Auction lease dispute: appeals dismissed, upholding dismissal of bidder's claims and landlord's damages

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Obiectul cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 06 aprilie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate culpa pârâtei pentru nesemnarea contractului de închiriere nr. x/19.06.2019; obligarea pârâtei la restituirea taxei de participare la licitaţie, în cuantum de 1548 Euro; obligarea pârâtei la aducerea spaţiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentaţia aferentă licitaţiei; obligarea pârâtei să pună la dispoziţia reclamantei spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019 pentru o perioadă de 5 ani.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei echivalente în RON a 161.011,65 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul provocat prin nesemnarea contractului, invocând fapta ilicită a reclamantei constând în refuzul semnării contractului, depăşirea atât a termenului prevăzut în oferta reclamantei, cât şi a termenului prevăzut în caietul de sarcini din procedura de licitaţie.

2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1804/16.02.2021, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 1697/28.06.2023, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.548 Euro, cu titlu de taxă de participare la licitaţie, sa aducă spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, la starea tehnică descrisă în documentaţia aferentă licitaţiei, a obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamantei spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, pentru o perioadă de 5 ani şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată avansate, respectiv suma de 11.904,60 RON, taxă timbru şi suma de 16.115,88 RON, onorariu avocat.

3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 1646 A din 07 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., împotriva încheierii de şedinţă din 13.10.2021 şi a celei din 22.11.2022, a admis apelul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei civile nr. 1697/28.06.2023, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a înlăturat obligaţia pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamantă, a obligat reclamanta la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în cuantum de 7500 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză

4.1. Recursul principal formulat de reclamanta A. S.R.L

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1646 din 07.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casarea, în parte, a acesteia şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1697 din 28.06.2023, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia curţii de apel a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti având în vedere că soluţia a fost pronunţată în considerarea unor prevederi generale, care nu i-au susţinut raţionamentul juridic. În acest sens, a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut că demersul reclamantei prin care se susţine că starea spaţiului câştigat ca urmare a derulării procedurii de licitaţie nu ar corespunde specificaţiilor tehnice din caietul de sarcini, nu mai poate fi supus analizei instanţei pe temeiul prevederilor din C. civ., având în vedere că aceste aspecte puteau fi cenzurate exclusiv prin intermediul unor norme şi proceduri speciale, pe care reclamanta nu le-a urmat.

Or, raţionamentul instanţei de apel înlătură de la aplicare dispoziţii legale în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 1528 (1) şi art. 1530 C. civ. asupra cărora instanţa fondului s-a pronunţat, în mod expres, ca având aplicabilitate generală, reprezentând dreptul comun în materie civilă, în conformitate cu art. 2 şi art. 3 C. civ. şi prin urmare sunt aplicabile şi prezentului litigiu.

Chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ar pretinde prevalenţa dispoziţiilor Regulamentului Bursei de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziţie de produse, servicii sau lucrări asupra prevederilor C. civ., în concursul dintre prevederile din C. civ. şi cele dintr-un regulament aprobat de o autoritate administrativă, vor avea prioritate dispoziţiile din C. civ.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care în opinia acesteia, deşi cererea dedusă judecăţii este respinsă, ca neîntemeiată, în considerente se regăsesc aspecte care demonstrează inadmisibilitatea, chestiune care însă nu a fost invocată de către instanţa de judecată şi nici nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, cu nesocotirea prevederilor art. 6, art. 245, art. 247 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii acţiunii reclamantei fără a supune dezbaterii contradictorii aceste aspecte, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că raţionamentul expus de curtea de apel în pronunţarea soluţiei îi lipseşte, în opinia sa, elemente esenţiale referitoare la indicarea normelor speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile, norme din care să rezulte excluderea de la aplicare a dispoziţiile C. civ. cât şi a celor din C. civ. care nu pot primi eficienţă.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1527 din C. civ. potrivit căruia părţile trebuie să îsi respecte cuvântul dat şi să-şi îndeplinească obligaţiile în natură, indiferent de cât de oneroase ar fi. Executarea în natură înseamnă executarea întocmai a obligaţiei asumate prin contract.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că dispoziţiile art. 1.527 din C. civ. sunt pe deplin incidente dat fiind că intimata-pârâtă a refuzat îndeplinirea obligaţiei asumate, actele depuse la dosar confirmând situaţia de fapt:

