Acquisitive prescription of state property: distinction between precarious detention based on socialist-era administrative management and useful possession

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 Bucureşti, astfel cum a fost îndreptată la data de 15.11.2006, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilelor terenuri în suprafaţa de 6.505,75 mp şi respectiv 1.928,80 mp, situate în Bucureşti, str. x, denumite Incinta 1 şi Incinta 2, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani şi ca rezultat al joncţiunii posesiei reclamantei cu cea a antecesoarelor sale de drept; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1527/23.02.2016 pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei sector 6 Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 01.04.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1315/03.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea în consecinţă.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanta A. S.A. a declarat apel, ce a fost înregistrat, la data de 26.09.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1654 A/21.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1315/03.10.2017, pronunţate în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a anulat în tot sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 1693/17.09.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 1654A din 21 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată în data de 13.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în al doilea ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 217/16.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1479A din 27 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 217/16.02.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, în esenţă, recurenta arată, sub un prim motiv de nelegalitate, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Precizează în acest sens, că s-a reţinut că "anterior anului 1990, prin raportare la dispoziţiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităţilor de stat nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenţiei precare, în sensul art. 1853 C. civ. 1864. Astfel, antecesoarele apelantei au deţinut un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparţinând Statului Român. Or, posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenţii precare".

Aşadar, similar tribunalului, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, calitatea de detentor precar a antecesoarei reclamantei, A. S.A., grefată pe un presupus drept de administrare în temeiul căruia stăpânirea în fapt a terenurilor s-ar fi exercitat nu în nume propriu, ci în numele Statului Român (corpore alieno).

Motivarea reţinerii calităţii de detentor precar a antecesoarei reclamantei se rezumă la raportarea la "dispoziţiile legale care reglementau dreptul de proprietate anterior anului 1990", fără ca instanţa de apel să indice, în concret, care sunt dispoziţiile legale avute în vedere şi ce efecte juridice produc ele cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Menţionează că a arătat în motivele de apel, însă instanţa nu a analizat, că spre deosebire de posesie, detenţia precară este o stare de drept, caracterizată prin existenţa unui titlu a cărui existenţă trebuie dovedită, raportat la art. 1853 C. civ. 1864.

Susţine că nu există un act normativ sau administrativ prin care cele două terenuri să fie atribuite de Statul român în administrare directă către TCMAIA sau către succesorii acesteia.

Învederează că prin intermediul recursului înţelege să critice omisiunea instanţei de apel de a răspunde criticii reclamantei ce viza lipsa unui titlu care să justifice detenţia precară.

Similar, instanţa de apel nu a analizat celelalte critici aduse prin motivele de apel, cu referire la cea prin care a susţinut că tocmai lipsa unui asemenea titlu al detenţiei a împiedicat reclamanta să finalizeze procedura de atestare a dreptului de proprietate prevăzută de Legea nr. 15/1990.

Arată că, dacă dreptul de administrare reţinut de către instanţa de apel ar fi existat, acest lucru presupune existenţa şi a unui act juridic determinat.

Au fost omise şi criticile din apel potrivit cărora, în dezacord cu cele reţinute de prima instanţă cu încălcarea puterii de lucru judecat, reclamanta a urmat procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991, ca şi cele ce vizau greşita reţinere de către instanţa de fond a împrejurării că A. S.A. nu putea uzucapa Statul.

Sub un al doilea motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1693/17.09.2020, pronunţate de instanţa supremă în primul ciclu procesual, precum şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2665/1210.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2010, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 2665/12.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a stabilit că A. nu poate face dovada cu acte a deţinerii în patrimoniu de către antecesoarea sa, A. S.A., a celor doua terenuri situate în Bucureşti, str. x la momentul constituirii, prin urmare nu are acces la procedura de atestare reglementată de H.G. nr. 834/1991.

Decizia nr. 1693/17.09.2020 a Înaltei Curţi a tranşat fondul raporturilor dintre părţi în ceea ce priveşte calitatea reclamantei, aceasta neputând fi considerată detentor precar o dată ce nu a putut produce dovada că terenurile ce fac obiectul cererii s-au regăsit în patrimoniul A. S.A. la momentul constituirii acesteia ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990.

Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1853 din C. civ. 1864, reţinând calitatea sa de detentor precar, fără a se fi dovedit în cauză existenta unui titlu al detenţiei precare.

