Rescission of voluntary partition barred by classification of third-party payment clause as assumption of debt rather than stipulation for another

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2021 la 10 februarie 2021, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate rezoluţiunea contractului de partaj voluntar în valoare de 836.340 euro, autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 de către D., notar public în cadrul Societăţii Profesionale Notariale E., cu privire la imobilul înscris în Cartea Funciară cu nr. x, şi să dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516, art. 1522, art. 1523, art. 1549, art. 1550, art. 1553 C. civ.

Pârâţii, pe cale reconvenţională, au solicitat să se constatate efectuată plata sumei de 868.340 euro, prevăzută în contractul de partaj voluntar nr. x din data de 29.03.2019, autentificat la Societăţii Profesionale Notariale E. şi, prin urmare, stingerea datoriei faţă de reclamantul-pârât A.; să se constatate stingerea dreptului de ipotecă al reclamantului-pârât înscris în cartea funciară cu nr. x Iaşi, asupra terenului situat în extravilan Iaşi, Zona Bucium, având nr. cad x, în suprafaţă de 118.429 mp; să se dispună radierii ipotecii înscrise în favoarea reclamantului-pârât A., în cartea funciară cu nr. x Iaşi, asupra terenului situat în extravilan Iaşi, Zona Bucium, având nr. cad x, în suprafaţă de 118.429 mp şi să se dispună obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 868.340 euro reprezentând daune-interese pentru dolul şi violenţa provocate, şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, pârâţii au invocat prevederile art. 15, art. 1214 art. 1.357, art. 1615, art. 2428 din C. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin încheierea de şedinţă din 04 martie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţia tardivităţii formulării întâmpinării şi a cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1422/2023 din 08 septembrie 2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi B. şi C. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. A admis, în parte, cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâţii B., C. în contradictoriu cu reclamantul A. şi a constatat stins dreptul de ipotecă legală instituită asupra imobilului în suprafaţă de 118.429,00 m.p. situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, având nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Iaşi, judeţul Iaşi în favoarea reclamantului în valoare de 250.000 euro, sub C3 din cartea funciară nr. x a municipiului Iaşi, judeţul Iaşi, a dispus rectificarea notării de sub x din cartea funciară nr. x a municipiului Iaşi, judeţul Iaşi privind intabularea dreptului de ipotecă legală în valoare de 250.000 euro asupra imobilului cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a mun. Iaşi, judeţul Iaşi, în sensul radierii intabulării dreptului de ipotecă legală înscris ca urmare a lucrării nr. 51409/01.04.2019.

I. 3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 124 din 28 martie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis excepţia tardivităţii completării motivelor de apel, invocată de intimaţii B. şi C. şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1422/2023, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă la data de 08.09.2023, şi a încheierii de şedinţă din data de 04.03.2022.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 124 din 28 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs:

Întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin recursul exercitat, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel criticând hotărârea atacată din perspectiva interpretării greşite a dispoziţiilor legale prevăzute de C. civ. care reglementează regulile aferente interpretării sistematice a contractului, a principiilor aplicabile în materia efectelor actului juridic civil, cât şi pe acelea aferente instituţiei stipulaţiei pentru altul.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurentul a arătat că din interpretarea clauzelor contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 de către D., notar public în cadrul Societăţii Profesionale Notariale E. cu privire la imobilul înscris în Cartea Funciară cu nr. x, rezultă că a fost transmis dreptul de proprietate asupra cotei-părţi de 1/2 din imobil către pârâţii B. şi C., în schimbul unei sulte în valoare de 868.340 euro.

Modalitatea de achitare a sultei a fost convenită de părţi, respectiv valoarea sultei urma a fi plătită, în tranşe, inclusiv diferenţa de preţ în cuantum de 170.000 de euro în privinţa căreia s-a agreat să fie consemnată prin depunere şi/sau virament în contul deschis pe numele F., până la 31 decembrie 2019 (cu privire la suma de 85.000 euro din care a fost achitată suma de 10.000 euro la 13.02.2020), respectiv până la 31 martie 2020 (cu privire la suma de 85.000 euro), ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1284 din C. civ. privitoare la stipulaţia pentru altul în contextul în care pârâţii s-au obligat faţă de recurent să ofere direct un beneficiu patrimonial unui terţ, denumit şi beneficiar.

Prin urmare, în cauză, sunt întrunite condiţiile specifice de validitate ale stipulaţiei pentru altul în sensul în care este identificată persoana beneficiară a stipulaţiei, terţul beneficiar, acceptarea din partea beneficiarului stipulaţiei F. nefiind o condiţie de validitate, ci doar o condiţie de eficienţă a stipulaţiei pentru altul. De asemenea, terţul, în ipoteza în care acceptă stipulaţia, nu devine parte contractantă şi nici nu va putea modifica înţelegerea intervenită între stipulant şi promitent, prerogativă recunoscută exclusiv acestora din urmă.

Stipulaţia pentru altul, ca excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului, este menţionată în cuprinsul contractului de partaj voluntar în care a fost agreat de către părţi un pact comisoriu potrivit cu care, în situaţia în care nu se achită una dintre tranşe, inclusiv tranşele de plătit în contul terţului beneficiar, în termenul menţionat, contractul de partaj se consideră desfiinţat de plin drept, fără intervenţia instanţei şi fără punerea în întârziere a părţilor, acestea fiind repuse în situaţia anterioară, în virtutea acestui pact comisoriu, cu pierderea împrumutului în suma de 225.000 euro şi a tranşelor achitate până la data respectivă.

