Qualification of modified loan restitution claim as enforcement action vs. separate confirmation claim under party disposition principle

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 21.10.2020 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., restituirea împrumutului acordat acestuia la 12.01.2017 şi acordarea dobânzii legale calculată de la data scadenţei (12.01.2018) şi până la achitarea efectivă a sumei împrumutate în valoare de 50.000 euro (echivalentul a 224.745 RON).

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată din 29.04.2021(după depunerea întâmpinării de către pârât) reclamantul a depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii iniţiale prin care a arătat că, întrucât între părţi nu există un contract de împrumut cu clauze clare de restituire şi termen, existând doar un anumit înscris care poate fi considerat ca "început de dovadă scrisă", solicită instanţei a constata că între părţi s-a încheiat un contract de împrumut şi să stabilească termenul de restituire. A invocat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

La aceeaşi dată, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, având în vedere că reclamantul are la dispoziţie acţiunea în realizarea dreptului.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate prin întâmpinare, la 30.09.2021, instanţa le-a respins ca rămase fără obiect, fiind invocate în raport de acţiunea principală care a fost ulterior modificată.

La 06.12.2021, pârâtul a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată cu privire la întreaga acţiune, inclusiv cu privire la cererea modificatoare. Pârâtul a invocat şi invocă excepţia inadmisibilităţii cererii de stabilire a termenului de restituire.

Această excepţie a fost respinsă de instanţă la 23.03.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1780/05.10.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă acţiunea reclamantului. A respins cererea de stabilire a unui termen pentru restituire împrumut.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 503/10.12.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1780/05.10.2023 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă. A respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor de şedinţă din 30.09.2021 şi 23.03.2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă. A admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1780/05.10.2023 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în parte. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere având ca obiect stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului şi, în consecinţă, a respins ca prescris acest capăt de cerere. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii. A obligat apelantul-reclamant A. la plata, în favoarea intimatului-apelant B., a sumei de 4050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 503/10.12.2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul B..

Recurentul reclamant A. a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond Tribunalului Iaşi.

Recurentul-reclamant a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii prin care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu poate invoca decăderea pârâtului din dreptul de a invoca prescripţia, întrucât nu ar fi invocat-o în condiţiile art. 2550 alin. (1) raportat la art. 2513 C. civ.. Instanţa de apel a omis că de la regula instituită de art. 2550 alin. (1) C. civ. există şi excepţia prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căreia organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat în pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.

Cu alte cuvinte, regula instituită la art. 2550 alin. (1) C. civ. potrivit căreia decăderea poate fi opusă în condiţiile art. 2513 (adică în primă instanţă şi cel târziu până la primul termen la care părţile au fost legal citate) se aplică exclusiv atunci când priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Or, decăderea invocată de recurent nu priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Decăderea invocată vine pe fondul nerespectării de către pârât a obligaţiei de a invoca prescripţia prin întâmpinare sau, în lipsa invocării prin întâmpinare, cel târziu până la primul termen la care părţile au fost legal citate. Potrivit art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în situaţia în care reclamantul şi-a modificat cererea în termen legal, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată la dosarul cauzei. Depunerea întâmpinării era obligatorie pentru pârâtul B., iar instanţa ar fi trebuit să aplice din oficiu decăderea pârâtului din dreptul propunerii probelor şi ridicării excepţiilor de ordine privată.

Contrar opiniei instanţei de apel, chiar dacă recurentul nu a invocat decăderea pârâtului din dreptul invocării prescripţiei în condiţiile art. 2513 C. civ., instanţa ar fi trebuit să aplice decăderea pârâtului ca urmare a neexercitării obligaţiei procesuale de a formula întâmpinare, iar odată cu aceasta ar fi intervenit şi decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia.

