Property restitution denial quashed and remanded for retrial on evidence standards for Bukovina refugee claims

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 6 septembrie 2019, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, prin care s-a validat hotărârea nr. 2224/05.06.2018 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, precum şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, prin care să acorde compensaţii băneşti pentru bunurile abandonate de foştii proprietari G. şi H. în Basarabia.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 142 din 14 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanţii au declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 370 din 4 aprilie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident şi a înlăturat considerentele din sentinţă privitoare la dovada refugiului.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 25 iunie 2025, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate asupra bunurilor menţionate în adeverinţa eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuţi a fost dovedit, totuşi a respins apelul principal şi a menţinut considerentele sentinţei referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care au învederat următoarele:

Instanţa de apel a aplicat eronat art. 1 din Legea nr. 290/2003, întrucât s-a făcut dovada pierderii definitive a bunurilor deţinute de autori în localitatea Igeşti, judeţul I., ca efect direct al celui de-al Doilea Război Mondial.

Condiţia dovedirii refugiului nu este impusă de Legea nr. 290/2003, care se referă doar la pierderea bunurilor, ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace din 1947. Nici Legea nr. 290/2003, nici Legea nr. 164/2014 nu prevede existenţa unor înscrisuri anume cu care se poate face dovada refugiului, iar nota internă emisă de A.N.R.P. nu poate avea decât caracter orientativ. Acesta este şi motivul pentru care art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că, în lipsa actelor doveditoare certificate de autorităţi, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, solicitanţii pot apela, pentru dovedirea refugiului, la declaraţia autentificată a petenţilor şi la declaraţia a cel puţin doi martori. Imposibilitatea se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Moldova.

Autoarea H. s-a refugiat în august 1944, împreună cu cei patru copii, pierzând accesul la bunurile imobile, fapt dovedit prin corespondenţa cu instituţiile abilitate, declaraţiile descendenţilor foştilor proprietari şi declaraţiile autentificate a doi martori. Totodată, împrejurarea că H. s-a căsătorit, în mai 1945, în raionul Snagov, astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, atestă existenţa acestor persoane în România. Nu poate fi ignorată hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, care atestă că F. se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, confirmând că s-a refugiat în România în august 1944. Se poate prezuma, având în vedere vârsta acestuia la data refugiului (7 ani), că nu era singur la momentul refugiului, ci împreună cu mama lui şi cu restul familiei. Nu în ultimul rând, sentinţa civilă nr. 7702/2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2018, prin care a fost declarată moartea lui G., atestă existenţa unor situaţii istorice deosebite în care s-a petrecut dispariţia lui G., tocmai în timpul refugiului familiei. Drept urmare, probatoriul administrat atestă că aceste persoane au fost nevoite să se refugieze din Bucovina de Nord şi să îşi abandoneze forţat bunurile imobile.

Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin nevalorificarea conţinutului declaraţiilor de martori, în condiţiile în care proba cu martori este admisibilă. Legiuitorul a urmărit instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a refugiului.

În cauză, dovada dreptului de proprietate o reprezintă foaia matricolă emisă de Arhivele Regionale din Cernăuţi, cu menţiunea că unitatea de măsură este hectarul, nu prăjina, astfel că terenul arabil avea suprafaţa de 248 ha. Această adeverinţă atestă existenţa dreptului de proprietate asupra suprafeţelor de teren şi, împreună cu celelalte înscrisuri din dosarul administrativ, trebuia coroborată de către instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr 290/2003, cu corespondenţa purtată cu instituţiile abilitate să emită adeverinţe sau certificate de arhivă, precum şi cu declaraţiile martorilor.

În lipsa unor dispoziţii legale care să interzică proba cu martori şi având în vedere intenţia legiuitorului de a facilita probaţiunea în cadrul cererilor de despăgubire formulate în baza Legii nr. 290/2003, norma prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 trebuie interpretată în sensul admisibilităţii acestui mijloc de probă, cel puţin potrivit regulilor dreptului comun. Această concluzie se impune deoarece art. 4 nu interzice declaraţiile de martori şi nu condiţionează admisibilitatea acestora de dovedirea aceloraşi fapte deja probate prin înscrisuri.

Instanţa de apel a pretins, în mod eronat, dovedirea deţinerii imobilelor, la momentul refugiului, exclusiv prin înscrisuri, deşi, potrivit art. 309 din C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu prevede altfel, iar, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii pot relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă personal, utile pentru lămurirea împrejurărilor în care proprietarul a abandonat bunurile în anul 1944.

Potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea să se raporteze la situaţii juridice asemănătoare, astfel că instanţa de apel se putea raporta la art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care defineşte înscrisul ca fiind orice dovadă eliberată de instituţii în legătură cu fostele proprietăţi.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite ambele apeluri, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că există contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate a fost dovedit prin adeverinţa eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuţi, totuşi a respins apelul principal şi a menţinut considerentele sentinţei referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, prima instanţă a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, reţinând că reclamanţii au probat calitatea de succesori după autorul G. şi data decesului acestuia, precum şi refugiul J. din Bucovina de Nord în România, intervenit în luna august 1944, însă documentele depuse la dosarul administrativ nu sunt apte, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretins abandonate în urma refugiului.

Împotriva acestei soluţii, reclamanţii au formulat apel principal, susţinând că prima instanţă a apreciat eronat că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri. Totodată, pârâta a declarat apel incident la considerente, învederând că prima instanţă a reţinut, în mod nelegal, că s-a făcut dovada refugiului J. din Bucovina de Nord

Instanţa de apel a admis apelul incident şi a înlăturat considerentele primei instanţe privitoare la dovada refugiului, apreciind că reclamanţii nu au înfăţişat înscrisuri apte a face dovada refugiului în România. De asemenea, a respins apelul principal, reţinând că, prin adeverinţa nr. 98-in/04.04.2005, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra terenului agricol în suprafaţă totală de 948 prăjini, însă, pentru celelalte bunuri pentru care s-au solicitat despăgubiri, nu au fost depuse documente eliberate de autorităţile publice, care să ateste existenţa dreptului de proprietate, astfel că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot fi primite declaraţiile de martori.

Contrar celor susţinute în memoriul de recurs, apelul principal nu putea fi admis, întrucât, pe de o parte, acesta nu a privit considerentele sentinţei, ci soluţia pronunţată de prima instanţă, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă nu se impunea a fi schimbată, în sensul admiterii, în tot sau în parte, a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 5729 din 24 iulie 2019, din moment ce una din condiţiile instituite de legiuitor, în mod cumulativ, este dovada refugiului, iar instanţa de apel a constatat că aceasta nu este îndeplinită în cauză.

Cu alte cuvinte, chiar dacă instanţa de apel a constatat că una din criticile invocate în cererea de apel principal este fondată (dovada dreptului de proprietate asupra terenului agricol), o atare împrejurare nu era de natură a conduce la schimbarea sentinţei, din moment ce instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate condiţiile prevăzute de lege.

În acest context, nu există contradicţie între considerentele deciziei recurate şi soluţia pronunţată asupra apelului principal, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, atunci când a apreciat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile legale în vederea acordării de despăgubiri pentru bunurile abandonate în Bucovina de Nord, instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014.

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au învederat că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu impun dovada refugiului, ca o condiţie necesară pentru acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi".

În acelaşi sens, art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că "beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 cetăţenii români deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de-al II-lea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi moştenitorii legali, până la gradul al IV-lea inclusiv, şi moştenitorii testamentari ai persoanelor îndreptăţite".

Instanţa de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, atunci când a reţinut că, pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri, în baza Legii nr. 290/2003, trebuie să fie îndeplinite, în mod cumulativ, trei condiţii de fond, şi anume dovada calităţii de persoană îndreptăţită, dovada refugiului şi dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile abandonate.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 impune condiţia dovedirii refugiului, din moment ce face vorbire despre deposedarea cetăţenilor români de bunurile imobile avute în proprietate, ca urmare a "părăsirii forţate" a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. În acelaşi sens, art. 2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 prevede că "pentru a beneficia de măsurile reparatorii, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".

Este real că normele legale în discuţie prevăd că deposedarea de bunurile imobile putea interveni şi ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la 10 februarie 1947, însă din actele dosarului nu rezultă că autorii recurenţilor-reclamanţi s-au aflat într-o atare situaţie. Mai mult, poziţia procesuală constantă a reclamanţilor a fost aceea că, în august 1944, H. s-a refugiat, împreună cu cei patru copii minori, din Bucovina de Nord în România.

Chiar dacă, potrivit art. 1 din Tratatul de Pace semnat la Paris în anul 1947, frontierele României sunt cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, iar frontiera sovieto-română este cea fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din acest Tratat, potrivit cărora "fiecare dintre Puterile Aliate şi Asociate va avea dreptul de a sechestra, reţine, lichida sau de a întreprinde orice acţiune în legătură cu toate bunurile care, la data intrării în vigoare a Tratatului, se găsesc pe teritoriul ei şi care aparţin României sau unor cetăţeni români".