Ca atare, stipulaţia pentru altul inclusă în contractul de partaj încheiat de recurent şi pârâţi include şi modalitatea de achitare a ultimei tranşe către terţul beneficiar, urmărind, aşadar, şi raporturile care se creează între terţul beneficiar şi promitent, în sensul în care terţul poate solicita executarea obligaţiilor stabilite prin stipulaţie, precum şi pe acelea realizate între stipulant şi promitent potrivit cu care stipulantul poate invoca oricare dintre remediile de drept comun pentru a-şi realiza drepturile, ceea ce conduce la concluzia că recurentul are posibilitatea de a solicita rezoluţiunea contractului de partaj voluntar pentru neexecutarea în termenul agreat a obligaţiei asumate de către promitent.

Un alt argument al recurentului în susţinerea aceluiaşi motiv de casare a vizat efectele neachitării sumei stabilite în cadrul stipulaţiei pentru altul în contextul existenţei unui pact comisoriu în cuprinsul contractului de partaj voluntar. Astfel, conform art. 1.516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală exactă şi la timp a obligaţiei. De asemenea, creditorul poate să solicite, atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia, executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, reducerea propriei obligaţii corelative.

Din modul în care legiuitorul a stabilit drepturile creditorului, rezultă o anumită ordine a remediilor pe care creditorul le poate utiliza în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitor, iar rezoluţiunea este o soluţie ulterioară remediului executării silite a obligaţiilor.

Prin urmare, având în vedere că părţile au agreat ca în caz neplată la timp a tranşelor să intervină sancţiunea rezoluţiunii contractului de partaj, voinţa părţilor a fost aceea de a considera îndeplinirea acestei obligaţii la timp ca fiind de o importanţă majoră.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1.166, art. 1.270 şi a art. 1.553 C. civ. reiese că pactul comisoriu stabilit de părţi prin contractul de partaj voluntar produce efecte juridice şi asupra stipulaţiei pentru altul, având în vedere importanţa acordată de părţi acesteia.

Prin tranzacţia extrajudiciară din 28.10.2019, intervenită între terţul beneficiar F., în calitate de creditor şi B., C., în calitate de debitori conform convenţiei autentificată sub nr. x din data de 29 martie 2019 de Societatea Profesională Notarială E., părţile au convenit extinderea termenului de plată pentru ambele tranşe identificate, respectiv pentru toată suma de 170.000 euro datorată conform convenţiei până la data de 31.07.2020, fără niciun fel de pretenţii suplimentare sau daune din partea creditorului.

Prin declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către notar public G., terţul beneficiar F. a declarat că a încasat integral suma de 170.000 euro reprezentând tranşele de sultă de la B., datorate de acesta, împreună cu soţia C. lui A., conform contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/29.03.2019 de către Societatea Profesională Notarială E., notar public D., prin transfer bancar.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că efectele pactului comisoriu nu se extind şi asupra angajamentului stabilit prin intermediul stipulaţiei pentru altul, având în vedere principiul în materia executării contractului de a conferi efecte juridice voinţei concordante a părţilor, regăsit în cuprinsul art. 1266 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.

Din această perspectivă, interpretarea contractului de partaj voluntar intervenit între recurent şi pârâţi, prin inserarea unui pact comisoriu pentru nerespectarea obligaţiei de achitare la termen a sultelor reprezintă o dovadă a importanţei pe care recurentul o acordă îndeplinirii acestui angajament la timp.

Aplicând în cauza pendinte normele legale din C. civ. care reglementează modul de interpretare a contractului potrivit voinţei concordante a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, rezultă că pactul comisoriu produce efecte juridice şi în privinţa neexecutării la timp a plăţii către terţul beneficiar în cadrul stipulaţiei pentru altul, executarea obligaţiei stabilite în sarcina promitentului fiind la fel de esenţială ca şi cea stabilită în cuprinsul contractului de partaj voluntar.

În atare context, se impunea ca instanţa de apel să ofere o interpretare sistematică a contractului de partaj voluntar, aşa cum rezultă din art. 1.267 C. civ., urmând ca regula subsidiară de interpretare a art. 1.269 alin. (1) C. civ. să fie aplicată doar dacă, după aplicarea regulilor de interpretare (art. 1.266 C. civ. - art. 1.268 C. civ.), contractul rămâne neclar, urmând ca acesta să se interpreteze în favoarea celui care se obligă.

Modalitatea de formulare a pactului comisoriu de grad IV precum şi poziţionarea sa în conţinutul contractului, respectiv după enumerarea tuturor tranşelor ce urmau a fi achitate şi a modalităţii de plată a fiecăreia, nu lasă loc la interpretare pentru a fi incident art. 1.269 C. civ., fiind evident faptul că pactul comisoriu de grad IV se aplică inclusiv tranşelor din sultă ce urmau a se achita în contul terţului beneficiar.

Aşadar, inserarea stipulaţiei pentru altul în conţinutul contractului de partaj voluntar exprimă în mod evident intenţia şi voinţa părţilor de a supune pactului comisoriu de gradul IV inclusiv obligaţia de plată a restului de sultă în contul terţului beneficiar, şi care are ca efect dreptul recurentului de a solicita rezoluţiunea contractului de partaj voluntar pentru neplata sumelor de bani la timp, conform celor stabilite prin contractul de partaj voluntar.