Astfel, prin invitaţia de participare din 08.05.2019, Bursa Română de Mărfuri a anunţat organizarea procedurii de licitaţie deschisă, urmată de strigarea liberă a preţului, prin care Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti închiriază în incinta Aeroportului Internaţional Henri Coandă Bucureşti, Zona Tehnică, o clădire constând în Parter, Spaţiu verde, platformă betonată, pe o perioadă de 5 ani; prin procesul-verbal de deschidere şi calificare nr. x din 21.05.2019, încheiat cu ocazia deschiderii ofertelor la procedura privind atribuirea de către Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a contractului "închiriere a unei clădiri în incinta Aeroportului Internaţional Henri Coanda zona tehnică, în vederea desfăşurării de activităţi aeronautice, comisionare vamală şi expediţii internaţionale, lucrări de infrastructură aeroportuară", reclamanta a fost declarată calificată şi admisă ca urmare a îndeplinirii tuturor cerinţele solicitate în documentaţia de licitaţie; la 26.06.2019, în temeiul Hotărârii nr. 1, Comisia de analiză, constituită conform Deciziei Bursei Române de Mărfuri nr. 48/20.05.2019 a Directorului General al Bursei Române de Mărfuri, a atribuit reclamantei dreptul de a încheia contractul de "închiriere a unei clădiri în incinta Aeroportului Internaţional Henri Coandă Bucureşti -zona tehnică; după atribuirea dreptului de a încheia contractului de închiriere, reclamantei i s-a permis inspectarea imobilului, ocazie cu care s-a constatat că starea tehnică a acestuia nu corespunde cu starea tehnică descrisă în Caietul de sarcini şi nici cu cea din contractul de închiriere ce urma să fie semnat, solicitând pârâtei să se conformeze obligaţiilor asumate, în sensul de a aduce imobilul la starea tehnică descrisă în documentaţia aferentă licitaţiei.

În cadrul întâlnirilor avute între părţi cu acest scop, reprezentanţii pârâtei au dat asigurări că situaţia se va remedia iar spaţiul va fi adus în condiţiile stipulate în documentaţia de atribuire.

La 23 ianuarie 2020, reclamanta a transmis Intimatei-pârâte, atât pe e-mail, cât şi prin intermediul serviciilor poştale. Notificarea prin care a pus-o în întârziere cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat prin nesemnarea Contractului de închiriere x/19.06.2019, Notificare ce a fost primită la de 30.01.2020, iar la 21 februarie 2020, reclamanta a transmis pârâtei o ultimă convocare pentru 11 martie 2020, în vederea identificării unei soluţii pentru repararea/stingerea prejudiciului cauzat iar prin adresa din 4.03.2020, pârâta a refuzat orice discuţie în legătură cu această chestiune.

Or, aceste aspecte demonstrează că perfectarea contractului de închiriere nu s-a realizat din cauza atitudinii culpabile a intimatei care a refuzat să se conformeze obligaţiilor asumate, respectiv predarea imobilului în starea tehnică descrisă în Caietul de sarcini şi în conţinutul contractului anterior menţionat,

4.2. Recursul incident exercitat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii reconvenţionale formulate şi obligarea reclamantei la plata sumei, echivalent în RON, a 161.011,65 euro, la cursul de schimb euro-ron stabilit de Banca Naţională a României pentru data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul provocat ca urmare a neîncheierii contractului de închiriere nr. x/2019.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că este îndreptăţită la acoperirea prejudiciului provocat de reclamantă ca urmare a neîncheierii contractului de închiriere, în cuantum de 161.011,65 EUR.

În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că prejudiciul ar fi limitat la perioada de 20 de zile stabilită pentru încheierea contractului de închiriere, pentru care prejudiciul este acoperit de garanţia depusă de reclamantă, iar ulterior împlinirii acestui termen, pârâta avea posibilitatea de a valorifica spaţiul şi ca atare, nu este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, cu eludarea dispoziţiilor art. 1530 şi art. 1.531 C. civ.

Contrar reţinerilor curţii de apel, pârâta s-a aflat în imposibilitate de valorificare a imobilului având în vedere că asupra acestuia se purta un litigiu, nicio persoană nefiind interesată în contractarea unui imobil în privinţa căruia se dispută drepturi în instanţă, iar în ipoteza în care ar fi existat o persoană interesată în închirierea imobilului, în situaţia în care reclamanta ar fi câştigat litigiul, aceasta era îndreptăţită la preluarea imobilului, împrejurarea care ar fi generat obligaţia pârâtei de dezdăunare a potenţialul chiriaş urmare a încetării intempestive a contractului de închiriere.

