Nullity of land sale contracts for illicit cause: alleged abuse of public office in property restitution versus probative value of authentic deeds

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 01 octombrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., F., G., au solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 martie 2018 prin care pârâţii D. şi E. au cumpărat de la autorul reclamanţilor, pentru preţul de 7348 RON, terenul în suprafaţă de 14 536 mp, situat în parcela x a localităţii Ovidiu, teren ce a făcut obiectul recosntituirii dreptului de proprietate prin titlul nr. 7669 din 03 decembrie 2010 eliberat de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa, şi a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.05.2018 de către B.N.P. H..

1.2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4217/15.04.2022, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de către pârâţii G. şi F., prin întâmpinare, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

La 13.05.2022 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2540/20.09.2023, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, ca nefondate, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., F. şi G., ca nefondată, şi a obligat reclamanţi la plata către pârâţii F. şi G. a sumei de 11900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

1.3. Decizia pronunţată de Curtea de apel

Prin încheierea de şedinţă din 15 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Constanţa deliberând asupra probatoriilor formulate de către apelanţii-reclamanţi, a încuviinţat proba cu înscrisuri ce au fost ataşate cererii de apel, reţinând că urmează a aprecia asupra concludenţei acestora în raport de ansamblul material probator administrat, şi a respins celelalte probe respectiv emiterea adreselor către autorităţile locale, interogatoriu şi martori, apreciind că aceste probe nu se circumscriu obiectului cererii, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel.

La acelaşi termen de judecată, instanţa deliberând asupra excepţiei nulităţii cererii de apel, invocată de pârâţii D., E., F. şi G., a respins-o, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., din examinarea conţinutului cererii de apel rezultând, fără echivoc, că cererea de apel, respectiv motivele de apel, au fost adresate Tribunalului Constanţa, cererea purtând viza de înregistrare la Tribunalul Constanţa la 19.12.2023, ceea ce prezintă relevanţă fiind conţinutul cererii şi nu menţiunile de pe plicul de expediere.

Prin decizia civilă nr. 89/C din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 14 decembrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 2540 din 20 septembrie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a obligat apelantele în favoarea intimaţilor F. şi G. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14280 RON (câte 4760 RON fiecare dintre apelante).

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs principal reclamantele A., B. şi C. şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021 au declarat recurs principal reclamantele A., B. şi C. şi recurs incident pârâţii G., F., D. şi E..

II.1 Recursul principal declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat decizia curţii din apel, invocând următoarele aspecte:

Instanţa de apel, pe de o parte, respinge probatoriul solicitat de apelanţi cu motivarea că "se tinde a se dovedi contra menţiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declaraţiile vânzătorului/promitentului", iar, pe de altă parte, motivează hotărârea dată cu argumente contrare menţiunilor efectuate de notarul public în actul autentic.

Astfel, deşi contractul de vânzare cumpărare menţionează expres ca sursă a sumei de bani necesară pentru achitarea preţului de către cumpărătoarea E., ca fiind contractul de donaţie autentificat sub nr. x/09.03.2018, instanţa de apel reţine că preţul a fost achitat în anul 2008, conform promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 10.09.2008. De asemenea, cu toate că actul autentic menţionează că între părţile contractante nu există o promisiune de vânzare cumpărare anterioară", instanţa de apel reţine că actul de vânzare-cumpărare a avut la bază promisiunea de vânzare cumpărare încheiată încă din anul 2008.

Întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, eliptice, care a generat o nelămurire a aspectelor legate de raporturile juridice concrete dintre părţi şi elementele actului juridic a cărui anulare se solicită, în concret, nu este lămurită situaţia de fapt sub aspectele relevate şi ca atare, nu se poate efectua o verificare a aplicării corecte a legii în cauză.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 270 C. proc. civ. referitoare la puterea doveditoare a înscrisului autentic dar şi obligaţia de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 6 şi art. 22 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurentele au arătat că împrejurarea reţinută de instanţa de apel în sensul că preţul ar fi fost achitat în anul 2008 în baza promisiunii, deşi notarul public consemnează expres, în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018, că "între părtile contractante nu există promisiune de vânzare cumpărare" şi că banii cuveniţi cumpărării terenului sunt dobândiţi prin donaţie de la I., în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. x/09.03.2018, la Birou Individual Notarial J. cu sediul in Ovidiu", este determinantă pentru soluţia dată, în condiţiile în care instanţa de apel reţine că, deşi cauza imorală a primit aplicare în jurisprudenţă, în legătură cu preţul contractului de vânzare-cumpărare, în cauză, o atare situaţie nu este incidentă întrucât preţul a fost achitat încă din anul 2008, ceea ce este contrar menţiunilor actului autentic.

Instanţa de apel avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 270 C. proc. civ. şi de a lua act de faptul ca preţul de 7.348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09.03.2018 - 13.03.2018, astfel cum părţile actului autentic au declarat şi s-a consemnat de către notar în actul autentic, pentru ca ulterior, acelaşi teren să fie înstrăinat cu preţul de 1.498.236 RON, încasat la data de 20.03.2018, respectiv 14.05.2018, astfel cum părţile contractului de vânzare cumpărare nr. x/14.05.2018, declara expres şi notarul consemnează.

Contrar normelor de procedură, instanţa de apel reţine aspecte determinante în economia procesului ce contrazic declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic.

Prin încheierea recurată, instanţa de apel, în mod nelegal, a respins cererea de probatorii dar şi criticile formulate împotriva încheierii instanţei de fond prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâţilor, deşi acestea erau ncesare aflării adevărului, pentru stabilirea situaţiei de fapt în care au fost încheiate cele două acte jurdice a căror anulare se solicită.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiile statuate de nomele de procedură cu privire la puterea doveditoare a actului autentic.