Legislaţia aferentă stipulaţiei pentru altul arată faptul că între promitent şi stipulant se produc efectele contractului concret pe care s-a grefat stipulaţia, niciunul dintre ei nebeneficiind, direct sau indirect, de stipulaţie, promitentul fiind cel care se obligă faţă de stipulant să execute direct în favoarea beneficiarului prestaţia pe care cei doi au convenit să i-o acorde. Fiind o stipulaţiei, stipulantul poate, în situaţia în care promitentul nu se achită de obligaţia de a executa ceea ce a promis în beneficiul terţului, să introducă împotriva promitentului orice acţiune îi oferă dreptul comun. Astfel, în caz de neexecutare a obligaţiei promitentului, stipulantul are împotriva acestuia posibilitate revocării stipulaţiei, conform art. 1.287 C. civ.

Prin raportare la împrejurarea că ulterior încheierii contractului, recurentul-reclamant a notificat pârâţii în legătură cu intervenirea rezoluţiunii contractului de partaj voluntar ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de plată a sultei, atrage incidenţa pactului comisoriu de gradul IV.

Or, interpretarea pe care curtea de apel a dat-o pactului comisoriu de gradul IV adaugă, în mod nepermis, la lege, şi reprezintă o denaturare a voinţei interne a părţilor, cu interpretarea greşită a art. 1268 alin. (3) C. civ., lipsind de efecte o clauză agreată şi inserată în contract, care statuează, în mod clar, că în situaţia în care nu se achită una dintre tranşe, inclusiv tranşele de plătit în contul terţului beneficiar, în termenul menţionat, contractul de partaj voluntar se consideră desfiinţat, de plin drept.

Cu toate că plata ultimelor tranşe din sultă care trebuia achitate în contul terţului beneficiar nu a fost achitată în termenul agreat în acest sens, ci după activarea, de către recurent a pactului comisoriu de grad IV, aspect necontestat de pârâţi, curtea de apel, în mod nelegal, statuează în sensul în care pactul comisoriu nu poate produce efecte în privinţa neachitării tranşelor din sultă către terţul beneficiar.

Contrar reţinerilor curţii de apel, prevederile din cuprinsul contractului de partaj voluntar nu dispun în sensul că pactul comisoriu se aplică doar pentru neachitarea primelor tranşe din sultă, contractul nefăcând nicio distincţie în legătură cu acest aspect.

În privinţa tranzacţiei intervenite între intimaţi şi numitul F. prin intermediul căreia se prelungeşte termenul de plată stabilit iniţial prin contractul de partaj voluntar, în virtutea principiului res inter alios acta, relativitatea efectelor contractului va opera de o manieră negativă în sensul în care recurentul va fi considerat terţ faţă de acesta, fiindu-i inopozabile efectele create prin intermediul său, inclusiv modificarea termenului de executare a obligaţiei, cu atât mai mult cu cât această convenţie nu poartă dată certă, acest fapt creând suspiciunea cel puţin rezonabilă că este un document întocmit pro causa.

Or, potrivit principiului pacta sunt servanda actul juridic încheiat de părţi reprezintă legea lor, creată în vederea producerii de efecte juridice iar modificarea actului juridic se va realiza prin convenţia părţilor sau în cazurile prevăzute de lege. Prin urmare, modalitatea de executare a acestuia, inclusiv prin intermediul unei stipulaţii pentru altul, nu ar putea fi modificată decât prin consimţământul tuturor părţilor implicate, inclusiv a recurentului reclamant, conform art. 1270 din C. civ.

Principiul res inter alios acta se aplică actului subsecvent, al tranzacţiei intervenite între intimaţi şi numitul F., şi care recunoaşte pe recurentul-reclamant ca terţ căruia nu i se aplică efectele acestui act şi care nu este ţinut de efectele acestuia, conform art. 1.280 C. civ.

Prin cererea de completare a motivelor de recurs înregistrate la 18 iunie 2024, recurentul-reclamant, prevalând-se de acelaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a învederat următoarele aspecte:

Din analiza clauzelor contractului de partaj voluntar, instanţa a reţinut că acesta conţine două raporturi juridice autonome: raportul de partaj exclusiv dintre părţi, şi un raport juridic născut din clauza prin care s-a stipulat obligaţia pârâţilor, în calitate de promitenţi, de a executa o prestaţie directă în favoarea lui F., în calitate de terţ beneficiar.

În acest context, în mod nelegal, curtea de apel a valorificat declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către Notar Public G., prin care numitul F. a declarat că a încasat integral suma de 170.000 euro reprezentând tranşele de sultă de la B., datorate de acesta împreună cu soţia C. lui A., conform contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/29.03.2019 de către Societatea Profesională Notarială E., notar public D., prin transfer bancar.

La fel de nelegală este şi reţinerea conform căreia neplata la termenele convenite a sumei de 170.000 euro conferă debitorului iniţial, în calitate de stipulant doar remediile conferite de lege oricărui creditor şi părţilor contractante pentru neexecutarea contractului referitor la stipulaţia pentru altul, deci inclusiv posibilitatea de a solicita rezoluţiunea, dar doar a stipulaţiei în favoarea terţului şi în condiţiile dovedirii neexecutării culpabile a obligaţiei asumate de partea adversă şi a prejudiciului suferit de stipulant.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1243, art. 1270, art. 1280 şi art. 1281 din C. civ. atunci când a reţinut că a intervenit o prelungire legală a termenelor de plată prin tranzacţie extrajudiciară din 28 octombrie 2019, în contextul în care expunerea publică a respectivului act juridic a avut loc pe parcursul soluţionării pricinii, fiind întocmit "pro causa", recurentul-reclamant neavând cunoştinţă de existenţa sa. Totodată, declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către Notar Public G. luliana este emisă ulterior transmiterii de către recurent a notificării din 25 mai 2020 adresată pârâţilor prin care era adus la cunoştinţă intervenirea rezoluţiunii de plin drept a contractului de partaj voluntar.

