Adverse possession claim upheld, accession claim reopened; appeal quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 26.06.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.C. G. S.R.L., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, S.C. H. S.A. ICRAL Sector 1, să se constate intervenită uzucapiunea de 30 de ani prin joncţiune de posesie cu autorii I., J. şi K. asupra terenului în suprafaţă de 800 mp situat în Bucureşti, str. x B, şi accesiunea imobiliară artificială a construcţiei edificate pe acesta, compusă din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie şi 3 magazii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35, art. 1049 şi urm. C. proc. civ., art. 489, art. 490, art. 492, art. 577, art. 1860, art. 1890 C. civ., precum şi orice alte dispoziţii legale în materie.

Prin sentinţa civilă nr. 7293/03.10.2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., coroborat cu art. 95 pct. 1) din acelaşi cod, care dau în competenţa de primă instanţă a tribunalului cererile evaluabile în bani al căror obiect are o valoare de peste 200.000 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea de şedinţă din 05.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, s-a dispus înaintarea cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la completul învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2016

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017* pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin încheierea din 23.01.2020, cauza a fost repusă pe rol după rămânerea în pronunţare, fiind puse în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1163/10.08.2020 pronunţată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti. A constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 795,67 mp situat în Bucureşti, str. x B. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială.

Prin decizia civilă nr. 1301/A/03.10.2022 pronunţată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu opinie majoritară, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1163/10.08.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1925/02.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1301/A/03.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie. A admis recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., împotriva aceleiaşi decizii. A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1091/04.11.2024 pronunţată în dosar nr. x/2017 în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 1163/10.08.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. A schimbat în parte soluţia primei instanţe, în sensul admiterii în parte şi a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară doar în privinţa construcţiei edificate iniţial înainte de anul 1999, în suprafaţă de 61 mp.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1091/04.11.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii D., B., F., A., E., C., dar şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenţii-reclamanţi D., B., F., A., E., C. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1163/10.08.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017 şi, pe fond, admiterea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate privind accesiunea imobiliară artificială şi a construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, str. x B, identificate în raportul de expertiză şi suplimentul la raportul de expertiză efectuat în apel, în ceea ce priveşte prima etapa a extinderii construcţiei finalizată în luna mai 2001.

Printr-o primă critică, recurenţii au arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât nu a respectat întrutotul decizia de casare şi nici Decizia în interesul legii nr. 13/2019.

În acest sens, recurenţii au învederat că, în apel, a fost dispusă proba cu expertiza în construcţii, solicitându-se stabilirea edificării construcţiilor. Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar L. şi suplimentul la acest raport de expertiză s-a stabilit că prima perioadă a extinderii construcţiei a fost finalizată în luna mai 2021, deci înainte de 01.08.2001.

În mod nelegal, instanţa de apel reţine că răspunsul expertului a fost unul neargumentat şi a fost efectuat prin simpla interpelare a părţilor, deoarece apelanta B. nu a avut cunoştinţă de modul în care a întocmit expertul suplimentul la raportul de expertiză.

Totodată, în cauză, nu există probe din care să rezulte că prima etapă a extinderii construcţiei a fost realizată după 01.08.2001. Nu se poate reţine nici declaraţia martorului M. în sensul că a existat o casă care a fost demolată, deoarece primul corp de construcţie a fost identificat de către expert în raportul de expertiză şi a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată pentru acest corp de construcţie. Mai mult, conform reţinerii instanţei de apel, acelaşi martor îşi aminteşte că extinderea construcţiei a fost realizată în 2 etape.

Expertul a identificat 3 corpuri de construcţie cu 3 momente diferite ale edificării. Cu privire la construcţia veche, pentru care s-a admis în parte cererea, prima etapă a extinderii construcţiei care a fost finalizată în luna mai 2001, constatarea expertului se coroborează cu declaraţia martorului N., instanţa de apel reţinând, în considerente, că acest martor declară că perioada extinderii construcţiei s-ar fi realizat începând cu 1999-2000, ceea ce se coroborează cu anul finalizării primei etape a extinderii construcţiei, cu precizarea că extinderea construcţiei s-a realizat pe mai mulţi ani, ceea ce se coroborează şi cu ultimul corp de construcţie identificat de către expert (a doua etapă a extinderii construcţiei realizată după anul 2001).