Greşit reţine instanţa de apel că reclamanta s-ar fi referit în acţiunea introductivă la un drept de administrare/folosinţă deţinut de antecesoarele sale. Cererea introductivă relevă că ceea ce s-a invocat a fost folosirea celor două terenuri, respectiv posesia utilă exercitată pe toată durata necesară pentru a prescrie achizitiv, timp de mai bine de 30 de ani, iar nu existenţa unui drept formal de administrare.

Sub un al doilea aspect, prezumţia de neprecaritate reglementată de art. 1854 C. civ. 1864 se opune reţinerii de către instanţa de apel, în absenţa unei probe contrare, a calităţii de detentor precar.

Ceea ce ignoră instanţa de apel este faptul că atât timp cât societăţii constituite în temeiul Legii nr. 15/1990 i se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul său la data constituirii, cu excepţia celor dobândite cu un alt titlu, cu atât mai mult trebuie să i se recunoască efectele unei posesii utile exercitate timp de 31 de ani, drepturile sale nefiind mai restrânse decât ale oricărui alt subiect de drept.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare şi indică motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului, iar acesta nu a depus întâmpinare.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 iunie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1479A din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanta recurentă invocă sub un prim aspect, împrejurarea că instanţa de apel, precizând în cadrul deciziei civile recurate, că antecesoarele recurentei au avut un drept de administrare asupra imobilelor terenuri din litigiu "anterior anului 1990, prin raportare la dispoziţiile legale care reglementau dreptul de proprietate", nu a indicat concret, respectivele prevederi normative, nefiind menţionat în cadrul deciziei de apel, actul normativ sau actul administrativ care a generat acest drept de administrare publică, recurenta invocând în acest sens şi jurisprudenţă naţională care ilustrează necesitatea naşterii dreptului de administrare dintr-un titlu.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată, din perspectiva temeiului dreptului de administrare reţinut de instanţa de apel, că în cuprinsul hotărârii de apel se regăseşte trimiterea la legislaţia anterioară anului 1990. Din punctul de vedere al prezentei instanţe de control judiciar de recurs, menţiunea respectivă a instanţei de apel este de natură a permite identificarea concretă a dispoziţiilor legale avute în vedere de curtea de apel, dat fiind specificul notoriu al regimului juridic al proprietăţii din perioada comunistă.

Astfel, anterior anului 1989, proprietatea de stat reprezenta în Republica Socialistă România un fond unic. Potrivit dispoziţiilor Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965, dreptul de proprietate socialistă era definit ca fiind acel drept ce aparţinea întregului popor, reprezentat de stat, de a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele, exercitând posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra acestora, prin putere şi interes propriu, ce îi erau recunoscute de legea socialistă, ca expresie a voinţei întregului popor (a se vedea în acest sens, art. 6 şi art. 7 din actul fundamental menţionat). Proprietatea personală se limita, potrivit prevederilor art. 36 din Constituţia menţionată, la "veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se aflau, precum şi bunurile de uz şi confort personal".

În scopul îndeplinirii funcţiilor economică-organizatorică şi cultural-educativă, statul socialist, ca titular al puterii şi proprietar al fondului proprietăţii socialiste, a creat diverse organizaţii învestite cu personalitate juridică, care administrau bunurile statului, conform obiectului lor de activitate. Potrivit doctrinei vremii (T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 186), pentru ca aceste organizaţii să poată realiza activităţile şi sarcinile stabilite, "statul socialist, prin organele sale centrale, le repartizează planificat, bunuri din fondul unitar al proprietăţii sale, însă nu în proprietate, pe care statul şi-o păstrează nedezmembrată, negrevată şi neştirbită, ci numai spre administrare operativă directă", ceea ce "le îndreptăţeşte - îndreptăţire care constituie totodată şi o îndatorire - să posede, să întrebuinţeze şi într-o oarecare măsură, să dispună de aceste bunuri, în condiţiile şi în limitele statornicite".

Aşadar, dreptul de administrare operativă decurgea din înseşi dispoziţiile art. 6 din Constituţia României din anul 1965, potrivit cărora "proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste", normă juridică constituţională notorie la nivel naţional şi nu numai, aşadar, facil de identificat în cadrul legislaţiei în vigoare în perioada comunistă.