Tranzacţie extrajudiciară este lovită de nulitate absolută, curtea de apel neavând posibilitatea de a o valorifica din punct de vedere juridic având în vedere că prin aceasta a fost dispusă modificarea termenilor şi condiţiilor de plată de către pârâţii B. şi C. a sumei în cuantum de 170.000 euro.

Or, termenii si condiţiile de plată a acestei sume reprezintă obiect principal al contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/29.03.2019 de către Societatea Profesională Notarială E., fiind o componentă a obligaţiei de plată a sultei, ce urma să fie achitate de pârâţi recurentului.

Obligaţia de plată a sultei este o clauză esenţială a contractului de partaj, conform dispoziţiilor. art. 675 alin. (2) lit. a) din C. civ., art. 680 din acelaşi cod reglementând caracterul esenţial al sumelor de bani (sultei) obţinute de fostul coproprietar, în deplin acord cu prevederile art. 1650 alin. (1) din C. civ., care stabileşte ca obligaţie principală a cumpărătorului, şi ca efect principal al contractului de vânzare, obligaţia de plată a preţului, dar şi cu art. 1719 din C. civ.

În mod nelegal, instanţa de fond constată existenţa a două raporturi juridice contractuale autonome: unul născut din contractul de partaj şi un raport juridic născut din clauza prin care s-a stipulat obligaţia intimaţilor, în calitate de promitenţi, de a executa o prestaţie directă în favoarea numitului F., reţinând că intimaţii B. şi C. şi-au asumat două obligaţii distincte, una rezultând din contractul de partaj, şi alta, distinctă, autonomă, rezultând din stipulaţia pentru altul, fiind lipsită de temei, fundamentată pe confuzia dintre obligaţie şi modul de executare a acesteia.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că obligaţia intimaţilor B. şi C. este unică şi este reprezentată de plata către recurentul-reclamant a sumei totale în cuantum de 868.340 euro, cu titlu de sultă. Unicitatea obligaţiei de plată este dată de contraprestaţia reprezentată de transferul unic către intimaţii B. şi C. a cotei din dreptul de proprietate asupra terenului identificat în contractul de partaj. Atât timp cât obiect al partajului este un bun imobil unic, rezultă o unică obligaţie de transfer a cotei aferente coproprietăţii, cu obligaţia unică, corelativă, reciprocă şi interdependentă, de plată a sultei.

Modalitatea de executare a plăţii tranşei în cuantum de 170.000 euro constă în virarea sumei datorate de recurenul-reclamant lui F., executarea prestaţiei, prin remiterea sumei de bani în modalitatea stabilită, fiind stabilită contractual, iar unicitatea obligaţiei de plată atrage unicitatea obligaţiei asumate, conform art. 1469 din C. civ.

În speţă, existenţa contractului de partaj, cât şi a stipulaţiei pentru altul nu atrage naşterea unor raporturi juridice autonome, dat fiind că stipulaţia nu face obiectul unui contract distinct, autonom.

În acest sens, stipulaţia pentru altul şi contractul în favoarea unei terţe persoane reprezintă două noţiuni distincte, doctrina fiind unanimă cu privire la acest aspect: stipulaţia în favoarea unui terţ are, a priori, un scop clar identificat: atribuirea către beneficiar a unei creanţe izolate, un drept fără o obligaţie corelativă, constituindu-se într-o operaţiune care permite, în cadrul unui contract, desemnarea ca beneficiar a prestaţiei a unei persoane din afara părţilor contractante, indiferent dacă această prestaţie este, în actul respectiv, unic, principal sau doar accesoriu.

Contractul în favoarea unei terţe persoane este un contract prin care una sau mai multe părţi se angajează să propună unui terţ încheierea unui contract sau integrarea sa în cadrul unui contract existent, fiecare dintre părţile la tranzacţie acţionând în numele şi pe seama sa. Contractul pentru un terţ este, astfel, prezentat ca o metodă originală de încheiere a contractelor, permiţând unui terţ să se asocieze unei situaţii juridice contractuale la dezvoltarea căreia nu a participat.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1516 din C. civ. din perspectiva dreptului stipulantului de a solicita rezoluţiunea contractului în situaţia în care promitentul nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată faţă de terţul beneficiar.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul-reclamant a arătat că beneficiarul este un terţ faţă de contractul încheiat între stipulant şi promitent, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, stipulaţia apare inserată în contractul de partaj voluntar încheiat între recurentul-reclamant şi intimaţii-pârâţi B. şi C., poziţia de terţ a beneficiarului stipulaţiei pentru altul rezultă expres din întrega reglementare cuprinsă în art. 1284-1288 din C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată de intimaţii pârâţi la 11 septembrie 2024, s-a invocat excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. iar pe fond, s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

II.2. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 01 iulie 2024, sub nr. x/2021 fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 10, care, prin rezoluţia din 04 iulie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 22965,68 RON.

Prin încheierea din 25 septembrie 2024, definitivă, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, sub forma eşalonării de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 22.965,68 RON, formulată de petentul A., în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi a fost eşalonată plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 22.965,68 RON, aferentă recursului, în 23 rate lunare, a câte 998,50 RON, scadenţa fiecărei plăţi fiind stabilită la data de 25 a fiecărei luni, începând cu luna octombrie 2024.

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 10 februarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 05 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentului-reclamant, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat aplicarea şi interpetarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1248 din C. civ. referitoare la posibilitatea sa, în calitate de stipulant, de a solicita rezoluţiunea contractului de partaj voluntar pentru neexecutarea, în termenul agreat, a obligaţiei asumate de către promitent terţului beneficiar, prin activarea pactului comisoriu de grad IV menţionat în cuprinsul contractului de partaj.

