Co-heir secures €119,625 damages award after sale of inherited land in breach of equal division agreement

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I.1. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă la 07 aprilie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamantă a sumei încasate de către aceştia/oricare din aceştia, din vânzarea terenului proprietatea sa, respectiv suprafaţa de teren de 2.175 mp care face parte din terenul arabil intravilan în suprafaţă totală de 4.350 mp, înscris în CF nr. x Apahida, identificat cu nr. cadastral x (tarla x, parcela x), în contul în RON deschis la banca D.; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării şi până la data achitării integrale către reclamantă; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 354 din 21.06.2022, Tribunalul Cluj, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi, a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 119.625 euro, echivalentul sumei de 582.872,82 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin vânzarea terenului de 4.350 mp înscris în C.F. nr. x Apahida şi încasarea în întregime a preţului, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 582.872,82 RON de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă şi integrală a sumei. De asemenea, a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, să plătească reclamantei suma de 9.434 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâţilor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Soluţia pronunţată în apel, de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 204/A din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 354 din 21.06.2022 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2021, pe care a menţinut-o.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii C. şi B., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au formulat următoarele critici:

În mod nelegal, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reţinând, în mod greşit, incidenţa dispoziţiilor art. 2039 din C. civ. în condiţiile în care, din cuprinsul art. 1.1. pct. ii din Contractul de cesiune rezultă, în mod neîndoielnic, că reclamanta a renunţat la toate drepturile de a iniţia proceduri administrative şi judiciare în legătură cu terenul ce face obiectul cererii deduse judecăţii, singura persoană îndreptărţită să promoveze acţiunea fiind E. S.R.L.. Acest aspect reiese şi din cuprinsul art. 3.1. din acelaşi contract de cesiune în care se prevede că demersurile pentru valorificarea drepturilor preluate de către cesionar vor fi desfăşurate în numele şi pe seama cedentului, nu de către cedent.

Prin urmare, prevederile art. 1.3 din Contractul de cesiune nu pot fi interpretate ca reglementând un mandat fără reprezentare având în vedere că dispoziţiile contractuale nu recunosc reclamantei în calitate de cedent vreun drept de a acţiona în nume propriu, dar pe seama E. S.R.L., vizat de art. 2039 din C. civ. incident doar în ipoteza în care reclamantei i s-ar fi recunoscut posibilitatea de a acţiona în nume propriu, condiţie care, în cauză, nu este întrunită.

În conţinuare, recurenţii pârâţi au criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care a respins cererea de administrare a probei testimoniale a martorului F. în contextul în care starea de ebrietate a pârâtului B. reprezintă o situaţie de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, scopul administrării acestei probe fiind acela de a demonstra că inducerea în mod deliberat, a stării de ebrietate a fost făcută cu scopul de a-l determina pe acesta să semneze respectivele acte la notar. Tot aşa, executarea de bună voie de către pârâtul B., printr-un act notarial, a acordului semnat cu reclamanta nu poate reprezenta o dovadă absolută a împrejurării că acesta a acţionat în cunoştinţă de cauză la 25 iulie 2019.

În acest sens, nu poate fi reţinută nici mărturia depusă de martorul B. aflat în relaţie de rudenie cu B. şi cu reclamanta, care a declarat că în data de 25 iulie 2019 B. nu se afla în stare de ebrietate, fiind la fel de greşit şi reţinerea declaraţiei aceluiaşi martor potrivit căreia B. nu s-a prezentat niciodată la notar în stare de ebrietate.

În mod nelegal, curtea de apel a acordat valoare probatorie acestor declaraţii de martor şi a respins solicitarea pârâţilor privind administrarea de probatorii care să demonstreze o situaţie de fapt contrară. Declaraţia martorului conform căreia B. nu este o persoană alcoolică reprezintă o opinie personală care nu poate avea forţă probantă absolută reţinută de curtea de apel, atâta vreme cât alcoolismul, ca afecţiune, nu se manifestă prin exteriorizări vizibile.