Nerespectarea obligaţiei de a depune întâmpinare în termenul de decădere de 10 zile stipulat prin art. 204 C. proc. civ. a blocat posibilitatea pârâtului B. de a ridica excepţia până la primul termen la care părţile sunt legal citate. Art. 2513 C. civ. este clar atunci când arată că în lipsa invocării prin întâmpinare, prescripţia poate fi ridicată până la primul termen la care părţile au fost legal citate, ceea ce implică ca a priori obligaţia procesuală a depunerii întâmpinării să fi fost complinită. O interpretare diferită a art. 2513 C. civ., care ar permite pârâtului să ridice excepţia prescripţiei până la primul termen la care părţile sunt legal citate chiar şi în ipoteza în care nu a depus întâmpinare ar provoca o contradicţie ireconciliabilă între textul art. 2513 şi cel al art. 204 C. proc. civ., care impune decăderea din dreptul de a invoca excepţiile de ordine privată, deci inclusiv cea a prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest context, hotărârea recurată a fost dată cu nerespectarea cerinţelor art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ., motiv pentru care intervine nulitatea acesteia.

Printr-o a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurentul a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că excepţia de inadmisibilitate ridicată din oficiu şi soluţionată favorabil de către instanţa de fond este întemeiată. Ca urmare a cererii modificatoare, cererea de chemare în judecată nu a fost transformată dintr-o acţiune în realizare într-o acţiune în constatare, ci şi-a păstrat natura juridică a acţiunii în realizare. Chiar dacă recurentul a indicat în cererea modificatoare ca temei de drept şi dispoziţiile procedurale referitoare la acţiunea în constatare a dreptului, în ce priveşte calificarea acţiunii, instanţa de fond nu ar fi trebuit să ignore rolul activ de care judecătorul trebuie să dea dovadă în aflarea adevărului, legea procedurală dând posibilitatea instanţei de a da sau de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă calificare. În cauză nu există două capete de cerere, din care primul să aibă ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept. Prin cererea modificatoare s-a solicitat să stabilească faptul că între părţi, împrumutător şi împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut, şi apoi stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului.

Un argument în plus, completul de judecată iniţial învestit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a apreciat în sensul celor arătate mai sus (a se vedea încheierea din 24.02.2022, respectiv din 23.03.2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi) şi a analizat excepţiile invocate prin raportare la un unic capăt de cerere, anume stabilire termen restituire împrumut.

Exprimarea utilizată se subsumează finalităţii urmărite prin cererea dedusă judecăţii, anume stabilirea unui termen de scadenţă a împrumutului acordat pârâtului-intimat. Şi în acest caz, devin aplicabile art. 174 C. proc. civ. referitoare la nulitatea actului de procedură săvârşit cu nerespectarea cerinţelor de fond şi formă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normei de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune.

Excepţia prescripţiei a fost admisă în mod nelegal întrucât aceasta a fost ridicată tardiv de către pârât.

Cererea modificatoare prin care recurentul a solicitat stabilirea termenului de restituire împrumut a intervenit la termenul de judecată din 29.04.2021. La termenul de judecată următor, din 16.09.2021, pârâtul informează instanţa că a luat cunoştinţă de precizările formulate de reclamant şi nu solicită acordarea unui termen. Pârâtul nu a formulat întâmpinare la cererea modificatoare şi nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în stabilirea termenului de restituire împrumut.

Abia la termenul de judecată din 09.12.2021, pârâtul formulează precizări şi invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de stabilire a termen de restituire împrumut.

Excepţia nu a fost invocată în termen legal, adică prin întâmpinare, astfel încât a intervenit decăderea prevăzută de art. 204 C. proc. civ. pe care instanţa, din oficiu, avea obligaţia de a o constata.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2550 şi, respectiv ale art. 2513 C. civ., consecinţa fiind aceea că excepţia prescripţiei a fost admisă în mod greşit şi, astfel, apelul incident respins în integralitate. Totodată, respingerea excepţiei prescripţiei ar fi provocat judecarea în fond a acţiunii recurentului în stabilirea termenului de restituire împrumut.