În esenţă, recurentul-reclamant pretinde, în temeiul dispoziţiilor art. 1284 din C. civ., conservarea dreptului său de a solicita rezoluţiunea contractului de partaj şi pentru neachitarea, de către pârâţi, în termenul stabilit, a diferenţei de preţ de 170000 de euro, către F., ca terţ beneficiar al stipulaţiei pentru altul.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că modalitatea prin care părţile contractului de partaj autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 au agreat asupra plăţii restului din sultă, de 170000 de euro, către F., nu întruneşte cerinţele legale ale stipulaţiei pentru altul, reglementate prin art. 1284 din C. civ., ci cele ale unei preluări de datorie prevăzute de art. 1599-1608 din C. civ. pentru considerentele care succed.

Ca modalitate de implementare convenţională, stipulaţia pentru altul, a cărei reglementare se regăseşte în cuprinsul art. 1284-1288 din C. civ., se obiectivează fie într-o clauză menţionată în contractul dintre stipulant şi promitent, fie într-un contract de sine stătător prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ beneficiar.

Stipulaţia pentru altul, ca excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, se caracterizează aşadar, printre altele, prin aceea că produce efecte juridice pentru un terţ care nu este parte contractantă în înţelegerea intervenită între stipulant şi promitent.

Pe de altă parte, prin art. 1599, C. civ. defineşte modalităţile de realizare a preluării de datorie, precum şi efectele produse în temeiul acesteia, ca fiind reprezentate de posibilitatea de transmitere a unei obligaţii, de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie, de către debitor unei alte persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1605 din acelaşi cod, fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă respectiva obligaţie.

Reiese, aşadar, că preluarea de datorie este definită ca reprezentând o modalitate de transmitere de către debitor a obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie către o altă persoană, evidenţiindu-se două forme alternative de realizare a operaţiunii: fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia debitorului iniţial. Dacă preluarea de datorie, în primul caz, se realizează prin transmiterea obligaţiei de la debitorul iniţial către noul debitor, contractul dintre creditor şi noul debitor are ca obiect asumarea faţă de creditor a datoriei de către un nou debitor.

Noul C. civ. a reglementat, aşadar, expres preluarea convenţională tripartită de datorie (acord de voinţă între creditor, debitor cedent şi debitor cesionar vizând executarea obligaţiei către cedat numai de către cesionar), şi preluarea convenţională bipartită de datorie (acord de voinţă între creditor şi terţ, fără consimţământul debitorului iniţial, ca obligaţia acestuia să fie executată de către terţ), rezultând, în mod evident, calitatea de parte a creditorului în oricare dintre cele două forme de manifestare a mecanismelor juridice ale preluării de datorie.

Privite comparativ, distincţia dintre stipulaţia pentru altul şi preluarea de datorie este dată de natura obligaţiei şi de consimţământul părţilor.

În acest sens, se reţine că stipulaţia pentru altul se defineşte ca fiind un mecanism legal prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în folosul unei terţe persoane numită beneficiar, care nu este parte în contract şi care nu este nici reprezentantul al unei dintre părţi.

Ca efect al stipulaţiei pentru altul, beneficiarul dobândeşte un drept nou, inexistent anterior, propriu, dar şi dreptul de a acţiona împotriva promitentului pentru aducerea la îndeplinire a respectivei obligaţii.

Pe de altă parte, preluarea de datorie reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor (a pasivului), ca excepţie de la principiul stabilităţii subiectului pasiv al obligaţiei, prin care o persoană, noul debitor, se obligă să stingă o datorie existentă a altei persoane, vechiul debitor, faţă de creditorul vechiului debitor, care este parte şi îşi dă consimţâmântul pentru ca obligaţia vechiului debitor să fie executată de noul debitor.

Prin urmare, preluarea de datorie, ca instrument juridic inovator de transmisiune a obligaţiilor, se derulează, în oricare dintre cele două forme reglementate de legiuitor, cu participarea şi consimţâmântul creditorului, ca parte beneficiară a prestaţiilor ce urmează să fie executate de noul debitor, spre deosebire de stipulaţia pentru altul în care terţul beneficiar nu participă la formarea raportului juridic dintre stipulant şi promitent, poziţia lui fiind aceea de terţ.

În cauza dedusă judecăţii, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, evidenţiază că între reclamantul A., şi pârâţii B., C. la 29 martie 2019, a intervenit contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x de notar public D., în vederea sistării coproprietaţii asupra bunului imobil, teren arabil, în suprafaţă de 118.429,00 m.p. situată în extravilan Municipiul Iaşi, Zona Bucium, judeţul Iaşi, având număr cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Iaşi, judeţul Iaşi, confom extrasului de carte funciară pentru autentificare nr. x din 28.03.2019 eliberat de A.N.C.P.I.-O.C.P.I. Iaşi - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi prin care, urmare a nerestituirii de către A. a sumei acordate conform contractului de împrumut sub semnătură privată încheiat la 18.11.2017, cu termen scadent la 18.11.2018, părţile au hotărât partajarea bunului imobil mai sus menţionat.

Astfel, în cuprinsul contractului de partaj voluntar, părţile au convenit ca dreptul de poprietate ce revine lui A. asupra cotei de l/2 din imobil să revină pârâţilor B., C. care, în schimb, vor achita o sultă de 868.340 euro (echivalentul în RON, la cursul BNR stabilit de către părţi), în privinţa căreia s-a constatat că sumele de 225.000 euro, 78.000 euro, 145.340 euro, 8.220 euro au fost deja achitate anterior semnării actului de partaj, suma de 137.120 euro se va achita la data semnării contractului de partaj, suma de 100.000 euro se va achita până la 01.07.2019; suma de 100.000 euro se va achita până la 01.10.2019 iar suma de 50.000 euro se va achita pana la 01.01.2020.

