficiul recurentelor, de unde ar rezulta că plăţile efectuate şi dovedite prin documentele depuse la dosar profită fără echivoc recurentelor, aceasta fiind intenţia părţilor la încheierea contractului de asistenţă juridică.

Or, aceste susţineri nu răspund motivului pentru care curtea de apel a respins cererea accesorie de cheltuieli, şi anume că plata onorariului avocaţial pentru reprezentarea în cauza de faţă a fost realizată de un terţ faţă de proces.

Instanţa de recurs constată că dispoziţiile ar. 1474 alin. (3) C. civ. statuează în sensul valabilităţii plăţii realizate de un terţ în numele debitorului şi al stingerii obligaţiei pentru executarea căreia s-a făcut plata atunci când debitorul nu se opune expres la aceasta şi când natura obligaţiei nu impune ca plata să fie realizată numai de debitor.

Prin urmare, plata onorariului avocaţial în beneficiul recurentelor, efectuată de un terţ către reprezentantul convenţional, stinge obligaţia rezultată din raportul juridic de reprezentare.

Cu toate acestea, în absenţa unor informaţii sau dovezi privind raporturile juridice dintre terţul plătitor şi debitorul obligaţiei de plată a onorarului avocaţial - recurentele-pârâte - validitatea plăţii din perspectiva raportului obligaţional dintre avocat şi clientul său nu este suficientă pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 452 şi 453 C. proc. civ.

În acest sens, având în vedere că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată este necesitatea ca cel vinovat de iniţierea procesului civil să suporte prejudiciul suferit de cel care câştigă procesul, pentru obligarea altor părţi la plata cheltuielilor de judecată în etapa apelului era necesar a se constata că apelantele sunt cele care au suportat, direct sau indirect, cheltuiala în discuţie, indiferent dacă plata onorariului avocaţial a fost realizată personal de acestea sau de un terţ în numele lor.

Deşi prin recurs se afirmă că plăţile au profitat recurentelor, aceste repere nu sunt suficiente ca argumente în drept şi nici probate în cauză, astfel încât din perspectiva verificării realizate de instanţa de apel - ca cheltuiala cu procesul să fie suportată de apelante - nu se identifică un viciu argumentativ sau legal.

De aceea, fără a fi justificat în cauză raportul juridic concret ce a determinat plata onorariului de către un terţ străin de proces (mandat, liberalitate, etc), nu poate fi reţinută existenţa unei pagube în patrimoniul recurentelor, iar respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată s-a realizat cu respectarea normelor aplicabile, atât a celor de drept procesual cât şi a celor de drept material.

În consecinţa tuturor acestor argumente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 316A din 21 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Judeţul Sălaj şi cu intimaţii-pârâţi A. şi B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2024.