Prin respingerea probelor solicitate, s-a încălcat şi dreptul la un proces echitabil statuat de art. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că apelanţii nu au demonstrat cauza ilicită şi imorală din perspectiva calităţii părţilor actelor juridice contestate, respectiv că nu s-a probat reaua credinţă a cumpărătorilor, şi cu toate acestea, a respins toate cererile de probatorii solicitate în acest sens, cu încălcarea dispoziţiilor art. 270 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că, raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, imprejurarea că preţul de 7.348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat în anul 2008 cu ocazia încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din anul 2008, coroborat cu declaraţia părţilor contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 potrivit căreia nu există încheiată vreo promisiune de vânzare cumpărare, reiese că la 13 martie 2018 promisiunea de vânzare autentificat sub nr. x/10.09.2008, nu-şi mai produce efectele, fiind evidentă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1236 C. civ.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat principiul libertăţii contractuale care include dreptul pârţilor actului juridic să hotărască încetarea contractului, conform dispoziţiilor art. 1321 C. civ., ignorate de instanţa de apel.

Raportat la aceste dispoziţii legale, declaraţia părţilor cuprinsă în cadrul contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 în sensul că între părţile contractante nu există promisiune de vânzare cumpărare, atestă că la momentul încheierii acestui contract, promisiunea autentificată sub nr. x/10.09.2008 nu îşi mai producea niciun efect juridic între părti, instanţa de apel aplicând, în mod greşit, aceste dispoziţii legale, reţinând că nu ar fi incidenţa o asemenea situaţie, Or, contrar reţinerilor curţii de apel, preţul de 7.348 RON, stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09.03.2018 - 13.03.2018, astfel cum părţile actului autentic aiu declarat expres şi cum notarul a consemnat în actul autentic, pentru ca ulterior să intervină încheierea celui de- al doilea contract de vânzare către actualii proprietari, pârâţii K. la preţul de 1.498.236 RON.

Între preţul de 7.348 RON din primul contract de vînzare cumpărare nr. x/13.03.2018 şi preţul de 1.498.236 RON din cel de-al doilea contract de vânzare cumpărare există o diferenţă care nu poate fi justificată fluctuaţia preţurilor avînd ăn vedere perioada foarte scurtă în care au fost încheiate respectivele acte, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 1236 alin. (3) C. civ.

Este lipsită de temei legal susţinerea instanţei de apel potrivit căreia cauza de nulitate trebuie să fie contemporană încheierii actului de vânzare cumpărare, respectiv 13.03.2018, dată la care nici primarul L. nu mai era în funcţie şi nici M. nu mai deţinea funcţia de secretar al oraşului Ovidiu, împrejurare care rezultă din adresa nr. x/20.03.2023 a Primăriei Ovidiu, astfel că nu s-ar mai putea lua în discuţie eludarea unor norme referitoare la incompatibilităţi în funcţia publică, având în vedere că nicio normă de drept material nu exclude drept cauză de nulitate pentru motive anterioare încheierii actului.

Din această perspectivă, împrejurarea că titlul de proprietate a fost emis de către Instituţia Prefectului care, potrivit atribuţiilor sale în materie funciară, face un control de legalitate al actelor emise de către comisiile locale, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 161/2003 şi a art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, având în vedere că probele administrate au dovedit legătura de rudenie dintre promitenţii-cumpărători din antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008, respectiv cumpărătorii din contractul nr. x/13.03.2018 -D. şi E., şi persoana care îndeplinea funcţia de Primar al Oraşului Ovidiu si Preşedinte al Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991 în perioada 23.06.2008 - 2012, primarul L., şi Secretarul al Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991,M..

Este lipsita de relevanţă împrejurarea că Titlul de proprietate nr. x/2010 emis pe numele lui N. a fost semnat de Prefect în calitate de Preşedinte al Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate şi că acest act nu a fost anulat.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, raportat la motivul de nulitate absoluta invocat reprezentat de cauza ilicită şi imorală, prezintă relevanţă demersurile concrete realizate de către copiii promitentilor-cumpărătorî, respectiv de către primarul L. (fiul promitentei-cumpărătoare) şi secretarul M., fiica promitentului-cumpărător, în scopul încheierii Antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008 şi a contractului de vânzare nr. x/13.03.2018, în absenţa cărora, titlul de proprietate nu ar fi fost emis şi folosul patrimonial considerabil de 395.000 USD nu ar fi fost obţinut.

Astfel, probele administrate au dovedit că la 23 iunie 2008, L., fiul lui E., a devenit primar, dată la care M., fiica lui D., era deja secretarul Unităţii Adminsitrativ teritoriale, cererea formulată de N., în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 169/1997, adresată Primarului Oraşului Ovidiu, fiind înregistrată încă din 30.01.1997.

La momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare de către N. cu mama primarului si tatăl secretarului, 10.09.2008, drepturile cuvenite numitului N. erau înscrise în poziţia nr. 31 din Anexa 23 care cuprindea persoanele care urmau a primi despăgubiri.

Ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008, Comisia Locala Ovidiu pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor, fără temei legal a propus radierea poziţiei 31 din Anexa 23 şi înscrierea acestora pe Anexa 22 cu 2,2 ha" - poziţia 8 din tabel. cuprindea cererile pentru care restituirea se realiza în natură.

Pentru terenurile ce au fost restituite în natură numitului N. nu s-a realizat documentaţie cadastrală în anul 2008, terenul în suprafaţă de 14536 mp situat în parcela x fiind intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 84886/14.10.2013 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa sub nr. cadastral x iar terenul în suprafaţă de 5224 mp situat în parcela x a fost intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 84880/14.10.2013 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa Constanţa sub nr. cadastral x, terenul în suprafaţa de 2000 mp situat în parcela x a fost intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 4022/21.11.2011 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa sub nr. cadastral x.

La 03.12.2010 a fost emis Titlul de proprietate nr. x pentru suprafaţa totală de 2 ha şi 1760 mp, care includea şi suprafaţa de 14536 mp situată în parcela x.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, rezultă, în mod evident, demersurile efectuate de primarul şi secretarul Unităţii Administrativ Teritoriale Ovidiu pentru radirea poziţiei din Anexa 23 privindu-l pe N. pentru care se acordau despăgubiri şi includerea în Anexa 22 pentru care terenurile se restituiau în natură, care au avut ca scop obţinerea unui folos patrimonial considerabil de către mama primarului Oraşului Ovidiu si tatăl secretarului Oraşului Ovidiu, în baza actelor emise şi semnate de primarul Oraşului Ovidiu şi secretarul Oraşului Ovidiu, Comisia Judeţeană fiind indusă în eroare în legătură cu includerea în Anexa 22 a terenurilor ce urmau a fi restituite in natură lui N..