Prin urmare, pârâta este îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului suportat, conform art. 1.531 C. civ., având în vedere că, în cauză, sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a reclamantei, respectiv fapta ilicită constând în refuzul semnării contractului, prin depăşirea termenului prevăzut în caietul de sarcini din procedura de licitaţie, obligaţie pe care a refuzat să o îndeplinească, cu toate că, potrivit art. 1.170 C. civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă la încheierea contractului şi că ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.

Totodată, a mai învederat că potrivit art. 1.349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să nu aducă atingere prin inacţiunile sale intereselor legitime ale altor persoane, în cauză, interesul legitim al pârâtei Compania Naţională de Aeroporturi Bucureşti constând în dreptul de a beneficia de un contract, cuantumul prejudiciului este reprezentat de valoarea contractului, legătura de cauzalitate între fapta reclamantei şi prejudiciu este evidentă, în sensul în care, în ipoteza în care reclamanra ar fi semnat contractul, pârâta ar fi beneficiat de sumele de bani cerute pe cale reconvenţională cu titlu de chirie, or, ca o consecinţă a nesemnării contractului de către reclamantă, pârâta a fost privată pe nedrept de aceste sume. Vinovăţia reclamantei cu privire la fapta ilicită rezultă din nesemnarea contactului de închiriere.

Prin urmare, curtea de apel a dat o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1530 şi art. 1531 din C. civ. în sensul în care a limitat prejudiciul datorat de reclamantă pârâtei la perioada de 20 de zile în care trebuia să fie încheiat contractul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

II.1 Recursul principal exercitat de reclamanta A. S.R.L..

Prealabil, cu privire la conţinutul concluziilor scrise transmise prin poşta electronică de recurenta-reclamantă la 30 ianuarie 2025, se reţin următoarele:

Având ca reper data comunicării deciziei nr. 1646 A R din 07 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv 22 ianuarie 2024, potrivit procesului-verbal aflat la dosarul curţii de apel, Înalta Curte observă că, în cauză, termenul de recurs s-a împlinit la 22 februarie 2024, aceasta fiind data limită până la care recurenta-reclamantă avea posibilitatea să depună motivele de recurs, în completarea cererii iniţiale de recurs.

Aşadar, completarea motivelor de recurs depuse de recurenta-reclamantă la aproximativ un an de zile de la împlinirea termenului legal pentru motivarea căii de atac, respectiv prin transmiterea lor prin poştă electronic la 30 ianuarie 2025, s-a produs cu depăşirea termenului legal prevăzut de dispoziţiile art. 485 C. proc. civ., sens în care, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca analiza susţinerilor deduse judecăţii pe această cale să se producă numai în măsura în care îşi găsesc corespondent în acele critici expuse prin cererea iniţială.

Tot cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea de atac extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată, în sensul că vizează chestiuni de ordin procedural şi/sau substanţial.

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecarea căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost examinat de către instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel, susţinând că, în mod greşit, a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1528 alin. (1) şi art. 1530 din C. civ., prevederi legale în vigoare, reţinându-se ca fiind incidente cauzei prevederile speciale din cuprinsul Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziţie de produse, servicii sau lucrări deşi, în opinia sa, în concursul dintre cele norme legale, prevalenţă au normele ce se regăsesc în C. civ., iar nu cele aprobate de o autoritate administrativă.

Înainte de a proceda la examinarea propriu-zisă a criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă afirmă într-un mod lipsit de acurateţe juridică că instanţa de apel "în mod greşit a dat prevalenţă Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziţie de produse, servicii sau lucrări" în condiţiile în care instanţa de apel, sancţionând reţinerea de către prima instanţă a incidenţei dispoziţiilor acestui regulament, a apreciat a fi incident Regulamentul Bursei Române de Mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitaţie, act ce reglementează în mod distinct regulile privind modul de desfăşurare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii, şi în raport de care şi-a construit întregul silogism.

În continuare, trecând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reţine că pentru a fi incident motivul de casare invocat, este necesar să existe o incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organiză, instanţa de judecată săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Înalta Curtea reţine că invocând acest motiv de recurs, recurenta reclamantă contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel urmare a aprecierii asupra normelor legale incidente şi încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile au indicat o altă denumire sau un alt temei, consacrată prin art. 22 din C. proc. civ.

