Definitive nature of appellate decisions in special child protection placement proceedings

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, sub numărul x/2024, la data de 27 mai 2024, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul minorului C. CNP x, fiul pârâţilor, la asistentul maternal profesionist, D.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 12 august 2024, reclamanta a solicitat înlocuirea măsurii de protecţie specială, plasamentul în regim de urgenţă, cu plasamentul minorului C. la bunicii materni, E. şi F.; stabilirea domiciliului la domiciliul acestora şi delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti către Directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 637 din 13 august 2024, Tribunalul Ialomiţa a admis cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii A., B., E. şi F. şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ialomiţa şi a dispus: (i) înlocuirea măsurii de plasament în regim de urgenţă stabilită în baza Dispoziţiei nr. 15 din 13 mai 2024 a Directorului General al D.G.A.S.P.C. Sector 6, pentru minorul C., cu măsura de protecţie a plasamentului; (ii) plasamentul minorului la bunicii materni, E. şi F.; (iii) pe toată durata plasamentului, domiciliul minorului la bunicii materni E. şi F.; (iv) primirea alocaţiei lunare de plasament, potrivit art. 128 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului de către bunicii materni, E. şi F.; (v) exercitarea, respectiv, îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pentru minorul C. de către Directorul General al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj.

Împotriva sentinţei primei instanţe, la data de 28 august 2024, respectiv la data de 11 septembrie 2024, pârâţii A. şi B. au declarat apel, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 18 septembrie 2024.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

La data de 06 noiembrie 2024 pârâţii F. şi E. au depus cerere de intervenţie accesorie prin care sprijină poziţia procesuală a apelantei-pârâte B., invocând excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei de plasament nr. 15 din 13 mai 2024 emisă de intimata- reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelanţii-pârâţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 637F din 13 august 2024, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 Bucureşti şi cu intimaţii-intervenienţi E. şi F. şi intimata-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ialomiţa ca nefondate; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intimaţii-intervenienţi E. şi F. ca nefondată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 677 din data de 18 iulie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs pârâta B., cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 6, art. 7, 13-14, art. 21-22, art. 41, art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 43, art. 45, art. 483-501, art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5, art. 500 din C. proc. civ., precum şi ale art. 14-15, art. 260-261 şi art. 263 alin. (2) din C. civ., art. 2 alin. (1)-(5), art. 35 alin. (1), art. 37, art. 70 alin. (3), art. 89 şi art. 90 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 22-24 din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 2, art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 din Convenţia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs şi casarea deciziei recurate, precum şi rejudecarea cu reţinere şi schimbarea în tot a sentinţei pronunţate prin admiterea apelului.

Printr-o primă critică, recurenta susţine că pronunţarea deciziei recurate s-a făcut de către alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, precum şi de un alt complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanţa care a pronunţat decizia recurată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care susţine că instanţa nu a admis încuviinţarea probelor în vederea exercitării dreptului la apărare şi solicită instanţei să constate că sunt îndeplinite garanţiile necesare pentru creşterea şi îngrijirea copilului său minor.

Recurenta prezintă o serie de aspecte de fapt privind creşterea copilului său minor ori relative la efectuarea unor şedinţe de consiliere psihologică şi parentală şi face trimitere la diferite înscrisuri, precum şi la raportul de expertiză nr. x din 9 decembrie 2024. În acelaşi sens, recurenta precizează că depune o serie de înscrisuri care atestă că îndeplineşte garanţiile necesare pentru creşterea copilului minor, făcând, de asemenea, trimitere la pagina 18 din decizia recurată, precum şi la dispoziţiile art. 260-261 din C. civ.

În plus, recurenta face trimitere la pagina 21 din decizia recurată, precum şi la dispoziţiile art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 22 din Constituţia României şi citează prevederile art. 89 şi art. 90 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

În consecinţă, având în vedere motivele de fapt şi de drept invocate, precum şi garanţiile prezentate ca mijloacele de probă ce atestă capacitatea de a-şi creşte şi îngriji copilul minor, recurenta solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, rejudecarea cu reţinere şi schimbarea în tot a sentinţei pronunţate prin admiterea apelului în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice având ca obiect reintegrarea minorului. Recurenta depune o serie de înscrisuri.