Sub un alt aspect, recurenţii-pârâţi au susţinut că deşi curtea de apel a reţinut că nu a fost legal învestită cu privire la verificarea validităţii contractului de donaţie încheiat între recurenţi având ca obiect imobilul teren din litigiu, aceasta a constatat lipsa intenţiei de a gratifica, reţinând că în absenţa acestei intenţii, scopul perfectării contractului nu a fost decât acela de a sustrage respectivul bun din patrimoniul pârâtului B. în vederea valorificării lui, cu încălcarea obligaţiilor asumate prin încheierea cu reclamantă a acordului din 25 iulie 2019.

Or, verificarea condiţiilor de validitate ale contractului de donaţie din perspectiva intenţiei de a gratifica nu putea fi efectuată în lipsa unei cereri reconvenţionale prin care instanţa să fie învestită cu o astfel de cerere.

Sub un ultim aspect, recurenţii-pârâţi au criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care a reţinut că nu a fost dovedit faptul necunoaşterii de către pârâta C. a actului juridic intervenit între reclamantă şi pârâtul B., fiind în mod greşit reţinută antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtei C..

Or, fiind un fapt negativ, nu i se poate solicita pârâtei să facă dovada acestei împrejurări. De asemenea, în mod nelegal curtea de apel a respins proba cu audierea martorului G. prin care se demonstra momentul la care pârâta C. a aflat de actele juridice încheiate de B., mai puţin acordul din 25 iulie 2019.

Prin urmare, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 din C. civ.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Pretinzând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin, sub un prim aspect, greşita dezlegare pe care instanţa de apel a dat-o excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

În argumentarea acestei critici, recurenţii-pârâţi au arătat că reclamanta nu are calitate activă pentru a promova prezenta acţiune în raport de prevederile din cuprinsul contractului de cesiune autentificat sub nr. x la 26 februarie 2021 de Notar Public H., încheiat între reclamantă, în calitate de cedent şi E. S.R.L., în calitate de cesionară din care rezultă, în mod neîndoielnic, că intimata-reclamantă A. a renunţat la toate drepturile de a iniţia proceduri administrative şi judiciare cu privire la drepturile cesionate, părţile stabilind în acest sens că valorificarea drepturilor cesionarului E. S.R.L. se va face în numele şi pe seama cedentului A., prin intermediul unui mandatar. În acelaşi sens, au arătat că art. 1.3 din acelaşi contract nu îi conferă cedentei un drept la acţiune în nume propriu, dar pe seama E. S.R.L. pentru a fi incidente prevederile art. 2039 din C. civ. reţinute de către instanţa de apel referitoare la mandatul fără reprezentare.

Înalta Curte constată respingerea de către curtea de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei s-a raportat, întra-adevăr, la prevederile din cuprinsul contractului de cesiune autentificat sub nr. x la 26 februarie 2021 de Notar Public H., încheiat între reclamantă, în calitate de cedent şi E. S.R.L., în calitate de cesionară, care, de altfel, nu au fost contestate de către niciuna dintre părţi.

Astfel, conform art. 3.2. din contractul de cesiune, A., în calitate de cedent, a acordat şi a împuternicit cu puteri depline, în mod expres şi irevocabil, pe mandatarii I. şi J. şi pe cesionara E. S.R.L., ca în numele şi pe seama acesteia împreună sau separat, şi în beneficiul societăţii E. S.R.L., să întreprindă toate şi orice demersuri şi să efectueze toate şi orice proceduri judiciare şi/sau extrajudiciare şi/sau de executare silită (inclusiv, fără a se limita la cereri de chemare în judecată, apeluri, recursuri şi/sau orice alte căi de atac, cereri de înfiinţare a măsurilor asigurătorii a popririi asigurătorii şi/sau a sechestrului asigurător, punerea în executare a dispoziţiilor de înfiinţare a măsurilor asigurătorii, executare silită, stabilire domiciliu procesual unde vor considera de cuviinţa, în vederea comunicării actelor în cursul procedurilor litigioase/de executare silită), în vederea valorificării/executării drepturilor şi/sau a creanţelor dobândite de către societatea E. S.R.L., în baza contractului de cesiune, asupra suprafeţei de 2.175 mp din terenul vizat.