Acest articol, intitulat "Rolul judecătorului în aflarea adevărului", prevede la alin. (4) că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Această prevedere este o concretizare a principiului fundamental de drept cunoscut sub denumirea de "iura novit curia" (instanţa cunoaşte legea), care incumbă judecătorului nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a aplica norma legală corectă în soluţionarea cauzei, indiferent de modul în care părţile au formulat cererile sau apărările din punct de vedere juridic.

Or, se constată că aprecierea asupra incidenţei normelor legale care reglementează raportul juridic dedus judecăţii, prin interpretarea şi aplicarea lor la cazul concret, conform rolului său de a soluţiona litigiile, este atributul instanţei de judecată, care, de altfel, se constituie într-un aspect central al funcţiei judiciare, care permite instanţei de judecată să determine legea aplicabilă şi să pronunţe o hotărâre conformă cu legea.

În consecinţă, reţinând că susţinerile invocate şi încadrate de recurenta reclamantă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ca justificând depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti reprezintă, în realitate, exercitarea prerogativelor legale recunoscute judecătorului de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea dreptului la apărare din perspectiva în care, considerentele care au stat la baza pronunţării soluţiei "maschează", de fapt, o inadmisibilitate a cererii de deduse judecăţii, excepţie care nu a fost invocată de instanţă, în mod explicit, şi nici nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, cu nesocotirea astfel a prevederilor art. 6, art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1), art. 22 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În esenţă, recurenta-reclamantă critică faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii, implicite, a excepţiei inadmisibilităţii, excepţie care nu a fost pusă în prealabil în discuţia părţilor, aşa cum impun dispoziţiile art. art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1) din C. proc. civ.

Inadmisibilitatea reprezintă o instituţie specifică procedurii civile, nefiind identificată nicio valenţă a acestei sancţiuni care să prezinte o corelare funcţională, directă şi bine definită, cu acele concepte specifice dreptului substanţial civil şi care împiedică instanţa de judecată, învestită cu o cerere principală, accesorie, adiţională sau incidentală, să analizeze şi să tranşeze fondul pretenţiei deduse judecăţii, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim al celui care învesteşte instanţa cu o pretenţie sau al impunerii executării unei obligaţii civile concrete pentru pârât.

Prin urmare, inadmisibilitatea este acea sancţiune procedurală care împiedică soluţionarea pe fond a cererii introductive de instanţă, acţionând ca o fine de neprimire cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, acestea rămânând, ca urmare a pronunţării inadmisibilităţii, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea şi temeinicia lor şi se prezintă ca o cauză de neprimire a solicitării reclamantului de analizare a temeiniciei susţinerilor acestuia privind exercitarea drepturilor subiective civile pretinse, precum şi o piedică în soluţionarea apărărilor pârâtului, în privinţa inexistenţei sau a netemeiniciei pretenţiilor celorlalte părţi litigante, privind obligaţia civilă reclamată a fi executată în acest cadru procesual.

Pe de altă parte, în analiza aceluiaşi aspect de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul este îndrituit să se pronunţe asupra a tot ceea ce părţile i-au cerut (ofensiv sau defensiv) fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului.

În acest sens, Înalta Curte reţine că art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept care îi sunt aplicabile, iar art. 22 alin. (4) din acelaşi cod dispune că judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4) şi alin. (6) din C. proc. civ.

Aşadar, judecătorul are menirea identificării, interpretării şi aplicării normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestită de către părţi. Aşa fiind, instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 din C. proc. civ., instanţa este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta că nesocoteşte dreptul la apărare al părţilor.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi drept, conform art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, infirmând astfel soluţia pronunţată de către tribunal.

Astfel, examinând obiectul cererii deduse judecăţii, prin raportare la cauza demersului judiciar demarat de reclamantă, Curtea de apel a constatat că acesta priveşte constatarea culpei pârâtei pentru nesemnarea unui contract de închiriere cu ocazia derulării unei proceduri de licitaţie, obligarea pârâtei la restituirea taxei de participare la licitaţie, la aducerea spaţiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentaţia aferentă licitaţiei, respectiv, punerea la dispoziţia reclamantei a spaţiului pentru o perioadă de 5 ani.

În privinţa fundamentului pretenţiilor reclamantei, s-a reţinut ca acesta este reprezentat de starea tehnică neconformă cu descrierea realizată în cuprinsul documentaţiei aferentă derulării unei licitaţiei pentru închiriere unui spaţiu, în cadrul căreia reclamanta a fost declarată câştigătoare.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 1528 alin. (1) şi art. 1530 din C. civ.