Cu toate acestea, instanţa de apel reţine că nici una din depoziţii nu poate oferi date concrete. Rolul instanţei de apel a fost de a corobora, în mod corect, probatoriul din dosar şi de a aplica corect normele de drept material, însă pentru prima etapă a extinderii construcţiei a aplicat greşit aceste norme, nefăcând o coroborare corectă a probelor din dosar, ignorând prevederile legale în materie şi pentru prima etapă a construcţiei finalizată în luna mai 2001.

Prin această interpretare instanţa de apel încalcă dispoziţiile cuprinse în Decizia în interesul legii nr. 13/03.06.2019 cu privire la construcţiile edificate după data de 01.08.2021, deoarece din probele existente în dosar, rezultă că prima etapă a extinderii construcţiei a fost finalizată în luna mai 2001, deci înainte de data de 01.08.2001.

Printr-o a doua critică, recurenţii arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 492, 577, 579 C. civ. privind accesiunea imobiliară artificială şi Decizia în interesul legii nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială pentru prima etapă a extinderii construcţiei.

Arată recurenţii că dispoziţiile art. 492 din C. civ. de la 1864 reprezintă un mod de dobândire originar a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal, bazat pe efectul achizitiv de proprietate, instituindu-se pe relaţia dintre un bun accesoriu şi un bun principal, prezumţie în baza căreia proprietarul bunului principal este şi proprietarul lucrului accesoriu. Astfel, la momentul adoptării C. civ. din 1864 nu se punea problema existenţei unui regim clar cu privire la edificarea şi autorizarea construcţiilor, prezumţia de proprietate instituită prin art. 492 fiind suficientă pentru recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei, spre deosebire de legislaţia actuală. Ca atare, sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării şi cu prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ.. Or, titlul de proprietate a fost dobândit de reclamanţi prin hotărârea instanţei de fond definitivă, în baza unor dispoziţii legale în vigoare la data la care a început posesia, acelaşi regim juridic fiind aplicabil şi în privinţa construcţiei.

Pentru prima etapă a extinderii construcţiei finalizată în luna mai 2001 accesiunea se produce de plin drept în momentul ridicării construcţiei, nefiind aplicabilă interpretarea oferită prin Decizia în interesul legii nr. 13/2019, ce are în vedere ipoteza construcţiilor ridicate după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, motiv pentru care apelantii-reclamanti au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate asupra extinderii construcţiei.

După realizarea înscrisului sub semnătură privată între I. şi J., s-a realizat extinderea construcţiei compusă iniţial din 2 camere, bucătărie şi anexe în construcţia compusă din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie şi 3 magazii, având în vedere că există mai multe persoane care locuiesc în imobil, astfel cum rezultă din numărul reclamanţilor din cererea de chemare în judecată.

Reclamanţii nu au deţinut acte autentice pe teren şi au încercat în mai multe rânduri să rezolve această situaţie juridică. Întrucât nu au deţinut acte de proprietate pe teren în forma autentică, exista la momentul extinderii construcţiei un impediment în a se obţine autorizaţie de construire, dovada dreptului de proprietate pe teren fiind una din condiţiile obţinerii autorizaţiei de construire. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială este admisibilă în urma dobândirii dreptului de proprietate pe teren prin uzucapiune. De asemenea, până la pronunţarea deciziei în interesul legii anterior menţionate, numeroase persoane au beneficiat de admiterea acţiunilor în accesiune imobiliară artificială, în condiţii similare.

Recurenţii au expus pe larg situaţia de fapt şi au arătat că au realizat o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, împreună cu autorii I., J. şi K., astfel încât toţi vecinii îi cunosc în calitate de proprietari ai acestui imobil. În exercitarea posesiei de peste 30 de ani prin joncţiune de posesie nu au fost deranjaţi sau tulburaţi de nici o persoană fizică sau juridică.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii şi a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, respingerea apelului reclamanţilor, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind accesiunea imobiliară.

Recurentul arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 492 C. civ., instanţa de apel reţinând, în mod eronat, că în cauză dovada dreptului de proprietate este realizată, în cazul accesiunii artificiale imobiliare, prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării şi cu prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 din C. civ. din 1864, prin raportare şi la sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1999.