Mai mult, Înalta Curte observă că acest drept de administrare a fost confirmat legislativ în privinţa situaţiei în care se aflau antecesoarele recurentei reclamante, chiar în mod expres. Astfel, potrivit Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1559/1972, antecesoarea recurentei, Centrala industrială de maşini pentru agricultură şi industria alimentară (TCMAIA), a fost organizată ca o centrală.

Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 11/1971 cu privire la organizarea şi conducerea unităţilor socialiste de stat, în vigoare la data de referinţă, "Centrala este o unitate economică autonomă, de producţie, care cuprinde mai multe întreprinderi, fabrici, uzine, exploatări, şantiere de construcţii-montaj, secţii şi alte unităţi de producţie" şi "Centrala se constituie, de regulă, pe structura unei mari întreprinderi", legea reiterând încă din preambulul său, pentru ca apoi să preia efectiv în corpul articolelor sale, incidenţa dreptului de administrare în discuţie:

"Pentru a asigura perfecţionarea în continuare a relaţiilor de producţie în procesul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru a concretiza prevederile constituţionale cu privire la exercitarea de către popor a dreptului de a administra proprietatea socialistă de stat" sau "Întreprinderea, ca unitate de bază a economiei, are rolul de a administra cu eficienţă maximă mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmică şi integrală a sarcinilor planificate, folosirea completă a capacităţilor productive, modernizarea proceselor tehnologice, creşterea productivităţii muncii, reducerea continuă a cheltuielilor de producţie şi ridicarea calităţii produselor" sau chiar art. 1 din respectiva lege:

"Fiecare om al muncii, încadrându-se în colectivul unei întreprinderi socialiste de stat, devine participant la administrarea patrimoniului încredinţat acesteia, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute în lege, se angajează faţă de colectivul unităţii respective, faţă de societate, să depună toate eforturile pentru a asigura utilizarea eficientă şi dezvoltarea continuă a avutului obştesc".

Dreptul de administrare încredinţat de statul socialist unităţilor economice, indiferent de forma lor de organizare, este reconfirmat de altfel, şi prin legea menţionată în chiar practica judiciară invocată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unităţilor socialiste de stat, precum şi la funcţionarea acestora pe baza autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economico-financiare, în vigoare până în anul 1990, deci inclusiv la momentul emiterii Decretului nr. 92/1984, când antecesoarea TCMAIA a fost succedată de Întreprinderea de antrepriză de construcţii hidrotehnice pentru îmbunătăţiri funciare (IACHIF) Bucureşti.

Astfel, distinct de menţiunile convergente din preambulul acestei legi emise în anul 1978, în chiar primul său articol s-a arătat că "Fiecare om al muncii, încadrându-se în colectivul unei întreprinderi socialiste de stat, devine participant la conducerea întreprinderii şi la administrarea patrimoniului încredinţat acesteia", în vreme ce în art. 31 din acelaşi act normativ s-a precizat că "Fiecare om al muncii, în calitatea sa de participant la administrarea avuţiei naţionale, răspunde în faţa colectivului din care face parte pentru îndeplinirea sarcinilor proprii de muncă şi, împreună cu întregul colectiv, pentru bunul mers al activităţii generale a unităţii", pentru ca art. 74 din aceeaşi lege să fie tranşant, nemailăsând loc niciunui dubiu:

"Centralele şi întreprinderile, rămânând titulare ale dreptului de administrare directa, pot înzestra la înfiinţare, unităţile economice fără personalitate juridică cu fonduri fixe şi le pot dota cu mijloace circulante necesare desfăşurării activităţii, stabilind şi modul de utilizare al acestora".

Toate aceste norme infraconstituţionale explicitează şi atestă dreptul de administrare derivat din însuşi art. 6 din Constituţia României din anul 1965, menţionat supra. De altfel, Înalta Curte notează că inclusiv Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, precizat în aceeaşi decizie de practică judiciară invocată de recurentă în cererea sa de recurs, atestă în mod expres, prin toate articolele sale, dreptul de administrare exercitat asupra bunurilor proprietatea statului comunist.