Instanţa de apel, învestită de către pârâtă cu controlul judiciar al sentinţei tribunalului, a statuat pe fondul pricinii deduse judecăţii, decelând asupra condiţiilor necesare a fi întrunite pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, reţinând că reclamanta nu poate obţine, în temeiul prevederilor din C. civ., condamnarea pârâtei pentru deficienţe legate de modul de derulare a procedurii de licitaţie, acestea putând fi deferite instanţei de judecată prin căi de contestare speciale, la care, de altfel, reclamanta nu a recurs, fără a reţine incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, în sens procedural, aşa cum se afirmă prin memoriul de recurs.

În continuare, examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat că pretenţiile deduse judecăţii îşi găsesc dezlegarea în cuprinsul unor prevederi speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului prin intermediul procedurilor de licitaţie organizate de Bursa Română de Mărfuri.

În atare context, se cuvine notat că instanţa de apel nu avea obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluţia pronunţată şi a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolului instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume, soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., evident cu condiţia respectării cadrului judecăţii şi a limitelor devoluţiunii.

Aşadar, cadrul procesual din perspectiva temeiului juridic afirmat şi limitele în care se putea efectua noua judecată în fond a litigiului necesitau cercetarea măsurii în care era sau nu incidentă instituţia răspunderii civile delictuale, cu consecinţele care decurg de aici, ceea ce impunea instanţei de apel verificarea raţionamentului judecătorului fondului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor materiale şi juridice prevăzute de dispoziţiile art. 1528 şi art. 1530 din C. civ., prin raportare la prevederile din Regulamentul Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziţie de produse, servici sau lucrări.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante privitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie, recunoscut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., cât timp acesta trebuie exercitat în limitele stabilite de lege, iar inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun (în răspundere civilă delictuală) ca urmare a faptului că legea pune la dispoziţia părţii alt tip de acţiune instituită prin dispoziţii speciale nu poate conduce la concluzia că ar fi fost îngrădit dreptul acesteia de acces la justiţie, acesta fiind garantat tocmai prin dispoziţiile speciale care îi recunosc dreptul la acţiune în instanţă.

În atare context, prin raportare la conţinutul deciziei recurate, criticile privitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1), art. 22 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. rămân fără fundament, în cauză nefiind verificate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la soluţionarea de către instanţa de apel a cererii de chemare în judecată în urma admiterii excepţiei inadmisibilităţii, ca excepţie de procedură absolută şi peremptorie.

În legătură cu critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel, în mod greşit, nu a dat prevalenţă normelor din C. civ., Înalta Curte constată că această chestiune aduce în discuţie aplicarea şi interpretarea normelor de drept substanţial, ce urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a invocat faptului că instanţa de apel nu a argumentat decizia recurată cu arătarea temeiului de drept care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile, norme din care să rezulte excluderea de la aplicare a prevederilor C. civ.

Criticile recurentei-reclamante aduc în discuţie încălcarea normei procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din perspectiva cărora Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că hotărârea recurată este motivată în fapt şi în drept, în conformitate cu dispoziţiile legale anterior menţionate, cu arătarea în concret a argumentelor pentru care apelul pârâtei a fost admis, precum şi a celor pentru care hotărârea primei instanţe a fost considerată ca fiind netemeinică şi nelegală.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, în deplin respect al cauzei juridice, înţeleasă ca fundament al pretenţiei afirmate în proces, instanţa de prim control judiciar, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, a reevaluat, prin raportare la împrejurările de fapt relevante, condiţiile materiale şi juridice care permit activarea mecanismului răspunderii civile delictuale, argumentând, cu trimitere la probatoriul dosarului, faptul că "în aplicarea Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitaţie, care cuprinde regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului prin intermediul procedurilor de licitaţie organizate de Bursa Română de Mărfuri, conform căruia oferta reprezintă manifestarea de voinţă fermă şi irevocabilă pentru ofertantul declarat câştigător de a contracta în conformitate cu documentaţia licitaţiei, şi având în vedere că din caietul de sarcini pe baza căruia a fost elaborată oferta reclamantei rezultă că a fost descris spaţiul supus închirierii, reclamanta vizitând la 20.05.2019 amplasamentul spaţiului pentru care şi-a manifestat intenţia de închiriere, fără a formula obiecţiuni, aceasta nu are dreptul de a pretinde ca bunul să se prezintă în altă stare sau cu alte dotări.".