Faptul că Titlul de proprietate nr. x din 03.12.2010 este semnat de Prefect, este lipsit de relevanţă având în vedere că în absenţa demersurilor fiului şi fiicei promitenţilor-cumpărători ce deţineau funcţiile de preşedinte şi secretar al Comisiei locale, titulul de proprietate nu ar fi fost emis, instanţa de apel ignorând dispoziţiile Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005.

De asemenea, instanţa de apel ignoră interdicţia impusă de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care obligă primarii să se abţină de la emiterea unui act administrativ, încheierea unui act juridic ori emiterea oricărei dispoziţii, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Având în vedere conceptul de demnitate publică, reprezentat de "complexul de atribuţii şi responsabilităţi stabilite prin Constituţie, legi şi alte acte normative, pe care şi le asumă o persoană fizică prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere sau indirect, prin numire, potrivit legii", rezultă că prin natura funcţiei cu care a fost investit, primarul slujeşte interesele comunităţii din care face parte, astfel încât îi revine obligaţia să respecte normele imperative, privind obligaţiile ce-î revin în conformitate cu prevederile Legea nr. 161/2003, cu completările şi modificările ulterioare.

Totodată, art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, prevede că "Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare că influenţează îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus".

Textul normelor juridice trebuie interpretate din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului şi al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să a adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, raţiunea fiind aceea de a garanta principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

În egală măsură, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, sintagma "interes personal", din dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, este asimilată posibilităţii anticipării deciziei autorităţii - nepunându-se în discuţie existenţa propriu-zisă, materializată, a unui beneficiu ori a unui folos, raţiunea fiind aceea de a asigura eliminarea subiectivismului şi interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităţilor publice.

Prin urmare, încă de la momentul emiterii Adeverinţei nr. x/08.09.2008 "spre a servi la notariat", Primarul L. putea prefigura obţinerea unui beneficiu/folos pentru mama sa E., caracterul patrimonial al acestuia fiind dovedit prin promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/10.09.2008 si, ulterior, prin contractele de vânzare autentificate sub nr. x/13.03.2018 şi nr. y/14.05.2018.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul secretarului Unităţii Administrativ Teritoriale şi al Comisiei Locale, semnatar al aceleiaşi adeverinţe, al cărui tată a avut de asemenea calitate de promitent-cumpărător, incidente fiind dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Potrivit jurisprudenţei, prin "folos patrimonial" se înţelege orice fel de avantaj patrimonial, legea neimpunând ca acesta să fie unul injust. De asemenea, textul de lege nu impune ca fiind necesar să se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorităţii respective, ci este suficient ca actul să fi produs un folos celui în favoarea căruia se acţionează - persoanelor arătate în textul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în speţă fiind vorba despre mama primarului L., pârâta E., respectiv în textul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu referire la tatăl secretarului, pârâtul D..

Astfel argumentele reţinute de instanţa de apel în cadrul considerentelor sunt nefondate, existând cauză ilicită şi imorală la încheierea contractelor a căror anulare se solicită, fiind incidente dispozitile art. 1235, art. 1236 şi art. 1237 C. civ.

În egală măsura, instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile Legii nr. 17/2014, din perspectiva în care, pentru prefectarea celor două contracte de vânzare cumpărare a căror anulare se solicită, au fost încheiate două contracte de arendă, respectiv contractul de arendare înregistrat la Consiliul Local Ovidiu sub nr. x/28.12.2017, pentru perioada 01.10.2018-31.12.2018, încheiat între N., în calitate de arendator, şi E. şi D., în calitate de arendaşi, contract ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare nr. x/13.03.2018, şi contractul de arendă nr. x/20.03.2018, înregistrat la Primăria Ovidiu sub nr. x/20.03.2018 între D. şi E., în calitate de arendatori şi F., în calitate de arendaş, cu scopul derulării formale a procedurii obligatorii prevăzută de Legea nr. 17/2014, în lipsa căreia contractele de vânzare nu puteau fi incheiate.

Reţinerile curţii de apel potrivit cărora aceştia au încheiat un contract de arendă anterior încheierii actului, în contextul în care soţii Popescu nu au calitatea de fermieri, nu are valenţă juridică dat fiind principiul libertăţii contractuale care sta la bază oricărei convenţii dintre părţi.", încalcă dispoziţiile art. 1235, art. 1236 şi art. 1237 C. civ., întrucât principiul libertăţii contractuale nu poate justifica nici cauza ilicită şi imorală, nici frauda la lege.

În cauză, pârâţii au fost dispuşi să încheie contracte de arendare exclusiv pentru derularea formală a procedurilor imperative impuse de lege, cu eludarea prevederilor legale, în scopul dobândirii terenului.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, principiul libertăţii contractuale nu este unul absolut, acesta putându-se exercita doar în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

II. 2 Recursurile incidente incidente declarate de pârâţii G., F., D. şi E. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021

Prin recursurile incidente exercitate, recurenţii-pârâţi G., F., D. şi E. au criticat încheierea din 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021 din perspectiva pe care curtea de apel a dat o dezlegare greşită dezlegare excepţiei nulităţii cererii de apel, fiind astfel încălcate prevederile art. 471 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenţii au arătat că hotărârea atacată cu apel a fost pronunţată de Tribunalul Constanţa context în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 471 din C. proc. civ., plicul care însoţea cererea de apel se impunea să prevadă ca destinatar Tribunalul Constanţa, iar nu Curtea de apel Constanţa, aşa cum s-a menţionat de către părţi.

Prin urmare, cum cererea de apel nu a fost depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă, aşa cum impun dispoziţiile procedurale, devine incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac, contrar reţinerilor curţii de apel.