În cuprinsul aceleiaşi prevederi contractuale, părţile au agreat următoarele:

"În vederea executării mandatului, mandatarii cedentei A., împreună sau separat, în numele meu şi pentru mine, au puterea de a întreprinde, după cum vor considera de cuviinţă, în contradictoriu cu dl. B., şi/sau în contradictoriu cu orice succesori în drepturi ai acestuia, orice demersuri şi/sau proceduri judiciare şi/sau extrajudiciare şi/sau de executare silită, atât în vederea dobândirii şi intabulării dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2.175 mp din Terenul vizat (care provine din Parcela vizata - tarla x, parcela x, arabil în suprafaţa de 5.800 mp, situata în jud. Cluj), cât şi în vederea obţinerii de către aceştia, în beneficiul societarii E. S.R.L., a sumei reprezentând cota corespunzătoare celor 2.175 mp din eventuala sumă încasatĂ de B., şi/sau de succesorii acestuia în drepturi, ca urmare a vânzării terenului vizat.˝

Având în vedere că manifestarea de voinţă a părţilor a fost neechivocă în cuprinsul contractului de cesiune, în sensul ca acţiunile de valorificare a drepturilor cesionate să fie formulate în numele şi pe seama cedentei A., rezultă că demersul judiciar pendinte putea fi demarat de reclamantă, astfel că acesta justifică calitatea procesuală activă.

Prin urmare, în mod corect, curtea de apel a reţinut că atât cedentul cât şi cesionarul au avut în vedere ca demersurile de valorificare a drepturilor cesionate să fie exercitate în numele şi pe seama cedentului A., şi nu în numele şi pe seama cesionarului, aşa cum se susţine, în mod nefondat.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi aduc, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conţinutului actelor juridice intervenite între părţi şi al administrării probatoriului.

Referitor la prevederile art. 2039 şi art. 2009 din C. civ., invocate de către recurenţii-părâţi, se constată că acestea au în vedere interpretarea contractului de cesiune, din prisma efectelor pe care acestea le produce între părţi.

Astfel, deşi sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial menţionate, în legătură cu care partea se rezumă la a indica succint că "intimata-reclamantă A. a renunţat la dreptul de a iniţia orice demersuri judeciare în legătură cu terenul în discuţie, dreptul la acţiune şi beneficiul acestuia fiindu-i recunoscut exclusiv cesionarului", recurenţii înţeleg să îşi construiască argumentaţia invocând greşita interpretare, de către instanţa de prim control judiciar, a clauzelor contractului de cesiune intervenit între părţi.

În acest sens, se observă că recurenţii redau, sub forma citării, o serie din clauzele din cadrul contractului de cesiune încheiat de părţi, respectiv la a evoca împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speţă.

Drept urmare, în realitate, ceea ce invocă aceştia este, aşa cum s-a arătat, o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale din cuprinsul contractului de cesiune, iar nu a unor dispoziţii legale, din moment ce întreaga argumentaţie vizează efectele juridice ale contractului de cesiune intervenit între părţi.

Or, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanţa de judecată nu a fost învestită cu analiza validităţii acestui contract de cesiune, iar pe de altă parte, reţine că aspectele legate de interpretarea clauzelor contractuale nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un simplu aspect ce ţine de temeinicia judecăţii înfăptuite, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

În acest sens, se observă că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situaţia când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), nu îşi mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greşită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Lipsite de aptitudinea de a declanşa controlul judiciar de legalitate specific instanţei de recurs sunt şi susţinerile recurenţilor privitoare la depăşirea limitelor învestirii, prin "stabilirea valabilităţii contractului de donaţie raportat la lipsa intenţiei de a gratifica" în condiţiile în care instanţa de apel nu a fost legal învestită cu dezlegarea acestei chestiuni.