Aceasta, întrucât recurenţii-reclamanţi nu au susţinut, pe parcursul procedurii administrative şi judiciare, că autorii lor au fost deposedaţi de bunuri în urma reconfigurării graniţelor României, ci au afirmat că deposedarea a intervenit în urma refugiului din august 1944, în contextul militar specific, fiind vorba despre bunuri "rămase" în Bucovina de Nord, adică abandonate de proprietari, iar nu despre bunuri reţinute sau sechestrate de autorităţile sovietice în teritoriile cedate de România. În acest context, este nerelevantă susţinerea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia art. 1 din Legea nr. 290/2003 trebuie interpretat în sensul că nu poate restrânge aplicarea art. 27 alin. (3) din Tratat, care stipulează că "Guvernul român se obligă să despăgubească pe cetăţenii români pentru bunurile luate lor în virtutea acestui articol şi nerestituite".

Sub al doilea aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a aplicat eronat normele legale, atunci când a reţinut că înscrisurile prezentate drept dovadă a refugiului nu îndeplinesc exigenţele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi nu pot fi completate cu declaraţii de martori.

Întrucât criticile privesc modul în care instanţa de apel a aplicat regulile de probaţiune instituite prin dispoziţiile speciale ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Relativ la cadrul normativ aplicabil litigiului, se reţine că, potrivit art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, "cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate".

Totodată, conform art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003:

"(4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz". Aceste prevederi metodologice, aprobate printr-un act administrativ cu caracter normativ (hotărâre de Guvern), în scopul de a organiza executarea legii, pot fi invocate şi aplicate numai în corelaţie cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003.

La 18 decembrie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 910 din 15 decembrie 2014.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În ce priveşte art. 4, în forma iniţială a Legii nr. 164/2014, acesta avea următorul conţinut:

"Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Potrivit modificării aduse prin Legea nr. 188/2023, art. 4 a dobândit următorul conţinut:

"Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Prin cererea înregistrată sub nr. x/28.08.2003, K. a solicitat acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, pentru bunurile care au aparţinut părinţilor săi, G. şi H., şi care au fost abandonate în Bucovina de Nord, ca urmare a refugiului din august 1944.

Întrucât cererea a fost soluţionată prin hotărârea nr. 2224/05.06.2018, rezultă, prin prisma considerentelor prezentate mai sus, că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Legii nr. 164/2014, concluzie ce se impune cu atât mai mult în lumina paragrafelor 18-19 din decizia Curţii Constituţionale a României nr. 346 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 622 din 12 august 2016:

"Curtea constată că, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispoziţiile acestei legi se aplică cererilor depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii. Aşadar, art. 4 din Legea nr. 164/2014 se aplică cererilor depuse în termen legal la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

(…) Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece se aplică doar cererilor formulate şi depuse în termen legal la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a noii reglementări. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare."

Împrejurarea că, în această materie, există în dreptul pozitiv atât art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 (neabrogat în mod expres), cât şi art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior, care, din perspectiva aspectelor supuse analizei în cauză, cuprinde o reglementare mai restrictivă, sub aspect probatoriu, pentru obţinerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost pus în aplicare prin art. 2 alin. (4) şi (5) din Normele metodologice, a fost abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014. De altfel, această abrogare nu prezintă o relevanţă determinantă în cauză, câtă vreme Legea nr. 164/2014 stabileşte, la art. 3, că în domeniul său de aplicare intră toate cererile nesoluţionate până la data intrării sale în vigoare, adică şi cererea înregistrată sub nr. x/28.08.2003.

Din perspectiva celor expuse mai sus, este corect raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia dovada refugiului şi dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretins abandonate în Bucovina de Nord trebuie făcute în conformitate cu exigenţele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, respectiv prin acte certificate de autorităţile competente, care pot fi completate cu declaraţii autentificate ale martorilor, sensul juridic al normei în discuţie fiind acela al unei coroborări de probe, în sensul că, atunci când un înscris nu este apt a face, prin el însuşi, dovada deplină a faptului alegat, acesta poate fi completat cu declaraţii de martori autentificate. Legiuitorul a urmărit, aşadar, instituirea unor reguli de probaţiune permisive, în considerarea contextului istoric şi a dificultăţilor previzibile în obţinerea înscrisurilor doveditoare cu privire la bunurile abandonate, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au produs înscrisuri apte a face dovada refugiului sau care, în completare cu declaraţii de martori, să poată face această dovadă. Raportându-se la îndrumările comunicate de A.N.R.P. prin adresa nr. x/2007, instanţa de apel a reţinut că dovada refugiului poate fi făcută prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primării), carnet de refugiat, buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, foi de călătorie, carnet de muncă, în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat.