De altfel, respingerea excepţiei nulităţii cererii de apel este greşită şi din perspectiva în care prevederile art. 471 din C. proc. civ. nu fac referire la instanţa căreia îi este adresată apelul, utilizându-se expresia " motivele se depun" ca acţiune efectiv de înregistrare a cererii de apel, astfel cum aceasta este reglementată de C. proc. civ.

În cauză, cererea de apel nu a fost depusă personal sau prin reprezentant la sediul instanţei a cărei hotărâre se ataca, ci a fost comunicată prin poştă având ca destinatar Curtea de apel Constanţa, aspect necontestat de partea adversă. Ca atare, se impunea ca cererea de apel să fie înregistrată pe rolul Curţii de apel Constanţa, conform menţiunilor aflate pe plicul care a însoţit cererea de apel şi transmisă, în condiţii neelucitate, Tribunalului Constanţa.

Împrejurarea că cererea de apel conţine dovada de înregistrare pe rolul Tribunalului Constanţa nu probează că apelul a fost depus la Tribunalul Constanţa personal sau prin mandatar, aşa cum impun prevederile art. 199 din C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

La 30 iulie 2024, pârâţii F. şi G. au formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia tardivităţii recursului principal. Pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat, a recursului principal exercitat de reclamanţii şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

De asemenea, au solicitat obligarea reclamanţilor la plata chesltuielilor de judecată.

La 05 august 2024, pârâţii D. şi E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de relamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, şi menţinerea ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 01 octombrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 07 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 05 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi.

Examinând decizia civilă nr. 89/C din 22 aprilie 2024 şi încheierea de şedinţă din 15 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, recurate, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

III.1. Recursul principal declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Prealabil, se constată că recurentele nu au expus, în cuprinsul memoriului de recurs, în mod distinct, aspectele de nelegalitate cu privire la încheierea de şedinţă atacată, prin indicarea motivelor de casare pe care le consideră incidente, rezumând-se a limita criticile formulate la afirmaţie că "în mod nelegal, curtea de apel a dispus soluţia de respingere a probelor solicitate prin cererea de apel."

În continuare, Înalta Curte mai reţine că argumentele invocate de către recurentele-reclamante se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte critici invocate, Înalta Curte va analiza, prioritar, argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentele-reclamante susţin că instanţa de apel, în motivarea respingerii apelului exercitat împotriva încheierii din 14 decembrie 2022 pronunţate de tribunal, a reţinut legalitatea soluţiei de respingere a cererii privind încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor, având în vedere că prin aceasta se tindea a se dovedi contra menţiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declaraţiile promitentului/vânzătorului, ca ulterior, instanţa de apel să constate, contrar constatărilor notarului public din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, că preţul vânzării a fost achitat în anul 2008, la perfectarea promisiunii, deşi părţile declaraseră că anterior nu intervenise nicio promisiune de vânzare cumpărare iar banii cuveniţi cumpărării terenului au fost dobândiţi de cumpărătoarea E. prin donaţie, conform contractului de donaţie nr. x din 09 martie 2018, autentificat la Biroul notarial J..

Astfel, se susţine că instanţa de apel, pe de o parte, a respins probatoriul solicitat de reclamante, cu motivarea că acesta tinde la dovedirea contra menţiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declaraţiile promitentului/vânzătorului în legătură cu modalitatea de plată a preţului, iar pe de altă parte, a motivat soluţia pronunţată pe baza unor argumente contrare menţiunilor efectuate de notarul public în actul autentic referitoare la achitarea preţului.

Înalta Curte reţine că hotărârea este casabilă dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă dispozitivul conţine o soluţie contrară.

Prin aspectele invocate în susţinerea acestei critici, recurentele-reclamante nu relevă însă ipoteza avută în vedere de legiuitor, în sensul existenţei unor considerente care să nu susţină soluţia din dispozitiv.

Împrejurarea că menţiunile din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008 şi a contractelor de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, respectiv nr. 1411 din 14 mai 2018, nu au fost apte a forma convingerea intimă a judecătorului că acestea sunt nule pentru cauză imorală din perspectiva preţului de vânzare stabilit, instanţa statuând că diferenţa dintre preţul stabilit în cadrul promisiunii de vânzare-cumpărare şi cel din contractele de vânzare-cumpărare care au urmat datorându-se intervalului mare de timp la care au fost perfectate aceste acte juridice şi în care valoarea terenurilor şi evoluţia preţurilor de vânzare s-a schimbat, nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate care să conveargă la casarea deciziei, aşa cum se pretinde.

Înalta Curte, raportat la analiza efectuată, constată, aşadar, contrar afirmaţiilor recurentelor-reclamante, că soluţia pronunţată în apel nu este rezultatul contrarietăţii considerentele, întrucât, instanţa a expus argumentat motivele pentru care a respins criticile formulate de reclamanţi împotriva soluţiei de respingere a cererii de probatoriu cu interogatoriul pârâţilor, prin raportare la prevederile art. 251 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, reţinerile instanţei de apel cu privire la preţul stabilit prin contractele ce fac obiectul judecăţii nu poate fi apreciată în contradicţie nici cu soluţia pronunţată de instanţă şi nici cu dezlegările date cu privire la inadmisbilitatea probei cu interogatoriul pârâţilor, considerentele curţii de apel converg toate în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare deduse judecăţii pentru cauză ilicită şi imorală.

Ca atare, considerentele hotărârii criticate nu conţine aspecte antagonice, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel fiind corelată cu probaţiunea administrată, care, reevaluată fiind în apel, nu a confirmat existenţa unei cauze imorale şi ilicite, element ce era indispensabil pronunţării unei soluţii prin care să se dispună nulitatea contractelor de vânzare cumpărare intervenite între părţi.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte iar dezlegarea situaţiei de fapt şi a problemei de drept deduse judecăţii nu coincide cu cea propusă de recurente, nu poate echivala cu reţinerea unor motive contradictorii, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, aşadar, aplicabil.

Recurentele-reclamante au mai criticat decizia instanţei de apel în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 270 din C. proc. civ.