Mai arată recurentul că, în cauza ce constituie obiectul prezentului litigiu, sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1999 are putere de lucru judecat pentru construcţia respectivă (realizată de K. şi extinsă ulterior de J. în perioada 1990-1991), pronunţându-se în mod indubitabil o hotărâre judecătorească ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare, în cauză neavând loc edificarea construcţiei chiar de către proprietarul terenului, cu materialele sale, cum eronat reţine instanţa de apel, nefiind astfel incidenţă prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. de la 1864 (dovedindu-se din contră, că această construcţie iniţială a fost edificată de autorul K.).

În opinia recurentului, litigiul anterior soluţionat în anul 1999 (sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1999, rămasă definitivă prin neapelare) răstoarnă în mod efectiv şi concret prezumţia instituită de art. 492 C. civ., respectiv construcţia ce constituie obiectul prezentului litigiu (în suprafaţă de 61 mp) este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, instanţa de apel în rejudecare, făcând astfel a greşit aplicare şi interpretare a normei de drept material reprezentată de art. 492 C. civ. de la 1864.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat anularea, ca netimbrat, a recursului pârâtului, admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 11.06.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 1091/04.11.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 19.11.2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii (atât reclamanţii, cât şi pârâtul) au întemeiat recursurile formulate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală, dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 492, art. 577, art. 579 C. civ., dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 13/03.06.2019, iar recurentul-pârât a învederat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 492 C. civ.

Cu titlu prealabil însă, Înalta Curte constată că apărările recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare, obligaţie prevăzută de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., normă de drept procesual conform căreia "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul" atrag incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când instanţa care a pronunţat-o a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

De asemenea, pentru considerente ce urmează a fi expuse, Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile formulate atrag incidenţa şi a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal în care sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Referitor la recursul-reclamanţilor A., B., C., D., E., F., Înalta Curte reţine că textele legale despre care aceştia pretind că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel au următorul conţinut:

Potrivit art. 492 C. civ. din 1864 "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezunate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".

Potrivit art. 577 C. civ. "(1) Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. (2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel."

Potrivit art. 579 C. civ. "(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară. (2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege."

Prin Decizia în interesul legii nr. 13/03.06.2019, s-a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

În considerentele acestei decizii în interesul legii, paragraful 91 statuează că "Aceste consideraţii sunt valabile numai cu privire la construcţiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepţie de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiaşi articol permite, pentru construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale."

Subsumat criticii de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., cu incidenţa în cauză însă şi a motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi învederează că instanţa de apel nu a respectat întrutotul decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu a făcut o coroborare corectă a probelor dosarului în priveşte momentul la care s-a realizat prima etapă a edificării construcţiei în raport de care se invocă accesiunea imobiliară, cu trimitere la decizia în interesul legii mai sus citată.

Înalta Curte notează că demersul judiciar al recurenţilor-reclamanţi a vizat, în afară de constatarea uzucapiunii de 30 de ani prin joncţiune de posesie cu autorii lor asupra terenului în suprafaţă de 800 mp situat în Bucureşti, str. x B, sector 1 (capăt de cerere intrat în puterea de lucru judecat prin admiterea sa în parte, pentru o suprafaţă de 795,67 mp, cu prilejul judecăţii în ciclul procesual anterior), şi accesiunea imobiliară artificială a construcţiei edificate pe acest teren pe parcursul mai multor ani şi având mai multe componente.

Prin decizia de casare nr. 1925/02.11.2023, admiţând recursul reclamanţilor împotriva deciziei civile nr. 1301/A/03.10.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că instanţa de apel nu a făcut distincţie cu privire la edificarea integrală a construcţiei compusă iniţial din două camere, bucătărie şi anexe şi extinsă ulterior la 10 camere, şase holuri, două băi, o bucătărie şi trei magazii.

Instanţa de recurs a stabilit că "situaţia de fapt reţinută de tribunal şi avută în vedere de instanţa de apel relevă că imobilele construcţii asupra cărora reclamanţii au solicitat în prezenta cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune sunt edificate şi ulterior datei de 1 august 2001."