Drept urmare, raportat la ansamblul elementelor conjugate expuse anterior, rezultă că argumentul curţii de apel din decizia recurată relativ consacrării legislative "anterior anului 1990, prin raportare la dispoziţiile legale care reglementau dreptul de proprietate" a dreptului de administrare al antecesoarelor reclamantei recurente, reprezintă o motivare asupra titlului care a generat dreptul de administrare în patrimoniul acestor antecesoare, neputând fi aşadar, incident motivul de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De altfel, chiar dacă - cu ignorarea aspectelor anterior expuse -, s-ar aprecia că motivarea sub acest aspect a deciziei recurate este totuşi, sumară, cu toate acestea, Înalta Curte observă - şi pentru această ipoteză - că paragrafele precedente din prezenta decizie de recurs o pot complini, această operaţiune juridică fiind permisă în prezenta etapă procesuală în virtutea art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. şi a art. 177 C. proc. civ., nefiind incidentă situaţia nesoluţionării fondului cauzei de către instanţa de apel, atât timp cât aspectele ilustrate sunt unele de drept, de detaliere a normelor juridice avute în vedere de instanţa de apel şi deci, nu de temeinicie, de evaluare a situaţiei de fapt a cauzei. Se observă sub acest aspect, că recurenta însăşi a ilustrat în cadrul argumentării acestui motiv de recurs că instanţa de apel nu ar fi indicat motivele de drept pe care se întemeiază soluţia.

Din această perspectivă care ilustrează geneza normativă a dreptului de administrare reţinut de curtea de apel, se observă pe cale de consecinţă, şi că criticile recurentei subsumate aceluiaşi motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., relative nedovedirii dreptului de administrare prin înscrisurile enumerate la fila x, ultimul alineat din decizia recurată, apreciate de recurentă în cererea de recurs ca "înscrisuri care nu pot fi considerate izvor al dreptului de administrare cu privire la terenurile ce fac obiectul cererii introductive", rămân fără obiect.

Continuând analiza, Înalta Curte constată că potrivnic susţinerii recurentei din cadrul aceluiaşi motiv de recurs invocat, instanţa de apel s-a pronunţat asupra criticilor din apel legate de relaţia de cauzalitate dintre invocata lipsă a titlului detenţiei precare reţinute şi împiedicarea finalizării procedurii de atestare a dreptului de proprietate, prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, procedură care a fost urmată de recurentă, deşi instanţa de fond ar fi reţinut contrariul, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, potrivit aprecierii recurentei.

Contrar celor susţinute de către recurentă, Înalta Curte constată că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel a arătat:

"Prin sentinţa civilă nr. 2665/12.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010, invocată de apelantă, cu putere de lucru judecat, s-a reţinut că reclamanta nu a depus acte pentru a dovedi preluarea în patrimoniul său a terenurilor în litigiu, ci s-a limitat să invoce actele normative emise de-a lungul timpului pentru reglementarea organizării şi funcţionării antecesoarelor sale.

Se observă, însă, că în cauza de faţă, apelanta-reclamantă a depus asemenea acte doveditoare şi anume: protocol de predare-primire încheiat la data de 31.05.1980 între Întreprinderea Utilaj Greu Construct şi TCMAIA; fişa tehnică a imobilului situat în str. x, sector 6 (Incinta 1); Ordin de serviciu nr. 24/1979 privind preluarea de către TCMAIA de la Întreprinderea Utilaj Greu Construct (IUGC) a fondurilor fixe necesare desfăşurării activităţii şi a spaţiilor din str. x; protocoale predare-primire active; Decizia nr. 32/1980 a Directorului TCMAIA privind predarea de către IUGC către secţia de Producţie Industrială din cadrul TCMAIA a halei de utilaj greu şi a platformei halei în vederea organizării atelierului de mică mecanizare; Decizia nr. 10/1980 pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 32/1980 a Directorului TCMAIA. Totodată, din declaraţia privind stabilirea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat pe anul 1976 şi din adresele privind istoricul de rol fiscal emise de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6, rezultă că terenurile în litigiu s-au aflat în folosinţa antecesoarelor apelantei şi mai apoi a apelantei" (paginile 21, 22 ale deciziei recurate).

Aşadar, instanţa de apel s-a raportat inclusiv la criticile apelantei reclamante expuse în direcţia menţionată, nenegând, ci dimpotrivă, atestând parcurgerea de către recurenta reclamantă a procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi ilustrând motivul respingerii cererii formulate în temeiul acestei legi speciale, respectiv nedovedirea preluării în patrimoniul recurentei a terenurilor litigioase.