Din această perspectivă au susţinut că instanţa de apel a nesocotit, în mod nepermis, consemnările notarului public din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018 atunci când a reţinut că preţul a fost achitat în anul 2008, în baza promisiunii de vânzare cumpărare, în condiţiile în care, în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare anterior menţionat, părţile contractante au declarat că nu a existat o promisiune de vânzare cumpărare şi că banii cuveniţi cumpărării terenului fuseseră dobândiţi, prin donaţie, de la sora cumpărătoarei, conform contractului de donaţie autentificat sub nr. x la 09 martie 2018 de Birou Individual Notarial J..

În acest sens, au mai arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a face aplicarea prevederilor art. 270 din C. proc. civ. şi a lua act de faptul că preţul de 7348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09 martie 2018-13 martie 2018, astfel cum părţile actului autentic au declarat în faţa notarului în mod expres, pentru ca ulterior, acelaşi imobil, să fie înstrăinat cu preţul de 1498236 RON, încasat la 20 martie 2018, respectiv 14 mai 2018, astfel cum au declarat părţile contractului de vânzare cumpărare nr. x din 14 mai 2018.

Totodară, au mai învederat că, în contradicţie cu obligaţia ce îi revine, de aplicare şi garantare a supremaţiei legii, instanţa de apel a reţinut aspecte determinante în economia procesului ce contrazic declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisurile autentice notariale.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 270 C. proc. civ., legiuitorul stabileşte puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcţie de conţinutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile părţilor cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele.

Menţiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, faţă de orice persoană, până la declararea, ca fals, a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege.

În schimb, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare altă persoană, soluţie justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaşte realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părţile au făcut o declaraţie şi textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declaraţii rezultă din chiar semnătura părţilor de pe înscrisul autentic.

Prin urmare, şi în cauza pendinte, constatările personale ale notarului public fac dovadă până la înscrierea în fals, însă declaraţiile părţilor consemnate în cuprinsul înscrisului, cum ar fi aceea a momentului de achitare a preţului contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, fac dovadă până la proba contrară, cum de altfel prevăd şi dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.

Astfel, în cauză, în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008, este menţionat că "preţul vânzării stabilit de către părţi de 11000 RON s-a achitat azi, data semnării de către cumpărători, lucru recunoscut de vânzător prin semnarea prezentei convenţii, acesta declarând că nu mai are niciun fel de pretenţii de la cumpărători". Prin urmare, aceste menţiuni din cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008, referitoare la declaraţiile părţilor în legătură cu achitarea de către cumpărătorii D. şi E. vânzătorului N. a preţului vânzării la data semnării, fac dovada deplină, faţă de orice persoană, până la proba contrară care de altfel, nu a fost administrată în cauză. Din această perspectivă, reţinerile curţii de apel potrivit cărora preţul vânzării imobilului a fost achitat de cumpărătorii D. şi E. vânzătorului N. în anul 2008 nu nesocotesc dispoziţiile art. 270 din C. proc. civ., aşa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenţi, în lipsa administrării unui probatorii care să probeze contrariul.

În acelaşi sens, în ceea ce priveşte plata preţului din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, această chestiune nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat că suma de bani a fost remisă la data semnării contractului, în faţa notarului public, fiind menţionat faptul că "preţul stabilit de noi părţile contractante este de 7348 RON, sumă pe care eu, vânzătorul declar că am primit-o în întregime de la cumpărători mai înainte de autentificarea prezentului înscris, în numerar, această declaraţie ţine loc de chitanţă liberatorie pentru această sumă, conform art. 1500 din C. civ.." Or, pentru ca instanţa să poată reţină susţinerile recurenţilor reclamanţi în legătură cu plata preţului vânzării în perioada 09 martie 2018-13 martie 2018, aceştia aveau obligaţia ca, în combaterea declaraţiile părţilor să administreze o dovadă contrară, ceea ce, în cauză nu s-a realizat, şi ca atare, nu poate imputa instanţei o nesocotire a dispoziţiilor art. 270 din C. proc. civ. din perspectiva nesocotirii puterii doveditoare a înscrisului autentic.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele au reproşat curţii de apel neîndeplinirea obligaţiei de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a identifica adevărul judiciar, pe baza stabilirii faptelor deduse judecăţii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, cu respectarea principiilor procesului civil.

În susţinerea acestei critici de nelegalitate, recurenţii au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 şi a art. 22 din C. proc. civ. din perspectiva respingerii, inclusiv prin încheierea de şedinţă din 15 aprilie 2024 recurată, a cererilor de probatorii formulate prin apelul exercitat de aceştia dar şi prin soluţia de respingere a căii de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâţilor, deşi aceste probe, în opinia reclamantelor, erau necesare aflării adevărului şi se impunea a fi administrate în vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt.

Dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ. dispun în sensul că "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite".

Art. 22 alin. (2) din acelaşi cod prevede că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

În esenţă, Înalta Curte reţine că judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 255 din C. proc. civ., în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluţia de respingere a probelor propuse de reclamante prin cererea de apel se bazează pe aprecierea instanţei de judecată cu privire la relevanţa probei şi la oportunitatea administrării acesteia la momentul solicitării, aspecte care însă excedează cenzurii instanţei de recurs, având în vedere că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, Înalta Curte constată că această critică de recurs a fost invocată din perspectiva aprecierii asupra necesităţii administrării unui anumit probatoriu de către instanţa de apel, această operaţiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Prin urmare, soluţia de respingerea a cererii de probatorii formulate de reclamante în apel, ca nefiind utilă sau concludentă soluţionării cauzei, nu atrage nesocotirea de către instanţă a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., aşa cum se încearcă să se acrediteze prin cererea de recurs, chiar dacă formularea textului legal pare să inducă idee unei îndatorii ale instanţei în vederea aflării adevărului prin utilizarea de pârghii legale de care dispune.