Recurentul-pârât B. a solicitat respingerea recursului principal, admiterea recursului incident, desfiinţarea în parte a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului incident, cu consecinţa desfiinţării încheierii Tribunalului Iaşi din 30.09.2021, respectiv admiterea excepţiei admisibilităţii capătului 2 de cerere.

Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii prin care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că în faţa instanţei de fond a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte capătul 2 de cerere (stabilirea unui termen de restituire a împrumutului), întrucât conform art. 2162 alin. (3) C. civ. "Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedintială", devenind astfel inadmisibilă alegerea oricărei alte proceduri pentru valorificarea acestui drept.

Deşi recurentul a atacat cu apel soluţia de respingere a excepţiei dată de Tribunalul Iaşi prin încheierea din 23.03.2022, instanţa de apel a respins apelul, apreciind că nu există norme care să interzică creditorului obligaţiei de restituire să urmeze, la alegere, şi calea dreptului comun dincolo de calea prevăzută în mod expres de lege.

Recurentul-pârât apreciază că această soluţie este dată cu încălcarea normelor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 2162 alin. (3) C. civ., (în fapt, norme de procedură), prevăd în mod expres calea ce poate fi urmată în vederea fructificării dreptului de a obţine stabilirea unui termen de restituire, orice altă cale devenind astfel inadmisibilă, iar dezlegarea dată de instanţa de apel adaugă la lege, stabilind şi alte căi de valorificare a unui drept, dincolo de cel expres prevăzut de lege.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune astfel cum a fost menţinută de către instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentul-pârât învederează că întrucât a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acţiunea în realizare, excepţie ce a fost menţinută în momentul în care s-a luat act de modificarea cererii, iar suplimentar s-a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, este evident că excepţia viza şi capătul 2 de cerere modificată (stabilirea unui termen de restituire a împrumutului). De altfel, instanţa de fond a admis acest argument (explicat prin precizările formulate la data de 06.12.2021), sens în care s-a declarat investită cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a unit-o cu fondul.

În acest context este evident că excepţiile nu puteau să se refere la acţiunea iniţială, atâta vreme cât excepţia inadmisibilităţii fusese invocată pentru capătul de cerere privind acţiunea în realizare, capăt de cerere ce fusese introdus abia prin modificarea acţiunii.

Deşi, teoretic, desfiinţarea încheierii nu ar produce niciun efect faţă de recurentul-pârât (având în vedere că excepţia inadmisibilităţii a fost admisă prin sentinţa tribunalului, iar excepţia prescripţiei a fost admisă prin decizia curţii de apel), totuşi, raportat şi la primul motiv de recurs al recurentului, instanţa trebuie să stabilească momentul la care a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Or, indiferent de premisa de la care a plecat instanţa de fond la momentul când a pronunţat încheierea din 30.09.2021, excepţia prescripţiei a fost invocată în termen legal şi viza capătul de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 11.04.2025, recurentul-pârât B. a invocat excepţia lipsei de interes a recursului reclamantului, raportat la faptul că prin apelul formulat, recurentul-reclamant a criticat admiterea excepţiei inadmisibilităţii din două puncte de vedere diferite, însă nu a înţeles să atace sentinţa Tribunalului Iaşi şi sub aspectul respingerii pe fond a cererii privind stabilirea unui termen de restituire. De altfel, nici prin prezentul recurs nu a fost atacată soluţia instanţei de fond privind respingerea acestui capăt de cerere. În atare condiţii, respingerea pe fond a capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului a intrat sub puterea lucrului judecat, sens în care eventuala admitere a prezentului demers, cu consecinţa anulării deciziei din apel privind excepţia prescripţiei acţiunii, nu poate aduce niciun beneficiu recurentului, demersul fiind astfel unul fără folos, şi, deci, nejustificat de un interes legitim.

În subsidiar a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Cu referire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât arată că, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de apel, recurentul-reclamant nu a invocat în termenul prevăzut de lege decăderea recurentului-pârât din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul-reclamant nu a atacat cu apel încheierea Tribunalului Iaşi din 23.03.2022 prin care instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, încheiere prin care s-a stabilit practic că instanţa de fond a fost investită în mod legal cu soluţionarea excepţiei.