În acord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, se constată că nici Legea nr. 164/2014, nici Legea nr. 290/2003, în aplicarea căreia au fost date Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, nu impune anumite înscrisuri prin care să fie probat refugiul, iar îndrumările comunicate de A.N.R.P. prin adresa nr. x/2007 nu au forţă juridică obligatorie, astfel că actele enumerate de instanţa de apel nu sunt singurele care pot dovedi refugiul, fiind permise orice înscrisuri care îndeplinesc condiţia de a conduce la soluţionarea cauzei, în sensul dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a mai reţinut că evacuarea românilor din teritoriile cedate a fost reglementată prin Normele Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial nr. 57 din 8 martie 1944, care stipulau, la art. 1, că "nimeni nu se poate evacua dacă nu deţine o autorizaţie scrisă de evacuare, unde i se arată zona în care se poate evacua". Însă, a pretinde recurenţilor-reclamanţi să înfăţişeze, în anul 2003 (când a fost adoptată Legea nr. 290/2003), o atare autorizaţie de evacuare este o sarcină excesivă, dat fiind şi contextul istoric de la acea vreme. Astfel, dacă în cazul românilor care s-au refugiat din Bucovina de Nord în anul 1940, evacuarea s-a făcut în mod organizat, având în vedere ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, acceptat de România la 27 iunie 1940, în ce priveşte situaţia românilor refugiaţi în anul 1944, trebuie ţinut cont de evenimentele ce au condus la reocuparea acestui teritoriu de către sovietici, în urma înfrângerii Germaniei naziste, cu care România era aliată, realitate ce a determinat nu doar o evacuare organizată din Bucovina de Nord, ci şi refugierea prin propriile mijloace, din cauza dinamicii frontului în iunie- august 1944.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că în această din urmă situaţie s-au aflat H. şi cei patru copii (L., M., F. şi N.), care s-au refugiat împreună în august 1944 (convoiul al doilea), în contextul în care G. decedase la 31 iulie 1944, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 7702 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018. De asemenea, la dosar a fost depusă adeverinţa nr. x/15.11.2010, emisă de Consiliul Sătesc Igeşti, prin care se atestă că G. a fost înmormântat în cimitirul satului Igeşti, raionul I., regiunea Cernăuţi.

Se constată că, pentru a dovedi că H. şi cei patru copii s-au refugiat în anul 1944 în România, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar înscrisuri, astfel cum impun prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, respectiv certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, care atestă că, la 13 mai 1945, H. s-a căsătorit în comuna Tunari, raionul Snagov, precum şi hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care reclamantul F. a dobândit calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 15 august 1944-6 martie 1945, reţinându-se că acesta s-a refugiat din Bucovina de Nord în august 1944, când avea vârsta de 6 ani.

Instanţa de apel a omis să analizeze certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951, din perspectiva tezei probatorii învederate de reclamanţi, respectiv că, în mai 1945, autoarea H. se afla deja în România, căsătorindu-se cu Neagu Ion. Referitor la hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, instanţa de apel a constatat că nu este aptă a proba refugiul autorilor, argumentând, pe de o parte, că prin acest act administrativ s-a recunoscut calitatea de refugiat doar reclamantului F., iar, pe de altă parte, că la baza acordării drepturilor acordate în baza Legii nr. 189/2000 au stat declaraţiile autentice ale martorilor O. şi P., însă Legea nr. 164/2014 nu permite dovada refugiului exclusiv cu declaraţii de martori, ci este necesară depunerea de acte, certificate de autorităţi publice.

Dat fiind că instanţa de recurs este competentă a exercita doar un control de legalitate, nu se pot face aprecieri cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a coroborat mijloacele de probă administrate în cauză.

Însă, în acord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, se reţine, ca aspect de nelegalitate, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 290/2003.