Aceasta întrucât instanţa nu este obligată şi nici nu trebuie să suplinească îndeplinirea obligaţiilor părţilor ori să complinească lacunele din susţinerile şi probatoriile lor, mai ales atunci când acestea se datorează lipsei de diligenţă a părţilor. Aşadar, rolul instanţei de judecată în administrarea probelor necesare nu este suplinitor, ci subsidiar, cel mult complinitor, instanţa nu se poate exhiba în apărătorul vreuneia dintre părţi.

În ceea ce priveşte necesitatea suplimentării probatoriului, reglementat de art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa este datoare să pună în vedere părţii acest aspect pentru a evita surprinderea ei prin respingerea ei, ca neîntemeiată, prin raportare la probatoriul administrat.

În acest sens, prima teză a art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. instituie obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii necesitatea completării probatoriului, ca manifestare a rolului activ, dar şi în respectarea dreptului la apărare a părţii, în legătură cu posibilitatea ca probele propuse de aceasta să nu fie îndestulătoare.

A doua teză a art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. reglementează facultatea instanţei de a ordona completarea probelor care nu poate fi însă cenzurată prin exercitarea căilor de atac, omisiunea acesteia de a avertiza partea cu privire la nevoia de completare a probelor, aşa cum prevede art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., neputând fi invocate în căile de atac.

Prin cererea de recurs, recurentele au criticat decizia atacată din perspectiva în care, în opinia acestora, se impunea ca instanţa de apel să fi dispus completarea probelor care ar fi demonstrat nulitatea actelor deduse judecăţii pentru cauză ilicită şi imorală, în condiţiile în care o parte din probatoriul propus de aceştia a fost respins.

Înalta Curte constată că la termenul de judecată din 15 aprilie 2024, instanţa de apel, apreciind că emiterea adreselor către autorităţile locale, interogatoriul şi proba cu martori nu se circumscriu obiectului criticilor formulate prin cererea de apel, în raport de prevederile art. 244 din C. proc. civ., s-a considerat pe deplin lămurită cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, de unde rezultă, în mod evident, că instanţa a constatat nu mai este necesară administrarea unor probe suplimentare.

Ca atare, respingerea de către instanţa de apel a unor cereri de probatorii formulate de către reclamante nu atrage încălcarea rolului activ al judecătorului în procesul civil, având în vedere că art. 22 din C. proc. civ. conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de textele de lege criticate. În acest sens, se poate afirma că respingerea de către instanţă a unei probe, în virtutea prerogativei recunoscute de legiuitor în acest sens, nu naşte, în mod corelativ, în sarcina sa obligaţia de a dispune, din oficiu, administrarea de alte probatorii care să complinească pasivitatea părţii, în scopul dovedirii susţinerilor acestora, având în vedere că, aşa cum s- a instanţa nu se poate înfăţişa în apărătorul vreuneia dintre părţi.

În continuare, examinând motivul de recurs privind greşita aplicare a legii - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a statuat că diferenţa dintre preţul stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, de 7348 RON, şi preţul achitat prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14 mai 2018, în cuantum de 1498236 RON, perfectat la numai o săptămână după încheierea primului contract, nu întruneşte condiţia unei cauzei ilicite şi imorale în condiţiile în care, între preţurile stabilite prin cele două contracte există o disproporţie care nu poate fi justificată în mod firesc de evoluţia preţurilor având în vedere intervalul scurt în care au fost încheiate cele două acte.

În drept, conform art. 1236 alin. (1)-(3) C. civ., pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Cauza ilicită sau imorală atrage sancţiunea nulităţii absolute a convenţiei, dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască, potrivit art. 1238 alin. (2) din noul C. civ.

Existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrară, potrivit art. 1239 alin. (2) din noul C. civ.

În argumentarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut că în privinţa cauzei imorale din perspectiva preţului contractului de vânzare cumpărare, prin raportare la principiul libertăţii contractuale, diferenţa este pe deplin justificată având în vedere că preţul contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, de 7348 RON, a fost stabilit încă din 2008, existând o fluctuaţie a preţurilor terenurilor în perioada de 10 ani până la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 14 mai 2018, când preţul pentru acelaşi imobil a fost stabilit la 1498236 RON.

Înalta Curte constată că susţinerea recurentelor din recurs că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu este întrunită cauza imorală prin raportare la preţul stabilit prin cele două contracte de vânzare cumpărare, preţul din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, fiind achitat încă din 2008, la momentul perfectării promisiunii de vânzare cumpărare, întrucât nu este conformă cu menţiunea expresă a părţilor care au declarat cu ocazia încheierii contractului de vânzare că nu există promisiune de vânzare cumpărare, vizează aspecte de fapt de care instanţele de fond au ţinut cont la pronunţarea soluţiei şi care a făcut obiectul probaţiunii în faţa acestora, care nu poate fi schimbată în recurs.

În continuare, recurentele au susţinut că probele administrate în cauză au dovedit legătura de rudenie între părţile contractante, contrar reţinerilor curţii de apel, relevante în susţinerea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare pentru cauză ilicită şi imorală fiind inclusiv, demersurile efectuate de fiul şi fiica pârâţilor D. şi E. concretizate în facilitarea la emiterea Titlului de proprietate nr. x la 02 decembrie 2010 în favoarea lui N. ulterior momentului perfectării promisiunii de vânzare cumpărare între acesta şi D. şi E. cu scopul de obţinere a unui folos patrimonial în cuantum de 395000 de euro.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut că nu s-a dovedit că în calitatea sa de primar a oraşului Ovidiu, fiul pârâtului D., L., respectiv de cea de secretar a Oraşului Ovidiu, fiica pârâtei E., M. au acţionat şi au întreprins demersuri şi operaţiuni administrative în scopul emiterii în favoarea lui N. a titlului de proprietate nr. x din 02 decembrie 2010 care a făcut obiect al promisiunii de vânzare cumpărare şi, ulterior, al contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018 încheiat între N., în calitate de vânzător, şi tatăl primarului L., D., şi mama secretarului M., E., în calitate de cumpărători. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că reclamantele nu au probat, în mod concret, acţiunile secretarului oraşului Ovidiu şi ale Primarului care au condus la încheierea actului de vânzare cumpărare prin intermediul unor presupuşi interpuşi, în contextul în care Comisiile de fond funciar sunt constituite pe sistem colegial.