Astfel fiind, instanţa de apel, într-o argumentare cuprinzătoare, explicită şi specifică, caracterizată de atributele clarităţii şi coerenţei, a justificat în mod corect înlăturarea considerentelor primei instanţe dedicate condiţiilor legale cerute pentru admiterea unei acţiuni de acest tip, cerinţe apreciate de către instanţa de apel ca nefiind îndeplinite în procesul pendinte, ceea ce a determinat respingerea, ca neîntemeiat, a demersului reclamantei.

În acest sens, instanţa de apel a examinat, cu prioritate, îndeplinirea condiţiei referitoare la dreptul recurentei-reclamante, în calitate de ofertant câştigător al licitaţiei pe care nu a contestat-o, de a pretinde, în temeiul prevederilor art. 1528 alin. (1) şi art. 1530 din C. civ., ca bunul ce a făcut obiectul licitaţiei să se prezinte în altă stare sau cu alte dotări şi a concluzionat reţinând că, "În urma licitaţiei, reclamanta a dobândit dreptul de a contracta în conformitate cu documentaţia licitaţiei prin semnarea contractului de închiriere, în condiţiile descrise în documentaţia de licitaţie şi în Regulamentul Bursei Române de Mărfuri, şi nu dă dreptul de a pretinde bunul în altă stare sau cu alte dotări. În acest condiţii, nu poate fi reţinută culpa pârâtei pentru neîncheierea contractului de închiriere iar din perspectiva punctului 8 din caietul de sarcini, nu există temei pentru obligarea acesteia la încheierea contractului cât vreme termenul prevăzut pentru semnarea contractului de maximum 20 de zile calendaristice de la adjudecare, a expirat ".

Drept urmare, este corect din punct de vedere logico-juridic şi, deopotrivă, complet raţionamentul instanţei de apel care a explicat, adecvat, ca nefiind îndeplinită condiţia culpei pârâtei pentru neîncheierea contractului de închiriere.

Tot astfel, în mod judicios a notat instanţa de apel că cererea privind restituirea garanţiei este nefondată, deoarece potrivit art. 8 din Secţiunea III a Regulamentului Bursei Române de Mărfuri, garanţia ofertanţilor câştigători se reţine până la semnarea contractului şi plata comisionului datorat Bursei Române de Mărfuri de către ofertantul câştigător iar în raport de precizările cuprinse în Documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei, secţiunea H1, în cazul în care ofertantul declarat câştigător se face vinovat de nesemnarea şi de neexecutarea contractului de închiriere în termenul prevăzut, ofertantul pierde garanţia de participare.

Prin urmare, nu se poate susţine, cu temei, că decizia instanţei de apel ar fi nemotivată din perspectiva în care nu ar conţine normele de drept care să susţină soluţia pronunţată, aşa cum se afirmă prin cererea de recurs.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicare greşită a prevederilor art. 1527 C. civ.

Recurenta afirmă că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat de la aplicare aceste prevederi legale de vreme ce, în cauză, a fost făcută dovada deplinei aplicabilităţi a acestora, faţă de împrejurarea că pârâta a refuzat îndeplinirea obligaţiei asumate, motivul pentru care contractul de închiriere nu a intrat în vigoare fiind cauzată de atitudinea culpabilă a pârâtei care a refuzat să se conformeze obligaţiilor asumate, respectiv să predea spaţiul în starea tehnică descrisă în caietul de sarcini şi în conţinutul contractului de închiriere.

Şi această critică are caracter nefondat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că nemulţumirea recurentei-reclamante deduce în mod indirect spre analiza instanţei de recurs legalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la reţinerea incidenţei normelor speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului prin intermediul procedurilor de licitaţie organizate de Bursa Română de Mărfuri, în defavoarea celor din C. civ., invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi pe care le apreciază ca fiind aplicabile.

Înalta Curte reţine că, în contextul dreptului comun, în privinţa întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în construcţia juridică a recurentei-reclamante, constatarea culpei pârâtei pentru nesemnarea contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, ca şi obligarea acesteia la restituirea taxei de participare la licitaţie, respectiv, la aducerea spaţiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentaţia aferentă licitaţiei şi obligarea de a pune la dispoziţia reclamantei spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019 pentru o perioadă de 5 ani, sunt în legătură cu derularea procedurii speciale privitoare la valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului prin intermediul procedurilor de licitaţie organizate de Bursa Română de Mărfuri, regăsite în Regulamentul Bursei române de mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitaţie.

Asemenea repere care se regăsesc în cuprinsul cererii de sesizare a instanţei prin care a fost declanşat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privinţa naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la condamnarea pârâtei pentru fapte imputate a fi derulate în cadrul unei proceduri de licitaţie, reglementate prin norme speciale, aşa cum s-a arătat.