În privinţa diferenţei din sultă, în cuantum de 170000 de euro, părţile au convenit ca aceasta să fie achitată lui F., astfel: suma de 85.000 euro până la 31.12.2019, iar suma de 85.000 euro pănâ la 31.03.2020.

De asemenea, părţile au convenit ca în situaţia în care nu se achită una dintre tranşe în termenele stabilite, contractul de partaj se consideră desfiinţat de plin drept, fără intervenţia instanţei şi fără punere în întârziere a părţilor, acestea fiind repuse în situaţia anterioară, în virtutea acestui pact comisoriu, cu pierderea împrumutului în sumă de 225.000 euro şi tranşelor achitate până la data respectivă.

Prin convenţia autentificată la aceeşi dată, 29 martie 2019, sub nr. x de către notar public D., în contextul perfectării contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2017 la Societatea Profesională Notarială E., Iaşi şi a contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/29.03.2019 la Societatea Profesională Notarială E., Iaşi, numitul F., împreună cu reclamantul A. şi cu pârâţii B. şi C., au convenit ca suma de 170.000 euro, parte din sulta în valoare totală de 868.340 euro, să fie achitată lui F., pentru stingerea obligaţiei reclamantului A. de achitare a preţului total al vânzării, stabilit în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2017 la Societatea Profesională Notarială E., Iaşi, astfel: suma de 85.000 euro se va achita până la 31.12.2019, iar suma de 85.000 euro până la 31.03.2020.

Ulterior acestei înţelegeri intervenite între părţi, prin tranzacţia extrajudiciară din 28.10.2019, F., în calitate de creditor şi B. şi C., în calitate de debitori, au convenit extinderea termenului de plată pentru ambele tranşe identificate, respectiv pentru toată suma de 170.000 euro datorată conform convenţiei, până la 31.07.2020, fără niciun fel de pretenţii suplimentare sau daune din partea creditorului.

Urmare a nerespectării de către pârâţi a termenelor de plată, stabilite iniţial prin convenţia autentificată la 29 martie 2019, sub nr. x de către notar public D., reclamantul a emis notificarea adresată pârâţilor prin care le-a adus la cunoştinţă desfiinţarea de plin drept a contractului de partaj voluntar, fără intervenţia instanţei şi fără punere în întârziere a părţilor, care sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului.

Prin declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către notar public G., F. a declarat că a încasat integral suma de 170.000 euro reprezentând tranşele de sultă de la B., datorate de acesta, împreună cu soţia C. lui A., conform contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/29.03.2019 de către SPN E., notar public D., prin transfer bancar, suma de 47.696,00 RON, la 13.02.2020, suma de 50.000 euro, la 24.06.2020, suma de 50.000 Euro, la 15 iulie 2020, suma de 60.000 euro, la 23.07.2020.

Prin aceeaşi declaraţie, având în vedere contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2017 de către SPN E., notar public H. şi Convenţia autentificată sub nr. x/29.03.2019 de către SPN E., notar public D., F., în calitate de vânzător, a declarat că a încasat integral preţul vânzării de la A. şi nu mai are nicio pretenţie faţă de acesta cu privire la preţul vânzării sau imobilul vândut.

În raport de aspectele anterior relevate, contrar susţinerilor recurentului- reclamant, în privinţa clauzei inserate în cuprinsul contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 de către notarul public D. privind acordul părţilor ca diferenţa de sultă, de 170000 euro, să fie achitată de către pârâţi lui F., aceasta dă expresie unui raport juridic distinct de raportul de partaj voluntar, consfinţit şi exprimat de convenţia tripartită ce a succedat actului juridic de partaj, autentificată sub nr. x din 29 martie 2019 de către notarul public D., prin care F., reclamantul A., şi pârâţii B. şi C. au convenit ca suma de 170000 de euro, parte din sulta de 868340 euro, să fie achitată prin virament bancar lui F..

Este de necontestat că interpretarea sistematică a clauzelor inserate într-un contract se face unele prin altele, înţelesul lor stabilindu-se în contextul raportului juridic reglementat prin respectivul act juridic iar acesta din urmă se va stabili în urma stabilirii voinţei reale a părţilor, prin raportare la conţinutul contractului. Cu toate acestea, însă, interpretarea sistematică nu presupune raportarea la clauzele altui contract- chiar între aceleaşi părţi, ci numai prin raportare la clauzele contractului care exprimă respectivul raport juridic.

În cauza pendinte, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la naşterea celor două raporturi juridice (de partaj juridiciar şi de transmitere a obligaţiei de plată către F., a sumei de 1700000 de euro, de la reclamant la pârâţi) rezidă, în mod inechivoc, tocmai din intenţia concordantă a acestora care a vizat, pe de o parte, sistarea stării de coproprietate, exprimată şi concretizată prin perfectarea contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 de către notarul public D., iar pe de altă parte, din dorinţa de a stinge obligaţia reclamantului de achitare a preţului total al vânzării către F., stabilit în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2017 la Societatea Profesională Notarială E., prin inserarea în cuprinsul contractului de partaj a clauzei privitoare la achitarea diferenţei de sultă în cuantum de 170000 de euro de către pârâţi lui F., dar şi prin încheierea convenţiei autentificate sub nr. x la 29 martie 2019 de către notarul public D. prin care F. şi-a exprimat acordul ca datoria reclamantului să fie achitată de către pârâţi.