Recurentele au mai susţinut că instanţa nu a ţinut cont de art. 5 Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890 din 04 august 2005.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reţine, în acord cu cele deja statuate de curtea de apel prin decizia atacată, că în lipsa unei legale învestiri a instanţei cu verificarea legalităţii emiterii Titlului de proprietate nr. x din 02 decembrie 2010 pe numele lui N., nu se poate proceda la examinarea susţinerilor recurentelor, excedând cadrului procesual dedus judecăţii stabilit prin cererea de chemare în judecată.

În privinţa pretinsei încălcări de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale care reglementează incompatibilităţile aleşilor locali, în speţă, a primarului oraşului L. şi a secretarului M., regăsite în cuprinsul Legii nr. 161/2003 şi a Legii nr. 393/2004, din perspectiva în care, în opinia recurentelor, încă de la emiterea adeverinţei nr. x din 08 septembrie 2008 primarul L. putea prefigura obţinerea folosului patrimonial pentru mama sa E., Înalta Curte constată că în realitate, deşi recurentele critică decizia curţii de apel pentru încălcarea normelor de drept material, acestea nu combat în niciun fel considerentele curţii de apel în legătură cu această chestiune, ci se referă la pertinenţa şi concludenţa adeverinţei semnată de primarul L. şi de secretarul acestuia, care a fost apreciată de către instanţa de apel ca nedovedind conivenţa promitenţilor cumpărători fiind emisă în limitele atribuţiilor legale ce i-au fost atribuite emitenţilor şi concordă cu evidenţele autorităţii locale, şi care ar fi demonstrat, în opinia acestora, caracterul nelegal al soluţiei pronunţate de instanţele de fond.

Or, este atributul exclusiv al instanţelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluţionarea procesului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate şi tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel, astfel că va fi înlăturată.

În legătură cu trimiterile pe care recurentele-reclamante le-a făcut la jurisprudenţa naţională, inclusiv a celei ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa noţiunii de "folos patrimonial" (decizia civilă nr. 478/RC/2021 şi decizia nr. 69 din 20.02.2020 a secţiei Penale) în argumentarea temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte reaminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din C. civ., "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului." Prin urmare, jurisprudenţa nu a fost inclusă de legiuitor ca izvor de drept pentru a putea fi reţinută ca modalitate prin care dreptul devine obligatoriu şi se impune într-o societate, desigur, cu excepţia deciziilor instanţei supreme, pronunţate în materia recursurilor în interesul legii şi a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curţii Constituţionale, anumite hotărâri ale instanţelor de contencios administrativ şi deciziile instanţelor europene, de care de altfel, recurentele-reclamante nu s-au prevalat.

În continuare, recurentele critică decizia curţii de apel din perspectiva în care instanţa de apel ar fi ignorat prevederile Legii nr. 17/2014 din perspectiva în care cele două contracte de arendare au fost încheiate în scopul exploatării agricole, cu scopul derulării în mod formal, a procedurilor obligatorii prevăzute de actul normativ, şi în absenţa cărora contractele de vânzare cumpărare nu ar fi fost încheiate.

Este de observat că recurentele în fapt, nu susţin greşita interpretare de către instanţa de apel a acestor prevederi legale, ci sunt nemulţumite de evaluarea situaţiei de fapt în cauză prin decizia atacată şi de faptul că instanţa ar fi considerat că această situaţie de fapt nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1235, art. 1236 şi art. 1237 din C. civ., aspecte care vizează temeinicia hotărârii iar nu nelegalitatea acesteia, şi nu pot face obiectul recursului conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

III.2 Recursurile incidente declarate de pârâţii G., F., D. şi E. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Examinând încheierea de şedinţă recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate în sensul şi în limitele considerentelor ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, instanţa reţine că, în esenţă, prin motivele de recurs, expuse în cadrul celor două memorii de recurs, pârâţii critică soluţia dată de curtea de apel excepţiei nulităţii apelului invocată în etapa procesuală anterioară, considerând că instanţa de apel a comis o gravă eroare în interpretarea dispoziţiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că deşi expuse în cadrul unor cereri de recurs distincte, cele două căi de atac supuse analizei deduc judecăţii, în esenţă, aceleaşi argumente în combaterea soluţiei date de curtea de apel excepţiei nulităţii recursului din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la examinarea acestora în cadrul unor considerente comune.

În analiza criticilor ce vizează greşita soluţionare de către curtea de apel a excepţiei nulităţii apelului exercitat de reclamante, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), căruia criticile de nelegalitate invocate se subsumează, acestea însă având caracter nefondat pentru următoarele considerente.

Sediul materiei se regăseşte în cuprinsul art. 471 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

Cu privire la procedura de constatare a nulităţii cererii de apel pentru nesocotirea prevederilor art. 471 din C. proc. civ., textul legal prezintă un conţinut foarte clar din care reiese, în mod evident, intenţia legiuitorului de a sancţiona cu nulitatea nerespectarea de către părţi a obligaţiei de a depune cererea de apel împreună cu motivele de apel, atunci când acestea există, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

În cauza dedusă judecăţii, apelul exercitat de reclamante a vizat sentinţa civilă nr. 2540 din 20 septembrie 2023 şi încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, calea de atac care, în aplicarea prevederilor art. 471 alin. (1) din C. proc. civ. se depune la Tribunalul Constanţa.

Examinând conţinutul cererii de apel formulate de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 2540 din 20 septembrie 2023 şi a încheierii de şedinţă din 14 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, Înalta Curte constată că aceasta a primit viză de înregistrare la 19 decembrie 2023 pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Constanţa, conform ştampilei aplicate pe prima pagină a cererii de apel aflată la dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Constanţa.

Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte reţine că părţile apelante s-au supus rigorilor procesuale impuse de dispoziţiile art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., prin înregistrarea căii de atac pe rolul instanţei a cărei hotărâre se atacă, instanţa de apel respingând, în mod corect, excepţia nulităţii apelului, invocată de pârâţi, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor procesuale criticate.

Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că menţiunile de pe plicul care a însoţit cererea de apel pot echivala cu depunerea căii de atac la Curtea de Apel Constanţa, cu nesocotirea, astfel, de către reclamante a prevederilor art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., aşa cum se acreditează de către recurenţii-pârâţi prin memoriile de recurs, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii apelului nu putea fi aplicată nici în această ipoteză pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 737/24.06.2008 şi nr. 303/03.03.2009, Curtea Constituţională a reţinut că sancţiunea nulităţii cererii privind exercitarea căii de atac pe motiv că nu a fost depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea este excesivă, comportamentul părţii putând să decurgă din necunoaşterea prevederilor de ordin procedural.

Reinstituirea acestei sancţiuni prin Noul C. proc. civ. este justificată de împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., în partea finală a dispozitivului, când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Indicarea în chiar dispozitivul hotărârii că eventuala cale de atac se va depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă face ca partea interesată să fie informată şi să evite sancţiunea nulităţii căii de atac. Ca urmare, viciul de neconstituţionalitate care afecta vechea reglementare a fost înlăturat, iar norma prevăzută de Noul Cod se află în vigoare, nefiind declarată neconstituţională.

Prin urmare, sancţiunea nulităţii este operantă, iar nedepunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă atrage sancţiunea nulităţii extrinseci, care este necondiţionată de existenţa unei vătămări (art. 176 pct. 6 C. proc. civ.).

Cu toate acestea, având în vedere coordonatele în care noua reglementare a menţinut sancţiunea nulităţii, respectiv informarea părţii cu privire la instanţa la care se depune calea de atac, sancţiunea nulităţii nu poate opera decât dacă instanţa a cărei hotărâre este apelată se conformează obligaţiei legale prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ. şi indică corect instanţa la care se depune calea de atac.

În caz contrar, aplicarea sancţiunii nu ar respecta exigenţele constituţionale în materia accesului liber la justiţie, astfel cum acestea au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Or, analizând sentinţa civilă nr. 2540 din 20 septembrie 2023 a Tribunalului Constanţa, secţia a I civilă, împotriva căreia reclamantele au formulat apel, Înalta Curte observă că în dispozitivul acestei hotărâri prima instanţa s-a limitat a menţiona doar calea de atac ce poate fi exercitată ("Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare"), fără a indica şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, deşi dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ. instituie obligaţia informării părţilor asupra instanţei la care se depune calea de atac.

Examinând criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin cele două recursuri incidente şi din perspectivă convenţională, Înalta Curte reţine că cerinţele de formă instituite de legiuitor prin art. 471 alin. (1) din C. proc. civ. nu trebuie să fie excesive şi să împiedice, în mod arbitrar, accesul la o instanţă.

Astfel, în jurispudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului cere un echilibru între cerinţele procedurale şi dreptul de acces la justiţie; o cerinţă formală (depunerea la instanţa corectă) este considerată legitimă, dar nu trebuie să devină un obstacol insurmontabil, mai ales dacă instanţa nu oferă posibilitatea remedierii (cum prevăd şi alin. (3) al aceluiaşi articol).

În privinţa susţinerilor recurenţilor pârâţi G. şi F. în legătură cu împrejurarea că reclamantele nu au depus personal cererea de apel, prin registratura instanţei, ci au apelat la transmiterea acesteia prin serviciul de curierat al Poştei române, ceea ce ar nesocoti, şi din această perspectivă, dispoziţiile art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Aspectele de nelegalitate invocate implică cercetarea procedurilor de adresare a cererilor instanţelor de judecată în altă modalitate decât depunerea personal sau prin reprezentant.

Cu privire la procedura de adresare a unor cereri instanţelor de judecată în altă modalitate decât depunerea acestora personal sau prin reprezentant, se reţine că sediul materiei se regăseşte în cuprinsul art. 199 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "înregistrarea cererii".

Potrivit textului legal destinat reglementării procedurii derulate în faţa primei instanţe, "Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare."

Conform art. 482 din C. proc. civ. "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol."

Din interrpetarea teleologică şi sistematică a dispoziţiilor legale redate, reiese că cererea de apel poate fi depusă atât personal sau prin reprezentant, cât şi transmisă prin poştă, curier, fax sau scanată, independent de modalitatea de comunicare aceastase înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.

Textul legal este consacrat operaţiunilor administrative de înregistrare a cererilor pe rolul instanţelor de judecată, posibilitatea depunerii cererii de chemare in judecată prin poştă fiind reglementată de legiuitor ca o facilitate pentru părţi ce nu poate fi înlăturată.

De aceea, cum art. 199 din C. proc. civ. reglementează modul de "înregistrare" în evidenţele instanţei a actelor de procedură, faptul că partea a expediat cererea printr-unul din modurile permise de lege şi ale căror efecte sunt asimilate celui depunerii personal la registratură, nu are consecinţa ex re a recunoaşterii valabilităţii actului urmare a simplei utilizări a poştei.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile incidente declarate de pârâţii G., F., D. şi E. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

În continuare, analizând cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât F., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Temeiul legal al obligării la cheltuieli de judecată îl constituie, aşadar, culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

În speţa de faţă, instanţa de recurs a dispus respingerea ambelor recursuri (recursul principal formulat de reclamante şi recursul incident formulat de pârâtul F.) ca nefondate.

Ca o consecinţă a soluţiei de respingere a propriilor căi de atac, niciuna dintre părţi nu poate fi considerată parte căzută în întregime în pretenţii în faza procesuală a recursului, ci, dimpotrivă, ambele părţi au pierdut în această etapă procesuală.

Având în vedere această situaţie, instanţa constată că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 453 C. proc. civ. referitoare la existenţa unei părţi câştigătoare şi a unei părţi căzute în pretenţii. În consecinţă, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât F. va fi respinsă, ca neîntemeiată, partea urmând să suporte propriile cheltuieli ocazionate de judecata în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Respinge, ca nefondate, recursurile incidente declarate de pârâţii G., F., D. şi E. împotriva încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât F., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.