Prin urmare, întrucât recurentul nu a invocat tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei în faţa instanţei de fond şi nici nu a atacat cu apel încheierea din 23.03.2022 prin care instanţa a unit excepţia cu fondul, acesta nu mai era îndreptăţit să ridice această excepţie în apel.

Chiar dacă recurentul ar fi atacat cu apel încheierea tribunalului din 23.03.2022 sau ar fi considerat a fi în termen să invoce decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, tot nu ar fi fost un motiv de recurs întemeiat, întrucât eventuala admitere a acestuia nu-i produce niciun folos recurentului. Astfel, chiar dacă nu s-ar fi constatat de instanţa de apel prescripţia capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire, soluţia instanţei de fond privind respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat rămâne sub putere de lucru judecat, întrucât recurentul nu a atacat cu apel şi soluţionarea acestui capăt de cerere.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât arată că acţiunea formulată, astfel cum a fost modificată, avea două capete de cerere, unul în constatare (art. 35 C. proc. civ.) şi unul în realizare (art. 2162 C. civ.). Formularea unei acţiuni în constatare a fost gândită strategic de recurentul-reclamant, care a urmărit să scape de consecinţele invocării de către pârât a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că acţiunea în constatare este impresciptibilă.

Însă chiar şi in ipoteza prezentată de recurentul-reclamant, în care există un singur capăt de cerere, excepţia admisă de instanţa de fond nu avea legătură cu capătul de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului, susţinut a fi unic, astfel încât nu prezintă niciun interes/folos pentru recurentul-reclamant admiterea acestui motiv de recurs. Fie ne aflăm în ipoteza în care capătul de cerere constând într-o acţiune în constatare există şi atunci a fost declarat în mod corect inadmisibil de instanţă, fie ne aflăm în ipoteza (susţinută de recurentul-reclamant) în care acest capăt de cerere nu există şi atunci declararea sa ca inadmisibilă nu produce niciun fel de efect în patrimoniul acestuia.

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal şi comunicată, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a primului motiv de recurs din recursul incident, iar în subsidiar, ca lipsit de interes. A solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a celui de-al doilea motiv de recurs.

În acest sens, invocă excepţia de inadmisibilitate a primului motiv de recurs şi învederează că argumentele de nelegalitate din recursul incident vizează încheierea de şedinţă a Tribunalului Iaşi din 30.09.2021, iar nu decizia instanţei de apel, situaţie ce încalcă dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

De asemenea, invocă excepţia lipsei de interes în formularea recursului incident, întrucât prin decizia recurată a fost admis apelul incident al pârâtului, respectiv admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere (vizând stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului).

Mai arată recurentul că al doilea motiv de recurs, vizând dezlegarea dată de instanţa de apel capătului de cerere privind stabilirea termenului de restituire, în sensul că aceasta încalcă normele de procedură, reprezintă o cerere ar putea fi formulată doar pe calea ordonanţei presedinţiale, astfel încât este, în mod vădit, neîntemeiată.

Recurentul-pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea recurentului-reclamant.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat de către recurentul reclamant este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea de recurs, recurentul reclamant A. a înţeles să invoce atât aspecte de ordin procesual, relativ la modul de aplicare a prevederilor art. 204 C. proc. civ., dar şi reţinerea unui fine de neprimire parţială a acţiunii, chestiuni subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi aspecte de drept substanţial, privitoare la modul de soluţionare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune şi aplicarea eronată a prevederilor art. 2550 şi art. 2513 C. civ., încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este adevărat că argumentele recurentului privitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 204 C. proc. civ. sunt în strânsă legătură cu decăderea pârâtului din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune şi aplicarea eronată a prevederilor art. 2550 şi art. 2513 C. civ., necesitând o analiză unitară, însă caracterul fondat al recursului este dat de criticile privitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, chestiune ce se impune a fi analizată cu prioritate, întrucât maniera eronată de soluţionare a acesteia impune o reevaluare a întregului cadru procedural de către instanţa fondului.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamant.