La data de 9 decembrie, F. şi E. au depus cerere de intervenţie accesorie în susţinerea poziţiei procesuale a recurentei-pârâte.

La aceeaşi dată, recurenta-pârâtă a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 3 coroborate cu prevederile art. 412 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cerere de suspendare a judecăţii prezentei cauze .

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03 decembrie 2025, intimatul-pârât G. a solicitat suspendarea soluţionării cauzei, iar, pe fond, a arătat că este de acord cu hotărârile anterioare pronunţate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

În raport de art. 483 din C. proc. civ., "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului (...).".

Art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Art. 457 din C. proc. civ., care consacră principiul legalităţii căii de atac, prevede la alin. (1) că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând ca mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

În prezenta cauză, calea de atac are ca obiect decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia recurată fiind pronunţată într-o cauză având ca obiect cererea privind înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. b) şi art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului care reglementează, în esenţă, plasamentul şi plasamentul în regim de urgenţă.

De altfel, dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului au fost invocate şi de către recurentă în cuprinsul memoriului de recurs depus.

De asemenea, Capitolul X din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului reglementează o serie de reguli speciale de procedură în privinţa cauzelor prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială.

Ca atare, prezenta cauză reprezintă o procedură privind stabilirea unor măsuri de protecţie specială, fiind reglementată în mod expres de dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi guvernată de regulile speciale de procedură prevăzute de acest act normativ.

În acest sens, art. 136 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede că "Hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă", iar art. 137 stabileşte că "Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării".

În fine, art. 138 din acelaşi act normativ prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că, la data de 01 septembrie 2012, a intrat în vigoare Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., scopul Legii nr. 76/2012 fiind, printre altele, punerea de acord a legislaţiei procesual civile existente cu prevederile C. proc. civ.

În acest sens, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stabileşte că "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară".

De asemenea, art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ prevăd că "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară".

În raport de dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi art. 137 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului anterior citate, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. rezultă că hotărârea instanţei de fond pronunţată în cadrul procedurilor privind stabilirea unor măsuri de protecţie specială va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

În consecinţă, în condiţiile în care textul legal prevede că hotărârea primei instanţe va fi supusă numai apelului, rezultă că hotărârea pronunţată în apel în cadrul procedurilor privind stabilirea unor măsuri de protecţie specială este definitivă, menţiunea regăsindu-se, de altfel, şi în dispozitivul deciziei recurate.

Ca atare, în prezenta cauză, Tribunalul Ialomiţa a soluţionat cererea de chemare în judecată prin sentinţa civilă nr. 637 din 13 august 2024, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025 (decizia recurată) a soluţionat apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 637 din 13 august 2024 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.

Astfel, recurenta a utilizat şi beneficiat de toate căile de atac prevăzute de lege în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, cum hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată într-o cauză în care este expres prevăzut faptul că împotriva soluţiei se poate formula numai apel, decizia recurată nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Susţinerea recurentei conform căreia recursul este admisibil pentru că a fost formulat nu reprezintă un argument în sensul admisibilităţii căii de atac şi nu poate fi primită. În concret, faptul că o cerere este formulată nu transformă demersul părţii dintr-o cale de atac inadmisibilă într-o cale de atac admisibilă.

O interpretare contrară ar goli de conţinut dispoziţiile legale anterior indicate, în condiţiile în care, recurenta a supus căii extraordinare de atac a recursului o decizie prin care a fost soluţionată o hotărâre care poate fi atacată doar cu apel.

De altfel, nici invocarea art. 7 din C. proc. civ. drept temei al prezentei căi de atac nu poate fi primită în sensul propus de recurentă. Mai precis, dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ. prevăd, pe de o parte, că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, iar, pe de altă parte, că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Or, faptul că, în aprecierea recurentei, o hotărâre judecătorească ar fi nelegală, nu transformă caracterul definitiv al hotărârii şi nici nu oferă o nouă cale de atac recurentei. Din contră, întocmai în temeiul art. 7 din C. proc. civ., ce impune ca procesul civil să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale, precum şi pentru a da eficienţă acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să examineze calea de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală civilă.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, controlului de legalitate în această cale de atac, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibil, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 677 din 18 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.