În atare context, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că demersul reclamantei ignoră procedura specială de atribuire a bunului sau contestarea licitaţiei, prin invocarea dispoziţiilor din C. civ. (art. 1527) a căror incidenţă nu poate fi reţinută în concurs cu normele speciale care prevăd modalitatea de valorificare prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului prin intermediul procedurilor de licitaţie organizate de Bursa română de Mărfuri dând eficienţă acestor din urmă dispoziţii.

În continuare, sub un al doilea aspect, Înalta Curte reţine că în argumentarea aceluiaşi motiv de casare analizat, recurenta-reclamantă a expus, în mod detaliat, procedura derulată cu ocazia organizării licitaţiei la care a participat, şi în urma căreia a fost desemnată câştigătoare pentru semnarea contractului de închiriere, dar şi demersurile ulterioare întreprinse de aceasta ca urmare a constatării, ulterior finalizării procedurii de licitaţie, a neregulilor tehnice ale imobilului, în intenţia sa de a "convinge" instanţa de recurs în privinţa temeiniciei solicitărilor formulate.

Aşa fiind, Înalta Curte constată însă că aceste chestiuni nu sunt apte a susţine critici de nelegalitate ale deciziei recurate pentru că, aşa cum s-a arătat, acestea tind a provoca o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, care nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, fiind formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse de art. 488 din C. proc. civ.

II.2. Recursul incident exercitat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A.

Întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 1530 şi art. 1531 din C. civ.

În esenţă, în argumentarea nelegalităţii hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu este îndreptăţită la acoperirea întregului prejudiciu pretins, reprezentat de cuantumul chiriei de 161011,65 euro, datorate de reclamantă pentru toată durata contractuală, de 5 ani, în raport de împrejurarea că, ulterior expirării termenului de 20 de zile stabilit pentru semnarea contractului de închiriere, aceasta ar fi putut proceda la valorificarea imobilului în discuţie.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1530 C. civ. invocat ca temei juridic al cererii reconvenţionale (referitor la care recurenta-pârâtă pretinde că au fost în mod greşit aplicate de către instanţa de apel):

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.".

Conform art. 1531 din acelaşi Cod "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale arătate reiese că pentru stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului se aplică principiile instituite prin art. 1530-art. 1531 C. civ. în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi câştigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat. Aşadar, dacă nu este stabilită, în mod cert, o legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins, partea care solicită acordarea de despăgubiri nu poate beneficia de acoperirea prejudiciului pretins.

Pe de altă parte, câştigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia, condiţie care nu poate fi apreciată ca fiind realizată prin simpla indicare de către partea prejudiciată a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea, în concret, a unor daune produse în patrimoniul său.

În speţa supusă judecăţii, în privinţa solicitării pârâtei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul provocat de reclamantă pentru nesemnarea contractului de închiriere, Curtea de apel a constatat că aceasta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri doar pentru perioada de 20 de zile în care reclamanta era obligată să se prezinte pentru semnarea contractului, conform normelor din caietul de sarcini care a reglementat desfăşurarea licitaţiei şi la care ambele părţi au achiesat, şi în care bunul nu a putut fi valorificat. Pentru restul perioadei ce a urmat expirării acestui termen, instanţa a reţinut că pârâta nu este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri având în vedere că avea posibilitatea să exploateze spaţiul şi să dispună de el, astfel încât să evite înregistrarea prejudiciului pretins.

Soluţia instanţei de apel este una corectă, în acord cu normele de drept substanţial criticate, pentru următoarele considerente:

În drept, conform art. 1534 alin. (2) C. civ., "debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă".

Din interpretarea acestui text legal rezultă că faţă de debitor, creditorul are obligaţia de minimă diligenţă de a evita producerea prejudiciului rezultat din fapta ilicită a debitorului, respectiv din neexecutarea de către acesta a obligaţiei ce îi revenea, dar şi că omisiunea executării acestei obligaţii este sancţionată cu pierderea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fapta ilicită a debitorului sau din neexecutarea obligaţiei debitorului.

Prin urmare, legiuitorul român atribuie creditorului obligaţiile ce revin unui bonus pater familias faţă de bunurile sale, inclusiv creanţele, fiind nu numai îndreptăţit, dar chiar obligat să îşi păzească, în mod prudent, proprietatea.