Or, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, preluarea de către pârâţii B. şi C. a datoriei pe care reclamantul o avea faţă de F. dă expresia unui nou raport juridic născut între aceştia, cu un regim juridic propriu şi distinct, care nu poate fi guvernat de clauzele inserate în cuprinsul contractului de partaj voluntar, chiar dacă pârâţii figurează în calitate de debitori în ambele raporturi juridice.

Prin urmare, contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 de către notarul public D., privit ca instrumentum iuris, dă formă a două manifestări de voinţă a părţilor (negotium iuris), ca expresie juridică a intenţiei comune a acestora care au consimţit, prin intermediul unui singur act juridic, atât cu privire la încetarea coproprietăţii asupra imobilului teren arabil în suprafaţă de 118.429,00 m.p. situată în extravilan Municipiul Iaşi, Zona Bucium, Judeţul Iaşi, având număr cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, cât şi cu privire la transmiterea, către pârâţi, a unei obligaţii preexistente a reclamantului faţă de F.. Ca atare, în cuprinsul aceluiaşi act juridic, s-au cristalizat elemente care definesc două raporturi juridice distincte şi independente, executarea cu întârziere, de către pârâţi, a obligaţiei de plată către F. neputând atrage aplicarea sancţiunii prevăzute în contractul de partaj pentru plata cu întârziere a sultei de către pârâţi reclamantului, respectiv pactul comisoriu de gradul IV, aşa cum, în mod greşit, se afirmă prin criticile formulate.

În atare context, sancţiunea rezoluţiunii pentru neachitarea de către pârâţi, la termen, a tranşelor din sultele stabilite prin contractul de partaj se referă exclusiv la raportul juridic referitor la sistarea stării de coproprietate, şi nu poate fi extinsă şi deci, aplicată, şi raportului juridic având ca obiect transmiterea obligaţiei de plată a sumei de 170000 de euro de la reclamant la pârât, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant.

Aşadar, în dezacord cu susţinerile recurentului-reclamant, această operaţiune de plată nu îmbracă forma juridică a stipulaţie pentru altul, întrucât, prin clauza menţionată, părţile nu s-au identificat ca stipulant şi promitent, ci au stabilit ca pârâţii (noii debitori) să preia datoria pe care reclamantul (în calitate de debitor iniţial) o avea faţă de F. (creditor) aşa cum rezultă din cuprinsul convenţiei autentificate sub nr. x la 29 martie 2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că operaţiunea juridică încheiată între recurentul-reclamant A., F. şi intimaţii- pârâţi cuprinsă în convenţia autentificată sub nr. x la 29 martie 2019, prin care pârâţii s-au obligat la plata diferenţei de sultă datorată reclamantului terţului F., reprezintă o preluare de datorie, reglementată de dispoziţiile art. 1599-1608 C. civ.

Dacă în cazul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar dobândeşte un drept de creanţă nou în patrimoniul său, distinct de datoria iniţială dintre stipulant şi promitent, în speţă, intenţia părţilor nu a fost aceea de a crea un drept nou în favoarea lui F., ci de a stinge o datorie a reclamantului faţă de acesta. Prin urmare, F. a dobândit, astfel, calitatea de parte în raportul juridic cu pârâţii având ca obiect plata sumei de 170000 de euro cu titlu de diferenţă din preţul total al vânzării, stabilit în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2017 la Societatea Profesională Notarială E., în virtutea căreia, în aplicarea principiului libertăţii contractuale, a prevăzut noile termene de plată, prin tranzacţia încheiată cu pârâţii, în deplin acord cu ceea ce dispoziţiile art. 1169 din C. civ. reglementează.

În atare context, critica recurentului-reclamant conform căreia, în mod greşit, curtea de apel a validat modificarea, prin tranzacţia din 28 octombrie 2019, a termenului pentru restituirea sumei de 170000 de euro prevăzută în contractul de partaj autentificat sub nr. x la 29 martie 2019 nu poate fi reţinută, având în vedere că ulterior acordului de preluare de către pârâţi, prin convenţia din 29 martie 2019 autentificată sub nr. x, a datoriei reclamantului către F., părţile au dobândit libertatea de conveni asupra termenilor de restituire a respectivei sume, în virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor.

Cum plata a vizat stingerea unei datorii preexistente, iar F., în calitate de creditor al reclamantului, şi-a exprimat, în mod expres, consimţământul ca datoria reclamantului să fie achitată de pârâţi, reclamantul fiind substituit de pârâţi, în cauză a aut loc o veritabilă preluare de datorie, nefiind întrunite condiţiile stipulaţiei pentru altul, toate alegaţiile recurentului-reclamant în această privinţă neputând fi primite.

Înalta Curte reţine că simpla menţiune a unui terţ ca destinatar al unei plăţi, nu este suficientă pentru a califica operaţiunea drept stipulaţie pentru altul, aşa cum încearcă să acrediteze recurentul-reclamant prin memoriul de recurs; aceasta întrucât ceea ce contează este intenţia părţilor care nu a fost aceea de a crea în patrimoniul creditorului F. a unui drept nou sau de a-l gratifica, ci de a stinge datoria reclamantului faţă de acesta, folosindu-se de datoria pe care pârâţii o aveau faţă de reclamant, preluarea de datorie grefându-se pe un raport juridic preexistent, având ca obiect prestaţia ce făcea obiectul obligaţiei născute din contractul de partaj, pe care şi-au asumat-o pârâţii, ca noi debitori.