Aceasta, întrucât sentinţa civilă nr. 7702 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, certificatul de căsătorie nr. x din 18 octombrie 1951 şi hotărârea nr. 11816/11357 din 16 aprilie 2004, adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, reprezintă acte (înscrisuri), în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, astfel că, în situaţia în care instanţa de apel aprecia că acestea nu fac, per se, dovada refugiului, puteau fi completate cu declaraţii autentificate ale martorilor. Or, instanţa de apel nu a procedat astfel, cu toate că a reţinut, în mod corect, că prevederile speciale ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 permit coroborarea de probe, în sensul că, atunci când un înscris nu este apt a face, prin el însuşi, dovada deplină a faptului alegat, poate fi completat cu declaraţii autentificate ale martorilor.

Prin urmare, deşi a interpretat, în mod corect, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, totuşi instanţa de apel le-a aplicat eronat în cauză, cu consecinţa limitării nelegale a mijloacelor de probă prin care se poate dovedi refugiul autorilor recurenţilor-reclamanţi. În privinţa acestui fapt, proba cu martori este admisibilă, potrivit dreptului comun, fiind permisă şi de norma specială (art. 4 din Legea nr. 164/2014) în completarea înscrisurilor, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă şi care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei. Din acest punct de vedere, se constată că la dosarul administrativ a fost depusă declaraţia autentificată sub nr. x/28.03.2005, prin care martorii Q. şi R. au arătat că H., împreună cu cei patru copii, s-a refugiat în România la începutul lunii august 1944 şi nu s-au mai întors în comuna Igeşti din regiunea Cernăuţi.

Se observă că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu atribuie o putere dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere, respectiv acte şi declaraţii de martori, astfel că valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează potrivit dreptului comun (art. 264 din C. proc. civ.), urmând ca, în stabilirea dreptului la despăgubiri, autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiei, precum şi instanţele de judecată, învestite potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, să decidă în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea probelor.

Instanţa de apel, aplicând, în mod eronat, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu a valorificat declaraţiile martorilor Q. şi R., ce au fost depuse de reclamanţii-reclamanţi în completarea înscrisurilor, restrângând acestora, în mod nelegal, dreptul de a proba refugiul autorilor, cu consecinţa pierderii despăgubirilor în baza Legii nr. 290/2003.

O atare neregularitate procedurală atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., remediul pentru înlăturarea vătămării produse recurenţilor-reclamanţi, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind casarea deciziei recurate şi trimiterea apelurilor, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În altă ordine de idei, referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor abandonate de autorii lor în Bucovina de Nord, recurenţii-reclamanţi au susţinut că aceasta a fost făcută în modalitatea prevăzută de legea specială.

Instanţa de apel a constatat că, prin întâmpinare, pârâta a recunoscut valoarea probatorie a adeverinţei nr. 98-in/04.04.2005, eliberate de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi, în privinţa terenului agricol în suprafaţă totală de 948 prăjini. Constatând că adeverinţa se încadrează în categoria actelor certificate de autorităţi, la care face trimitere art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel a conferit valoare probatorie acestui înscris, pentru proprietăţile pe cale le indică.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că, deşi în foaia matricolă fiscală, eliberată de Arhivele Regionale din Cernăuţi, unitatea de măsură este hectarul, totuşi instanţa de apel a reţinut, din eroare, că terenul arabil are suprafaţa de 248 prăjini. Întrucât o atare chestiune nu priveşte legalitatea deciziei recurate, ci modalitatea de interpretare a unui înscris probator, sub aspectul unităţii de măsură (hectare sau prăjini), nu poate fi dezlegată în calea de atac a recursului, urmând a fi avută în vedere de instanţa de apel, cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru celelalte imobile pentru care s-au solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, şi anume casa de locuit şi terenul curţi-construcţii, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au depus acte certificate de autorităţi şi că dovada dreptului de proprietate nu se poate face doar cu declaraţii de martori.

Pentru considerentele deja expuse supra, se constată că instanţa de apel a interpretat, în mod corect, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că acestea nu permit declaraţiile de martori decât în completarea înscrisurilor. Or, instanţa de apel a constatat că adeverinţa nr. 98-in/04.04.2005 atestă existenţa dreptului de proprietate al autorului G. doar asupra terenului agricol, nu şi asupra casei de locuit şi a terenului curţi-construcţii, astfel că, în legătură cu aceste din urmă imobile, nu este permisă proba cu declaraţiile de martori. Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că dovada dreptului de proprietate asupra casei de locuit şi a terenului curţi-construcţii se poate face cu declaraţiile autentificate ale celor doi martori.

Faţă de aceste considerente, constatând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, sub aspectul mijloacelor de probă prin care se dovedeşte refugiul autorilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte, în baza art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite apelurile, spre rejudecare, la instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de către reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 370A/2025 din 4 aprilie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite apelurile, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.