Prezenta cerere de chemare în judecată vizează obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 50.000 euro, acordată, cu titlu de împrumut, de către reclamantul A., precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenţei 12.08.2018 şi până la achitarea efectivă a debitului. S-a afirmat de către reclamant că această sumă a fost predată prin transfer bancar la data de 12.01.2017, motivându-se "împrumut sub un an B.", astfel ca pârâtul avea obligaţia restituirii sumei cel mai târziu la data de 12.01.2018.

În drept au fost invocate prevederile art. 2158 şi următoarele din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a negat existenţa contractului de împrumut şi obligaţia de restituire a sumei pretinse, afirmând că voinţa unilaterală a reclamantului de inserare a detaliilor plăţii la momentul efectuării transferului bancar nu echivalează cu o clauză contractuală, aceasta chestiune fiind supusă prevederilor art. 2162 C. civ.. Totodată a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată, recurentul reclamant a înţeles să "îşi modifice cererea iniţială în sensul de a se constata şi existenţa unui contract de împrumut între cele două părţi", fiind invocate prevederile art. 35, art. 204 alin. (1) şi art. 309 alin. (4) C. proc. civ.

Faţă de această manifestare de voinţă, pârâtul a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere nou, justificat de împrejurarea că partea are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.

În acest cadru procesual, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în pretenţii - restituire împrumut ca rămase fără obiect (prin încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2021), a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect stabilire termen de restituire împrumut ca nefondată (prin încheierea de şedinţă din 23 martie 2022). Totodată a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în constatarea contractului de împrumut, iar pe cale subsecventă cererea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului.

Prin criticile formulate în cererea de apel, recurentul reclamant a învederat că eronat a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, din modul de redactare a pretenţiilor rezultând fără dubiu că se urmăreşte stabilirea raporturilor dintre părţi, astfel că instanţa ar fi trebuit să manifeste rol activ în ce priveşte calificarea acţiunii, chiar dacă părţile i-au dat o altă denumire. S-a mai argumentat faptul că acţiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu poate fi disociată de dreptul de creanţă propriu-zis, astfel că îşi păstrează caracterul de acţiune în realizare.

Prin apelul incident, intimatul B. a criticat modul de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect stabilire judiciară termen de restituire împrumut.

Instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantul A., a respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 30.09.2021 şi 23.03.2022, a admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere având ca obiect stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului şi în consecinţă a respins ca prescris acest capăt de cerere. Totodată a menţinut restul dispoziţiilor.

Pentru a soluţiona criticile formulate de către ambele părţi litigante, instanţa de apel a pornit în expunerea raţionamentului judiciar de la premisa că obiectul "restituire împrumut" din cadrul acţiunii iniţiale a fost modificat, conform art. 204 C. proc. civ., în două capete de cerere distincte: i) o acţiune în constatarea încheierii contractului de împrumut, corect a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât partea are la îndemână acţiunea în realizare şi ii) o acţiune în realizare, respectiv stabilirea, pe cale judiciară, a termenului de restituire a împrumutului, care nu se impunea a fi respinsă pe fond, ci reţinută excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în conformitate cu prevederile art. 2163 coroborat cu art. 1415 C. civ.

O atare manieră de calificare a acţiunii a fost criticată de către recurentul reclamant, care a afirmat că prin modificarea acţiunii, cererea de chemare în judecată nu a fost transformată dintr-o acţiune în realizare într-o acţiune în constatare, ci şi-a păstrat natura juridică a acţiunii în realizare, astfel că nu se poate reţine un fine de neprimire.

Recurentul aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil şi care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Din perspectiva textului de lege enunţat, Înalta Curte subliniază că regula aplicabilă în procesul civil este dată de faptul că părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a concluzionat că acţiunea în constatarea contractului de împrumut a fost corect respinsă ca inadmisibilă, însă acţiunea în stabilirea judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu este nefondată, ci prescrisă.