Împrejurarea că pentru diferenţa de 170000 de euro, parte din sulta de 868340 euro, prin declaraţia autentificată sub nr. x din 29 martie 2019, reclamantul împreună cu pârâţii şi cu F. au consimţit ca aceasta să fie plătită lui F. pentru achitarea datoriei pe care acesta o avea către acesta din urmă în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x la 21 decembrie 2017 de Societatea Profesională Notarială E., a avut ca efect substituirea pârâţilor în drepturile şi obligaţiile reclamantului, ca debitor iniţial, cu acordul creditorului, care a devenit el însuşi parte în noul raport juridic reprezentat de contractul de preluare de datorie.

Pe de altă parte, se reţine că urmare a acceptului creditorului F. cu privire la preluarea de către pârâţi a datoriei reclamantului, s-a realizat transmiterea obligaţiei de plată a sumei de 170000 de euro, din patrimoniul reclamantului, în patrimoniul pârâţilor, în condiţii de opozabilitate faţă de reclamant care a devenit un terţ raportul juridic nou creat între pârâţi şi F., fără dreptul de a invoca, în temeiul calităţii sale de creditor a pârâţilor pentru sultele datorate de aceştia în temeiul contractului de partaj, o eventuală nerespectare a obligaţiilor care incumba pârâţilor din respectivul raport juridic.

Prin urmare, stabilirea de către creditorul F., prin tranzacţia extrajudiciară din 28.10.2019 a unei alte date limită pentru restituirea de către pârâţi a datoriei preluate de la reclamant, prin extinderea termenului de plată pentru ambele tranşe, contrar susţinerilor recurentului, este pe deplin valabilă, în aplicarea principiului libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ. care permit părţilor stabilirea unui anumit moment pentru exigibilitatea obligaţiei preluate, dată fiind independenţa acestui raport juridic în raport de cel privitor la partajarea bunului imobil.

Aşa fiind, susţinerile părţii recurente conform căreia tranzacţia extrajudiciară încheiată de intimaţii B., C. şi F. are un caracter accesoriu contractului de partaj, preluând clauzele esenţiale din acest contract cu privire la obligaţia de plată a sultei precum şi a modalităţii de plată a acesteia, sunt nefondate şi vor fi respinse, în consecinţă.

În privinţa aserţiunii potrivit căreia instanţa de apel, în mod nelegal, a valorificat din punct de vedere juridic tranzacţie extrajudiciară având în vedere că aceasta este lovită de nulitate absolută, întrucât prin aceasta s-a dispus modificarea termenilor şi condiţiilor de plată de către pârâţii B. şi C. a sumei în cuantum de 170.000 euro, Înalta Curte reţine că această este nefondată, întrucât aprecierea probelor este apanajul exclusiv al instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant a argumentat nelegalitatea deciziei atacată din perspectiva unei pretinse aplicări greşite de către instanţa de apel a prevederilor art. 1243, art. 1270, art. 1280 şi art. 1281 din C. civ. atunci când a reţinut că a intervenit o prelungire legală a termenelor de plată prin tranzacţie extrajudiciară din 28 octombrie 2019, susţinând că expunerea publică a respectivului act juridic a avut loc pe parcursul soluţionării pricinii, fiind întocmit "pro causa", recurentul-reclamant neavând cunoştinţă de existenţa sa, iar pe de altă parte, declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către Notar Public G. luliana a fost emisă ulterior transmiterii de către recurent a notificării din 25 mai 2020 adresată pârâţilor prin care era adus la cunoştinţă intervenirea rezoluţiunii de plin drept a contractului de partaj voluntar.

Înalta Curte constată că sub aparenţa unei critici de nelegalitate care vizează pretinsa aplicare şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor 1243, art. 1270, art. 1280 şi art. 1281 din C. civ., recurentul reclamant aduce în discuţie, în mod inadecvat procedural, aspecte ce ţin de situaţia fapt referitoare la momentul la care a luat la cunoştinţă de tranzacţia extrajudiciară în legătură cu care susţine că a fost întocmită pro causa, respectiv de momentul la care a fost întocmită declaraţia autentificată sub nr. x/29.07.2020 de către Notar Public G. luliana, ulterior transmiterii notificării din 25 mai 2020 adresată pârâţilor prin care era adus la cunoştinţă intervenirea rezoluţiunii de plin drept a contractului de partaj voluntar. Or, această solicitare este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, întrucât aprecierea probelor în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei actelor şi faptelor deduse judecăţii este dată de legiuitor în puterea necenzurabilă a judecătorilor fondului şi se realizează pe temeiul art. 264 C. proc. civ., prin examinarea fiecărei probe în parte şi pe toate în ansamblul lor, în mod liber şi potrivit convingerilor acestora.

În continuare, Înalta Curte reţine că prin completarea motivelor de recurs înregistrate la 18 iunie 2024, pe lângă dezvoltarea aspectelor de nelegalitate prezentate prin memoriul de recurs care au primit deja dezlegare conform considerentelor anterior redate, recurentul-reclamant a criticat decizia curţii de apel şi sub aspectul existenţei unei pretinse confuzii decurgând din considerarea identităţii între stipulaţia pentru altul şi contracul în favoarea unei terţe persoane, noţiuni juridice distincte. Or, aceste aspecte, deşi au fost invocate şi în stadiul procesual anterior, instanţa de apel a constatat că au fost formulate cu nerespectarea prevederilor art. 470 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., fiind respinse, ca tardive. În atare context, reiterarea în recurs, a criticii privitoare la existenţa unei confuzii decurgând din considerarea identităţii între stipulaţia pentru altul şi contracul în favoarea unei terţe persoane, nu este permisă având în vedere că acestea nu au fost supuse dezbaterii pe fond şi deci, unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate în faţa instanţelor de fond nu se poate trece.

În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 124 din 28 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 124 din 28 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.