Or, din această perspectivă, instanţa de recurs constată că din analiza coroborată a art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale ("Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu") cu art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat ("Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea administrativă publică judeţeană"), rezultă că aflarea terenurilor în patrimoniul societăţilor comerciale la data înfiinţării acestora reprezintă doar una dintre condiţiile necesare pentru recunoaşterea dreptului de proprietate consacrat de Legea nr. 15/1990, existenţa unui drept de administrare asupra bunurilor fiind o altă condiţie necesară, distinctă.

Din acest unghi de vedere expus, nu se poate aşadar, decela vreo contradicţie, vreo incoerenţă logico - juridică în motivarea instanţei de apel prin care a răspuns criticilor respective formulate de apelanta reclamantă prin cererea sa de apel împotriva sentinţei civile pronunţate de tribunal în rejudecarea cauzei.

În egală măsură, argumentele ilustrate deja în analiza deciziei recurate, ca de altfel, ansamblul motivării curţii de apel denotă aprecierea că instanţa de apel a avut în vedere şi întregul grup de critici din cererea de apel a reclamantei referitor la posibilitatea recurentei, ca societate cu capital de stat înfiinţată, de a putea uzucapa în contradictoriu cu intimatul Statul Român. Dovada în această direcţie o reprezintă însăşi împrejurarea că instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a cererii de uzucapiune, din perspectiva condiţiilor uzuale ale acestei instituţii juridice, constatând în cadrul acestei evaluări juridice specifice că una dintre condiţii, respectiv existenţa unei posesii utile, necesare pentru a se uzucapa, nu a fost îndeplinită în cauză, constatare negativă care, evident, a determinat inutilitatea analizării celorlalte condiţii legale cerute pentru a se uzucapa, între care şi aceea a neregăsirii bunurilor în domeniul public al intimatului Statul Român.

Prin prisma tuturor acestor elemente ilustrate, nu se poate reproşa aşadar, instanţei de apel o nerespectare în cauză a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum eronat a invocat recurenta, aceste exigenţe legale fiind îndeplinite de curtea de apel, inclusiv din perspectiva dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa de pe marginea art. 6 din Convenţia Europeană privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului, precum ar fi hotărârea invocată de recurentă, pronunţată în cauza Albina împotriva României. Drept urmare, nu este aşadar incident în litigiul pendinte, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurentă.

Nici secundul motiv de recurs invocat de această parte procesuală, reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat. Conform acestui text legal, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Astfel, suplimentar considerentelor expuse în dezbaterea primului motiv de recurs invocat de recurentă, considerente care sunt valabile inclusiv din perspectiva acestui secund motiv de recurs formulat în cauză, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a procedat la înfrângerea autorităţii de lucru judecat nici a deciziei civile nr. 1693/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în primul ciclu procesual al prezentei cauze şi nici a sentinţei irevocabile nr. 2665/2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Se constată că astfel cum însăşi recurenta a menţionat în argumentarea acestui secund motiv de recurs, prin hotărârea judecătorească nr. 2665/2010 a Tribunalului Bucureşti - analizată şi de instanţa supremă în cadrul deciziei civile de casare nr. 1693/2020 pronunţate în primul ciclu procesual al prezentei cauze - s-a respins cererea recurentei care viza obligarea la avizarea conform H.G. nr. 834/1991 a documentaţiei, întrucât nu s-ar fi realizat dovada preluării imobilelor în patrimoniul recurentei, aspect care a determinat ineficacitatea procedurii speciale în privinţa acestei părţi procesuale prezente.

Înalta Curte constată însă, că în prezenta pricină, instanţa de apel a stabilit că motivul pentru care nu poate fi încuviinţată cererea de uzucapiune este acela că recurenta, laolaltă cu antecesoarele sale, nu a exercitat o posesie utilă asupra imobilului, ci o detenţie precară generată de dreptul de administrare pe care l-au avut antecesoarele TCMAIA şi IACHIF Bucureşti, detenţie constatată de aceeaşi instanţă de apel a nu fi fost intervertită de recurentă în posesie utilă, conform dispoziţiilor art. 1858 C. civ. 1864.