O atare soluţie este fundamental eronată, întrucât ignoră cadrul procesual trasat de către reclamant, conform principiului disponibilităţii. Obiectul cererii de chemare în judecată "iniţiale" îl reprezintă restituirea de către pârâtul B. a sumei de 50.000 euro, acordată, cu titlu de împrumut, de către reclamantul A., precum şi la plata dobânzii legale.

Temei de drept al încălcării dreptului de creanţă, pentru a cărui lezare reclamantul a formulat pretenţia de faţă, îl reprezintă dispoziţiile art. 2158 şi următoarele din C. civ.

Din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că această sumă a fost predată prin transfer bancar la data de 12.01.2017, motivându-se "împrumut sub un an B.", astfel ca pârâtul avea obligaţia restituirii sumei cel mai târziu la data de 12.01.2018.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului şi obligarea acestuia de a restitui suma împrumutată la data de 12.01.2017.

Împrejurarea că la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2021 reclamantul a înţeles să "modifice" cererea iniţială, să invoce prevederile art. 35 C. proc. civ., solicitând şi constatarea existenţei contractului de împrumut nu schimbă finalitatea urmărită prin prezentul demers judiciar, respectiv constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei, după cum nu conduce la modificarea calificării acţiunii, respectiv dintr-o acţiune în realizare într-o acţiune în constatare, cum eronat s-a procedat.

Este evident că pretenţia formulată de către partea reclamantă şi explicitată prin motivele factuale are ca premisă şi impune în sarcina instanţei stabilirea raportului juridic dintre părţi, respectiv in/existenţa contractului de împrumut, astfel că nu era necesară formularea de către parte a unei asemenea pretenţii, iar dacă totuşi a fost efectuată nu obliga instanţa de judecată la reţinerea şi soluţionarea unui astfel de capăt de cerere, prioritar fiind scopul urmărit de reclamant prin acţiunea formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei pretins împrumutate.

Mai mult, prin cererea de apel, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamantul a reiterat natura raportului juridic pe care este fundamentată acţiunea, susţinând că acţiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu poate fi disociată de dreptul de creanţă propriu-zis, că instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în realizare şi nu o acţiune în constatare, astfel că aceasta era obligată la calificarea juridică corectă a acţiunii.

Concluzionând în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., respectiv o acţiune în constatarea existenţei contractului de împrumut, confirmând caracterul inadmisibil al acesteia, întrucât partea avea la îndemână acţiunea în realizare, deşi o astfel de acţiune fusese dedusă judecăţii, fără ca partea să renunţe chiar implicit la un astfel de demers prin cererea modificatoare, instanţa de apel nu a analizat izvorul pretenţiilor reclamantului, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate susţinerile recurentului pârât privitoare la excepţia lipsei de interes în formularea căii de atac de către reclamant. Stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului a fost respinsă de prima instanţă, în mod subsecvent, urmare a respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatarea existenţei contractului de împrumut. Or, poziţia exprimată de reclamant în cuprinsul cererii de apel vizează soluţia dată acţiunii, în ansamblul ei, astfel că interesul în exercitarea căii de atac a recursului este dat tocmai de invalidarea excepţiei inadmisibilităţii şi analizarea cauzei pe fond sub aspectul stabilirii obligaţiei de restituire a împrumutului şi a termenului în care trebuie executată.

Caracterul nelegal al hotărârii derivă şi din maniera disociată de analiză a capetelor de cerere privitoare la existenţa împrumutului şi stabilirea judiciară a termenului de restituire.

Aceasta întrucât, întemeindu-se pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea existenţei contractului de împrumut, determinată de caracterul subsidiar al acesteia, astfel cum e reglementată de art. 35 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a stabilit natura raportului juridic dintre părţi pe baza elementelor factuale deduse judecăţii, precum şi a probelor administrate. Însă, pornind de la premisa neanalizată că a existat un contract de împrumut încheiat între părţi la data de 12.01.2017, a socotit, în mod nelegal, că acţiunea privind stabilirea judiciară a termenului de împrumut se impune a fi analizată, distinct, pe fond şi respinsă ca prescrisă, ignorând calificarea juridică corectă a acţiunii, care impunea, în prealabil, analizarea condiţiilor legale prevăzute de art. 2158 C. civ., temei de drept invocat de partea reclamantă.