Pe de altă parte, legea nu conţine o definiţie normativă a sintagmei "minimă diligenţă". În asemenea condiţii, în baza unui principiu din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, se poate conchide că sensul sintagmei este cel din limbajul comun. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, diligenţa înseamnă zelul, sârguinţa, osteneala, promptitudinea pe care o persoană trebuie să le exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume.

Prin cererea formulată, pârâta solicită instanţei obligarea reclamantei la plata de despăgubiri aferente perioadei ulterioare expirării termenului de semnare a contractului, reprezentată de contravaloarea chiriei ce urma să fie încasată în ipoteza în care contractul de închiriere at fi fost perfectat, în cuantum de 161011,65 euro.

Însă, potrivit celor anterior reţinute, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a procedat la semnarea contractului de închiriere în termenul agreat, pârâtei îi revenea obligaţia de limitare a prejudiciului ulterior expirării termenului de 20 de zile stabilit pentru semnarea contractului. Cu toate acestea, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu a făcut dovada unor minime demersuri sau diligenţe care să probeze intenţia sa de reducere a prejudiciului, şi nici a altor măsuri care să fi demonstrat imposibilitatea de valorificare a imobilului, adoptând o conduită inaptă să concilieze interesul propriu cu interesul debitorului la limitarea prejudiciului.

Nesemnarea de către reclamantă, în termenul stabilit în caietul de sarcini, a contractului de închiriere nu poate reprezenta o împrejurare care să nască în patrimoniul pârâtei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii pe care aceasta le putea preîntâmpina printr-un comportament activ, al unui adevărat bonus pater familias, destinat a limita sau a neutraliza cel puţin o parte din prejudiciul care nu este încă realizat, dar a cărui producere era iminentă.

Simplele afirmaţii ale recurentei-pârâte că valorificarea spaţiului prin încheierea unui contract de locaţiune cu o altă persoană nu a fost posibilă din cauza existenţei prezentului litigiu care a scăzut interesul terţilor în a contracta dar şi presupusul risc la care s-ar fi expus recurenta-pârâtă în ipoteza în care ar fi procedat la închirierea spaţiului unui terţ, iar instanţa ar fi pronunţat o soluţie favorabilă reclamantei, în sensul obligării sale la perfectarea contractului care ar fi atras răspunderea sa contractuală în raport de terţ pentru întreruperea intempestivă a contractului de închiriere, nu sunt apte a genera automat un drept la despăgubiri pentru chiria nerealizată. În acest sens, Înalta Curte constată că pârâta nu a depus niciun fel de înscrisuri (de ex., o altă promisiune de contract fermă, oferte concrete de la terţi refuzate sau dovezi ale cheltuielilor efective) care să demonstreze un prejudiciu actual şi cert, ci a invocat un potenţial câştig viitor, incert, calculat în baza prevederilor contractuale şi care ar fi rezultat din încasarea, timp de 5 ani, a unei chirii lunare în cuantum de 926,79 euro.

Cum recurenta-pârâtă nu a dovedit că a suportat prin faptul nesemnării de către reclamantă a contractului de închiriere un alt prejudiciu decât cel rezultat din indisponibilizarea imobilului pe perioada de 20 de zile în care era stabilită pentru semnarea contractului de închiriere şi care a fost reparat integral de garanţia depusă de reclamantă, în condiţiile stipulate de Regulamentul Bursei Române de Mărfuri şi de dispoziţiile din caietul de sarcini, se constată că nu există temei pentru admiterea cererii recurentei-pârâte de acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii curţii de apel şi pe cale de consecinţă, va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident formulat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1646 A din 07 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Analizând cererile accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de ambele părţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Temeiul legal al obligării la cheltuieli de judecată îl constituie, aşadar, culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

În speţa de faţă, instanţa de recurs a dispus respingerea ambelor recursuri (recursul principal formulat de reclamant şi recursul incident formulat de pârât) ca nefondate.

Ca o consecinţă a soluţiei de respingere a propriilor căi de atac, niciuna dintre părţi nu poate fi considerată parte căzută în întregime în pretenţii în faza procesuală a recursului, ci, dimpotrivă, ambele părţi au pierdut în această etapă procesuală.

Având în vedere această situaţie, instanţa constată că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 453 C. proc. civ. referitoare la existenţa unei părţi câştigătoare şi a unei părţi căzute în pretenţii. În consecinţă, cererile reciproce de acordare a cheltuielilor de judecată vor fi respinse ca neîntemeiate, fiecare parte urmând să suporte propriile cheltuieli ocazionate de judecata în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident formulat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1646 A din 07 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.