Or, astfel cum s-a ilustrat anterior, în dezbaterea primului motiv de recurs formulat şi astfel cum s-a atestat inclusiv în doctrina juridică, incidenţa Legii nr. 15/1990, explicitate conform H.G. nr. 834/1991, este condiţionată de îndeplinirea mai multe cerinţe distincte prevăzute cumulativ, inter alia: aflarea bunurilor în patrimoniul societăţilor comerciale la data înfiinţării acestora; existenţa unui drept de administrare al societăţii asupra bunurilor respective; împrejurarea că bunurile sunt necesare desfăşurării activităţii societăţii conform obiectului său de activitate; neapartenenţa bunurilor la domeniul public al statului.

Din această perspectivă expusă, a caracterului distinct al condiţiilor legale ilustrate, necesare pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, se observă că recurenta realizează o confuzie între primele două condiţii enunţate, atunci când afirmă că instanţa de apel din prezenta cauză a încălcat autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a celor două hotărâri judecătoreşti definitive menţionate. Concluzia se impune întrucât soluţia de respingere a acţiunii prezente a fost determinată de rezultatul cercetării unei alte cerinţe decât cea care a fost evaluată în procedura specială reglementată de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 şi care a determinat respingerea cererii respective.

Argumentul recurentei în sensul că "Numai un titlu - acelaşi care ar fi justificat detenţia precară - ar fi permis inventarierea celor două terenuri în patrimoniul A. S.A. la momentul constituirii ca societate conform Legii nr. 15/1990" este nefondat, întrucât aflarea în patrimoniul societăţii a unor bunuri nu presupune obligatoriu, automat, şi existenţa dreptului de administrare al unităţii economice asupra bunurilor respective.

Astfel, doctrina juridică confirmă acest raţionament juridic:

"Este deci inadmisibil ca circulaţia bunurilor statului între organizaţiile socialiste de stat - planificată şi reglementată restrictiv de stat, prin organele sale - să poată fi răsturnată în fapt şi apoi aceste situaţii de fapt, contrare legii, să poată fi consolidate în drept (...) pentru ca astfel să se dobândească un drept de administrare operativă directă în privinţa bunurilor statului şi împotriva voinţei acestuia" (Profesor doctor Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, "Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române" - Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pagina 292), respectiv:

"În cazul în care organizaţia transmiţătoare nu-şi va fi exercitat obligaţia de predare la data stabilită în actul administrativ al organului emitent, ea se pune de drept în întârziere, cu toate consecinţele ce rezultă din aceasta, pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de predare" (Profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pagina 54).

Cu alte cuvinte, era posibil inclusiv în perioada comunistă a Statului român, ca exercitarea dreptului de administrare asupra unui bun aflat în patrimoniul unităţii să devină totuşi, nelegală, atunci când de exemplu - potrivit cazului ilustrat supra - statul decide să procedeze la o redistribuire a bunului, iar vechiul beneficiar nu procedează la predarea acestuia către noua autoritate/unitate beneficiară. Raportat la dreptul discreţionar al statului socialist de a redistribui bunurile potrivit voinţei sale, eventuala bună - credinţă a vechiului beneficiar în retenţia şi întrebuinţarea în continuare a bunului, nu este de natură a împiedica transmiterea dreptului de administrare obiectivă directă în favoarea noului beneficiar nedeţinător încă al bunului. Într-un astfel de caz, este evident că exercitarea în continuare a dreptului de administrare nu mai reprezintă dovada dreptului de administrare operativă al deţinătorului bunului, drept care astfel cum s-a expus, nu mai există în patrimoniul beneficiarului iniţial, ci a fost transmis către un nou beneficiar.

Aşadar, cel puţin din această perspectivă ilustrată, rezultă că nu se poate realiza o echivalenţă juridică între cele două condiţii distincte prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 ilustrate anterior, astfel cum în mod incorect consideră recurenta.

Aşa cum am expus, analizând sistematic şi logic ansamblul motivării curţii de apel din prezenta cauză, se constată că soluţia de respingere a cererii de uzucapiune a fost justificată de respectiva instanţă de judecată pe existenţa dreptului de administrare asupra imobilelor litigioase, drept care a imprimat astfel, o detenţie precară asupra bunurilor respective, neintervertită între timp, astfel încât din această perspectivă, acesta fiind fundamentul hotărârii pronunţate, fundament care nu a făcut obiect de analiză şi dezlegare nici în cadrul deciziei civile nr. 1693/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţate în primul ciclu procesual al prezentei cauze şi nici în cadrul sentinţei irevocabile nr. 2665/2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Drept urmare a tuturor elementelor conjugate expuse anterior, nu se poate invoca aşadar, în mod fondat, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nefiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti anterioare, din unghiul de vedere precizat de recurentă.