A mai reţinut instanţa de casare că "învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând lipsa incidenţei Deciziei nr. 13/03.06.2019, pronunţată de instanţa supremă, formulată în etapa procesuală a apelului, curtea de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul în legătură cu care a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamanţilor, în raport cu momentul edificării acestora, având în vedere inclusiv dispoziţiile obligatorii ale deciziei anterior menţionate incidente faţă de obiectul cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de proprietarul terenului cu materialele sale."

Urmare a îndrumărilor date de instanţa de control judiciar, în apel s-a procedat la suplimentarea probatoriului, prin dispunerea unei noi expertize în construcţii, având ca finalitate de a stabili etapele de ridicare ale construcţiei indicate de către reclamanţi şi particularităţile acesteia.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert L. s-a reţinut existenţa a trei corpuri de construcţie astfel: o primă construcţie edificată pe o suprafaţă de 61 mp anterior anului 1999, o a doua construcţie (etapa I de extindere) edificată pe o suprafaţă de 120 mp în perioada 2000-2001, şi o a treia construcţie (etapa II de extindere) edificată pe o suprafaţă de 85 mp în anul 2009.

Dat fiind poziţia părţilor faţă de acest raport, astfel cum a fost consemnată prin încheierea de şedinţă din 07.10.2024, instanţa de apel a dispus efectuarea unei adrese către expert pentru ca acesta să dea lămuriri privind a doua etapă de extindere (2000-2001), în sensul de a preciza dacă există indicii sau particularităţi ce ar plasa ridicarea construcţiei din această etapă înainte sau după data de 01.08.2001, în concret, de a preciza dacă această etapă a fost finalizată înainte sau ulterior datei de 01.08.2001.

Prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanţei, s-a menţionat de către expert, cu privire la construcţia pentru suprafaţa de 120 mp realizată în etapa I de extindere că "acest corp a fost finalizat în mai 2001, fiind alipit corpului de construcţie cumpărat în anul 1999."

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 13/2019, ceea ce interesează în materia accesiunii imobiliare artificiale este data edificării construcţiei, noţiune distinctă de data finalizării construcţiei. Or, în cauză, conformându-se la solicitarea instanţei, expertul a expus, în cadrul suplimentului la raportul de expertiză, concluzii privind data finalizării construcţiei, prin raportare la fiecare etapă de extindere şi a menţionat că extinderea construcţiei în suprafaţă de 120 mp a fost finalizată în luna mai 2001.

În acest sens, se notează că răspunsul expertului s-a raportat, în mod corect, la adresa prin care instanţa de apel a solicitat aceste lămuriri şi în care s-a menţionat expres că este vorba de finalizarea primei etape de extindere, terminologie folosită atât în încheierea de şedinţă din 13.05.2024, când s-a dispus întocmirea raportului de expertiză, cât şi prin adresa emisă către expert la 08.10.2024 care a preluat această exprimare.

Cu toate că situaţia de fapt, stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză a reliefat ca dată a edificării primei etape de extindere, perioada 2000-mai 2001, instanţa de apel, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 492 şi art. 577 C. civ. din 1864 şi a statuărilor Deciziei în interesul legii nr. 13/2019 şi printr-o motivare străină de obiectul şi natura cauzei, a soluţionat, în mod eronat, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare pentru construcţia extinsă în suprafaţă de 120 mp.

În acest sens, instanţa devolutivă a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile art. 577 din C. civ. care normează că "dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel" şi a realizat un raţionament juridic eronat, plecând de la premisa greşită, nesusţinută de probatorii că data finalizării primei extinderi a construcţiei în suprafaţa de 120 mp se situează ca moment temporal după luna august 2001.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte mai observă că, deşi a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare, iar apoi completarea acesteia, prin maniera de înlăturare a concluziilor expertului judiciar şi de necoroborare a probatoriilor administrate, în realitate, instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de casare şi nu a stabilit în mod corect şi justificat pe baza probatoriilor regimul juridic al construcţiilor referitor la care s-a invocat accesiunea imobiliară, pentru a se stabili dacă este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 13/2019.

Neîndeplinindu-şi obligaţia stabilită prin decizia de casare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va proceda la soluţionarea cauzei din perspectiva prezentelor considerente.

Referitor la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Înalta Curte reţine că şi acest recurent a invocat greşita interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor art. 492 C. civ., prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 13/2019, cu trimitere la sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosar nr. x/1999, rămasă definitivă prin neapelare.