Astfel, deşi nu a verificat dacă se susţin ca veridice afirmaţiile reclamantului, prin care a invocat încheierea contractului de împrumut între părţile litigante, scopul împrumutului, circumstanţele factuale în care a operat transferul sumei, valoarea probatorie a menţiunilor unilaterale ale reclamantului inserate detaliilor plăţii la momentul efectuării transferului bancar, existenţa obligaţiei de restituire în sarcina pârâtului şi data la care ar fi trebuit să fie executată, instanţa de apel a prezumat un atare raport juridic, concluzionând că acţiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire este prescrisă.

Acest raţionament juridic ignoră normele de drept procesual care impun calificarea juridică corectă a acţiunii, respectându-se în acest fel atât principiul disponibilităţii cât şi cel al rolului activ, căci cererea pentru fixarea termenului de restituire presupune ca premisă esenţială existenţa certă a unui contract de împrumut.

Cum o atare operaţiune imperios necesară nu putea fi realizată decât în raport cu datele particulare ale speţei, ţinându-se cont de modul în care părţile au convenit încheierea şi executarea raportului juridic, prin analiza elementelor factuale rezultate în urma administrării probatoriului, validând sau înlăturând, motivat, argumentele şi apărările formulate, operaţiune neefectuată în cauză, urmare a confirmării, eronate, a soluţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte se află în imposibilitate de efectuare a controlului judiciar prin prisma criticilor formulate de reclamant şi pârât cu privire la modul de invocare şi soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în realizare.

Cât priveşte criticile recurentului pârât cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect stabilire judiciară termen de restituire împrumut, justificat de faptul că normele prevăzute de art. 2162 alin. (3) impun reclamantului formularea demersului pe calea ordonanţei preşedinţiale şi nu a dreptului comun, Înalta Curte le reţine neîntemeiate.

C. civ. are în vedere procedura pentru fixarea termenului de restituire a împrumutului, statuând că soluţionarea cererii se va face potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, fără a fi instituită şi obligativitatea introducerii cererii pe această cale. De altfel, o atare limitare excesivă în detrimentul reclamantului nu ar fi justificată, în contextul în care incidenţa art. 2162 C. civ. implică existenţa certă a contractului de împrumut, în discuţie neputând fi însuşi raportul obligaţional, astfel că nici elementele de circumstanţiere prevăzute de alin. (1) - scopul împrumutului, natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, situaţia părţilor şi orice altă împrejurare relevantă - neputând fi lămurite în cadrul unei proceduri ce reclamă caracter urgent, vremelnic şi fără să prejudece fondul.

Argumente în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii afirmate de către recurentul pârât sunt şi prevederile art. 1001 C. proc. civ., prin care reclamantul poate opta ca cererea de ordonanţă preşedinţială să fie transformată într-o cerere de drept comun sau dispoziţiile art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care respingerea cererii de stabilire termen restituire împrumut pe calea ordonanţei preşedinţiale nu împiedică partea interesată să introducă cerere potrivit dreptului comun, o atare soluţie neavând autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, criticile recurentului pârât privitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect stabilire termen de restituire împrumut sunt nefondate.

Fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chestiune care atrage reluarea judecăţii şi reanalizarea tuturor aspectelor care privesc calificare juridică corectă a acţiunii, stabilirea raportului juridic, a drepturilor şi obligaţiilor corelative ale părţilor, verificându-se atât argumentele formulate de către reclamant, cât şi apărările pârâtului, inclusiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în realizare (critici deduse judecăţii prin cererea de apel incident), Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. va admite atât recursul principal cât şi recursul incident, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 503 din 10 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.