Nici ultimul motiv de recurs invocat de aceeaşi parte procesuală, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi considerat fondat.

Potrivit acestui text procesual, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte constată că ansamblul de critici arondat de recurenta reclamantă acestui motiv de recurs, se grefează pe inexistenţa, nedovedirea în cauză a titlului dreptului de administrare al antecesoarelor reclamantei recurente asupra bunurilor imobile litigioase.

Or, astfel cum s-a enunţat în cadrul deciziei civile recurate şi analizate de instanţa de recurs potrivit paragrafelor precedente, un astfel de titlu - de natură normativă - a fost identificat de instanţa de apel, potrivit normelor juridice existente anterior anului 1990, în perioada comunistă, norme detaliate prin prezenta decizie de recurs.

Drept urmare, întregul raţionament juridic dezvoltat de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, finalizat de partea procsuală cu concluzia încălcării de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1853 referitor la detenţia precară şi ale art. 1854 C. civ. 1864 referitor la prezumţia de posesie, de neprecaritate, este incorect, întrucât îi lipseşte eşafodajul juridic invocat de partea procesuală, respectiv inexistenţa titlului generator al dreptului de administrare.

Argumentul dezvoltat de recurentă în sensul că abrogarea prin Decretul - lege nr. 1/1989 şi Decretul - lege nr. 9/1989 a actelor normative care conturau regimul juridic al proprietăţii socialiste, ar fi consolidat manifestarea de voinţă a antecesoarei IACHIF Bucureşti de a se comporta ca proprietar în privinţa terenurilor litigioase, este incorect din punct de vedere legal, atât timp cât abrogarea unor acte normative nu este prevăzută de art. 1858 C. civ. 1864 drept un caz de intervertire a detenţiei precare în posesie.

Este adevărat că Legea nr. 15/1990 recunoaşte societăţilor constituite în baza sa, un drept de proprietate asupra bunurilor din cadrul patrimoniului acestora (patrimoniu atestat de altfel, inclusiv prin Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice şi prin Legea nr. 6/1988 privind statutul juridic al unităţilor socialiste pe baza principiilor autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economico-financiare, la care face trimitere recurenta), însă această recunoaştere nu este una automată, necondiţionată, ci ea este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute în cadrul procedurii speciale reglementate de acest act normativ detaliat prin H.G. nr. 834/1991, astfel cum s-a ilustrat şi supra. De altfel, argumentul expus în această direcţie de recurentă este vădit incorect raportat la datele speţei, întrucât dacă în temeiul Legii nr. 15/1990 de care se prevalează recurenta, acesteia i s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate şi asupra celor două terenuri litigioase, atunci demersul judiciar actual al acesteia nu şi-ar mai fi găsit nici fundament, sens şi nici interes.

De asemenea, contrar aserţiunii recurentei, se observă că în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută în exercitarea controlului său strict de legalitate, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei, a reţinut cu titlu definitiv că recurenta nu a exercitat o posesie utilă din 1990 până în prezent, astfel încât critica aferentă acestui aspect, din partea finală a cererii de recurs, în sensul că ar trebui să i se recunoască o astfel de posesie nu poate fi primită de instanţa de recurs prezentă ca fiind fondată.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, astfel cum în mod repetat a afirmat însăşi recurenta în cadrul cererii sale de recurs, posesia reprezintă o stare de fapt, astfel încât recunoaşterea sa în prezenta cale de atac, în sensul solicitat de recurentă, ar impune reevaluarea probelor administrate cauzei sub acest aspect, adică reevaluarea temeiniciei deciziei recurate şi nu a legalităţii acesteia, obiect exclusiv al judecăţii în recurs. Acest argument împiedică aşadar, reanalizarea depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză sau a înscrisurilor administrate pe parcursul procesului civil prezent, astfel cum solicită practic recurenta reclamantă inclusiv în partea I expozitivă a cererii sale de recurs. Dacă ar proceda astfel, instanţa de recurs şi-ar depăşi limitele configurate legal ale controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate, ceea ce nu poate fi permis.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici argumentul recurentei referitor la faptul că Legea nr. 15/1990 ar fi intervertit eventuala detenţie precară a antecesoarelor recurentei în posesie utilă, deoarece ar fi operat o transmisiune universală a patrimoniului de la aceste întreprinderi de stat către societăţile nou constituite.