Critica are un caracter formal, în condiţiile în care supune, în realitate, cu nesocotirea limitelor judecăţii din recurs, doar o greşită determinare a cadrului factual, iar nu o nerespectare a principiului disponibilităţii.

Aceasta întrucât, instanţa de apel, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de pârâţi, cu verificarea legalităţii soluţiei primei instanţe (de obligare, în solidar, a acestora, la plata către reclamantă a sumei de 119.625 euro, echivalentul sumei de 582.872,82 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin vânzarea terenului de 4.350 mp înscris în C.F. nr. x Apahida şi încasarea în întregime a preţului, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă şi integrală a sumei), a procedat la o interpretare a probelor administrate în cauză, ocazie cu care a stabilit că deplasarea pârâtei C. la notarul public împreună cu pârâtul B. şi cu un terţ în vederea comunicării tuturor actelor juridice încheiate de tatăl său, nu poate reprezenta o contra-probă pentru cunoaşterea acestui acord de către pârâtă anterior semnării contractului de donaţie, act juridic lipsit de orice scop de gratificare, cât timp intenţia pârâţilor a fost aceea de a scoate bunul din patrimoniul apelantului B., aspect care a rezultat din din depoziţia martorului audiat K., martor ocular, titular al dreptului de proprietate asupra unor terenuri menţionate pe acelaşi titlu de proprietate, prezent la acelaşi notar public, care a discutat telefonic cu pârăta C. în contextul în care apelantul-pârât B. s-a răzgândit cu privire la vânzarea acelui teren, şi a atras atenţia pârâtei că ˝nu e bine ce se întâmplă şi că între reclamantă şi pârât există un acord care oricum va trebui respectat fie că se vinde, fie că se împarte˝".

Raţionamentul logico-judiciar care a fundamentat această reţinere a curţii de apel a avut în considerare, tot ca efect al cercetării probatoriului, intenţia pârâtei C. de a o exclude pe sora pârâtului, reclamanta A., cea care a renunţat la demararea acţiunii în anularea titlului de proprietate, prevalându-se de asumarea obligaţiei de împărţire, în mod egal, a terenurilor moştenite de la părinţi, potrivit acordului autentificat sub nr. x din 25 iulie 2019.

În aceste circumstanţe, se remarcă inexactitatea criticii recurenţilor, prin care se pretinde că "instanţa de apel s-a pronunţat asupra lipsei scopului de gratificare pentru care s-a încheiat actul juridic ", în timp ce dezlegările instanţei de prim control judiciar au conturat in terminis (în legătură cu analiza condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei C. din perspectiva vinovăţiei şi a faptei ilicite) că "pârâta nu a probat necunoaşterea existenţei acordului încheiat între reclamantă şi pârâtul B. la 25 iulie 2019", aspect ce plasează susţinerea, prin prisma manierei deficitare în care a fost formulată, în afara sferei de analiză a instanţei de recurs.

Ca atare, simpla referire la ipoteza unei pronunţări extra petita (lipsită de corespondent în considerentele deciziei atacate, astfel cum s-a arătat) nu este de natură a imprima, în sine, criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând critica şi din perspectiva respectării de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, prin raportare la susţinerea recurenţilor pârâţi că instanţa nu a fost învestită cu o asemenea chestiune printr-o cerere reconvenţională, şi, ca urmare, "nu putea aprecia asupra valabilităţii contractului de donaţie", Înalta Curte reţine că aceasta nu deduce, spre examinare, veritabile aspecte de nelegalitate având în vedere că susţinerile sunt, la rândul lor, unele ce nu permit controlul judiciar al instanţei de recurs, cât timp, ceea ce afirmă, în esenţă, părţile recurente este greşita reţinere a situaţiei de fapt, din perspectiva cunoaşterii de către pârâta C. a existenţei acordului încheiat de reclamantă cu pârâtul B., aspect ce se circumscrie exclusiv activităţii de interpretare a probatoriului administrat, ce revine instanţelor devolutive.