Recurentul învederează că prin această hotărâre a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul J. şi pârâtul K., constatându-se că, la data de 17.11.1997, a intervenit în mod valabil între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului situat în str. x B, compus din două camere, bucătărie şi anexe.

Prin critica de nelegalitate, recurentul pretinde că litigiul soluţionat prin sentinţa sus menţionată răstoarnă prezumţia instituită de art. 492 C. civ. în sensul că construcţia ce constituie obiectul prezentului litigiu, în suprafaţă de 61 mp, se presupune a fi edificată de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa.

Prin urmare, recurentul pune la îndoială interpretarea şi aplicarea normei de drept material reprezentată de art. 492 C. civ. raportat la Decizia în interesul legii nr. 13/2019, cu privire la construcţia de 61 mp, realizată anterior anului 1999, construcţie referitor la care instanţa de apel a reţinut că nu este incidentă această decizie în interesul legii.

Întrucât însă, un asemenea aspect, privind o eventuală identitate sau nu, a construcţiei la care se face referire prin sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 cu cea la care se face referire în raportul de expertiză întocmit cu prilejul rejudecării în apel, reprezintă o chestiune ce ţine de stabilirea situaţiei de fapt şi de interpretare a probatoriilor, instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Problema nu poate fi clarificată decât prin reevaluarea probelor deja administrate, operaţiune specifică instanţei devolutive, situaţie faţă de care se impune, şi din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru a lămuri situaţia de fapt, potrivit celor arătate.

Revine instanţei de fond să stabilească, pe baza probatoriilor deja administrate, dar şi cu posibilitatea de suplimentare a acestora, în măsura în care se va considera necesar, dacă construcţia la care se face referire prin sentinţa civilă invocată de către recurentul-pârât este identică cu cea reţinută în raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului sau nu, şi să dispună în consecinţă, o asemenea dezlegare nefiind evidenţiată în considerentele hotărârii recurate.

Statuarea instanţei de apel în sensul că va avea în vedere şi sentinţa civilă nr. 13946/20.09.1999 este una pur declarativă, nefiind însoţită de o motivare din care să rezulte care sunt considerentele instanţei cu privire la efectele pe care această hotărâre judecătorească le are în prezenta cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

Astfel, dacă se constată existenţa unei identităţi între construcţia, care a format obiectul sentinţei civile nr. 13946/20.09.1999 şi construcţia, care există încă, atunci hotărârea judecătorească constituie titlu de proprietate în favoare recurenţilor-reclamanţi, nemaifiind aplicabile dispoziţiile art. 492 din C. civ. cu privire la această parte de construcţie. În caz contrar, dacă se reţine că hotărârea judecătorească nu reprezintă titlu de proprietate, atunci instanţa în rejudecare va face aplicarea normelor juridice menţionate şi cu privire la acest corp de clădire.

Întrucât însă din perspectiva motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât coincid cu cele ale recurenţilor-reclamanţi, în sensul că ambele categorii de recurenţi invocă o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 492 C. civ., iar instanţa de recurs a găsit fondată critica cu acest obiect a reclamanţilor, motivul de recurs menţionat va fi apreciat ca incident şi din perspectiva criticilor formulate de către recurentul-pârât.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va admite şi recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Înalta Curte notează că soluţia de admitere a recursurilor, cu consecinţa de casării cu trimitere spre rejudecare este fundamentată pe incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., potrivit considerentelor anterior expuse.

În rejudecare, instanţa de trimitere se va pronunţa asupra raportului juridic litigios în limitele indicate prin prezenta decizie de casare, cu luarea în considerare a dezlegărilor date în calea extraordinară de atac asupra criticilor formulate de către recurenţi.

În analiza regimului juridic al construcţiilor referitor la care se invocă accesiunea imobiliară, instanţa de apel va avea în vedere atât normele de drept material incidente în materie (art. 492 şi urm. C. civ.), cât şi Decizia în interesul legii nr. 13/2019, ale cărei considerente sunt aplicabile exclusiv construcţiilor edificate după data de 01.08.2001.

Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanţii D., B., F., A., E. şi C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 1091 din 04 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii D., B., F., A., E. şi C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 1091 din 04 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2025.