Astfel, caracterul nefondat al argumentului expus este determinat de împrejurarea că potrivit art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864 (caz de intervertire pe care îl afirmă practic, recurenta prin această critică), "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (...) 4. când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, daca acest succesor universal este de bună-credinţă".

Or, buna sau reaua-credinţă, ca atitudine internă, volitivă a persoanei (fizice sau juridice) faţă de acţiunile sale şi rezultatul acestor acţiuni, reprezintă din punct de vedere juridic, inechivoc, un element factual, el fiind subsumat situaţiei de fapt a unei cauze şi fiind determinabil, decelabil pe bază de probe administrate.

Însă, în cuprinsul deciziei recurate, în privinţa acestui caz de intervertire analizat, instanţa de apel a reţinut în mod expres, faptul că recurenta a fost de rea - credinţă:

"(...) presupune ca succesorul universal sau cu titlu universal să fi fost de bună-credinţă, considerând că bunul asupra căruia autorul său avea numai o detenţie precară s-ar fi aflat, de fapt, în proprietatea acestuia. În cauză, nu se poate reţine că apelanta-reclamantă a fost de bună-credinţă, respectiv că a avut convingerea că terenurile în litigiu s-au aflat în proprietatea autoarelor sale, aceasta arătând, chiar în cererea de chemare în judecată, că TCMAIA şi IACHIF au avut doar un drept de administrare; pe de altă parte, iniţierea procedurii pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate demonstrează, de asemenea, că apelanta a cunoscut titlul cu care autoarele sale au deţinut cele două terenuri, faptul că această procedură nu s-a finalizat prin obţinerea titlului de proprietate fiind imputabil apelantei, care nu a depus acte pentru a dovedi preluarea în patrimoniul său a terenurilor în litigiu, ci s-a limitat să invoce actele normative emise de-a lungul timpului pentru reglementarea organizării şi funcţionării antecesoarelor sale" (pagina 22 din decizia recurată).

Aşadar, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei, s-a reţinut că reclamanta nu a fost de bună - credinţă, rezultă, grefat pe această stare de lucruri care nu mai poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, că în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel inaplicabilitatea art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864 a cărui incidenţă o reclamă recurenta.

Distinct de contraargumentul că prin H.G. nr. 128/1991, S.C. A. S.A. s-a constituit ca societate comercială cu capital integral de stat (astfel cum însăşi recurenta reclamantă recunoaşte la pagina 3 a cererii sale de recurs), Înalta Curte notează şi că acelaşi motiv al neintervertirii detenţiei precare în posesie utilă anterior expus, fundamentează concluzia caracterului nefondat şi al ultimei critici invocate de recurentă în cererea sa de recurs, critică relativă faptului că ar fi îndeplinite condiţiile uzucapiunii în persoană proprie a recurentei, chiar fără joncţiunea posesiei cu cea afirmată a antecesoarelor sale.

Or, atât timp cât în cadrul aceleiaşi situaţii de fapt a cauzei, s-a reţinut în mod definitiv de instanţa de apel, că "Ţinând cont că autoarele apelantei au fost doar administratori ai terenurilor în litigiu, apelanta, în calitate de succesoare a acestora, a preluat terenurile în patrimoniul său cu acelaşi titlu, păstrând calitatea de detentor precar, nefăcând dovada că ar fi intervertit precaritatea în posesie utilă, în condiţiile art. 1858 C. civ. 1864", rezultă pe cale de consecinţă, că critica formulată nu este fondată, întrucât ea se întemeiază pe o stare de fapt (existenţa posesiei utile a recurentei) care a fost însă, repudiată de instanţa de apel devolutivă a fondului cauzei şi care, astfel cum s-a expus anterior, nu poate fi reevaluată în cadrul controlului strict de legalitate realizat în recurs, fără depăşirea limitelor legale ale acestuia.

Pe cale de consecinţă a tuturor acestor argumente expuse, rezultă că nu au fost încălcate de către instanţa de apel dispoziţiile legale de drept substanţial invocate de recurentă, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. formulat, fiind aşadar, de asemenea, nefondat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1479A din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.