În acest sens, se constată că, şi de această dată, recurenţii aduc în discuţie, inadecvat procedural, elemente de fapt ale pricinii, evaluate de instanţa de apel în sens contrar celor pretinse de aceştia.

În continuare, analizând criticile referitoare la greşita respingere, de către instanţa de prim control judiciar, a solicitării pârâţilor de administrare a probei testimoniale a martorilor F. şi G., dar şi relevanţa greşită pe care curtea de apel a acordat-o depoziţiei martorului K., ca şi respingerea cererii de probatorii pentru dovedirea situaţiei de fapt contrare, Înalta Curte constată că acestea se plasează în afara controlului judiciar al instanţei de recurs.

În acest sens, se observă că aspectele la care face referire partea au făcut obiectul soluţionării prin încheierea din 13 septembrie 2023 a instanţei de apel, ocazie cu care curtea a respins solicitarea pârâţilor de administrare a probei cu audierea martorului L., ca inadmisibilă, raportat la prevederile art. 309 alin. (3) din C. proc. civ., iar în privinţa audierii martorilor G. şi F., instanţa a apreciat ca nefiind utilă soluţionării cauzei, raportat la tezele probatorii indicate, criticile din memoriul de apel şi probaţiunea deja administrată în apel.

Înalta Curte reţine că analiza utilităţii administrării probei cu audierea martorilor F. şi G., reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenţei instanţelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei), motiv pentru care soluţia de respingere a solicitării pârâţilor, de încuviinţare a acestei probe "ca nefiind utilă soluţionării cauzei", nu poate constitui obiect al verificării jurisdicţionale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-pârâţi privind controlul judiciar în casaţie al declaraţiilor martorului K. (menţionat de părţile recurente în cuprinsul memoriului de recurs, în mod eronat ca fiind B.) din perspectiva valorii probatorii acordate de instanţă acestei declaraţii, Înalta Curte constată martorul K. a fost audiat la termenul de judecată din 01 februarie 2022 de către Tribunalul Cluj. De asemenea, se reţine că prin cererea de apel formulată, pârâţii nu au criticat sentinţa primei instanţe din perspectiva valorii probatorii acordate declaraţiei martorului K..

Întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă, şi cum solicitarea recurenţilor-pârâţi privind controlul judiciar în casaţie al declaraţiilor martorului K. nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, fiind invocate pentru prima dată în recurs, Înalta Curte apreciază că această critică referitoare la hotărârea de primă instanţă nu poate fi primită în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului. Consacrând regula inadmisibilităţii criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel. Aceasta este deopotrivă una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.

În continuare, recurenţii-pârâţi au criticat decizia curţii de apel din perspectiva faptului că în cauză, nu s-a dovedit, cu certitudine, faptul pozitiv al cunoaşterii de către pârâta C. a conţinutului acordului din 25 iulie 2019 intervenit între reclamantă şi pârâtul B. şi ca atare, în mod nelegal s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei constând în nerespectarea acestui acord, respectiv vinovăţia acesteia în legătură cu un act juridic al cărei conţinut nu îl cunoştea.

Înalta Curte observă însă că şi această criticată impune verificări din perspectiva temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de apel, fiind doar în mod formal invocată o nesocotire de către instanţa de apel a prevederilor art. 1349 din C. civ. care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, dat fiind că, şi prin această afirmaţie, recurenţii tind, în realitate, tot la reevaluarea utilităţii elementului probatoriu reprezentat de declaraţia martorului G. în raport cu circumstanţele aferente cauzei (cât timp curtea stabilise, în mod expres, că declaraţiile martorului G. "nu este utilă soluţionării cauzei", reţinere ce se corela, în mod firesc, cu ansamblul statuărilor instanţei de apel din cuprinsul deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 204/A din 13 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.